Cine apreciază, de fapt, „gândirea critică” a copiilor?

Proverbiala „gândire critică” este foarte lăudată și toată lumea se plânge că nu e cultivată. Și că ar trebui ca, în loc de memorare (asistată 😉 ) și alte chestii nasoale, școala să-i învețe pe copii să gândească pe cont propriu, să fie capabili să analizeze și să discearnă. Bănuiala mea pricinoasă e că, în realitate, această gândire critică… nu e chiar așa de dorită precum umblă vorba.

Și vă propun un exercițiu simplu. Am ales câteva categorii de oameni care interacționează frecvent cu copiii sau care ajung să se confrunte, ulterior, cu oameni capabili să gândească critic.

Profesorii. Un elev cu gândire critică este unul care, cel mai probabil, va obiecta destul de des la ore, va avea întrebări incomode, va avea ieșiri (specifice vârstei) critice, ironice, contestatare. Adică exact acel tip de elev care enervează, care e perceput ca „obraznic” sau „arogant”. Câți dintre profesori sunt dispuși să treacă cu vederea această ostilitate adolescentină și să aprecieze spiritul viu, inteligența speculativă și chiar dispoziția critică aproape permanentă? Câți dintre ei se vor abține să nu-l „pună la punct” pe cel care „face pe deșteptul” cu ei?

Se prea poate ca un elev să fie mai inteligent decât unii dintre dascălii lui. Sau să observe inutilitatea (ușor demonstrabilă a) unor lecții. Ori să remarce faptul că profesorul predă prost. Și să reacționeze împotriva acestor neajunsuri. Să pună la îndoială necesitatea predării anumitor materii. De ce ar accepta să învețe o lecție pe care profesorul o citește efectiv din notițe sau din manual? De ce ar avea respect profesional (!) față de un cadru didactic incapabil să explice când i se pune întrebare și care se folosește de poziția sa ca să închidă gura „nesimțiților”? De ce n-ar reacționa împotriva unui profesor care greșește grav și cu regularitate când, chipurile, predă o lecție nouă?

Ce conducere a unei școli e dispusă să-și pună renumele în joc pentru a acorda o liberate de gândire elevilor? Și să admită, astfel, să primească critici și să le ia în serios? Au nu știți domniile-voastre cât mai costă acum bunul renume al școlii și cu ce trudă organizatorico-diplomatico-mediatico-financioaro-„inspectorală” (ba uneori și „corupțională”) se întreține? Numai un elev cu „gândire critică” ar mai lipsi în acest moment…

Pastorii/preoții. Un tânăr cu gândire critică nu își suspendă rațiunea când intră în biserică. Și câți dintre oamenii bisericii sunt dispuși să accepte să le fie contestate interpretările sau învățăturile? Câți vor fi dispuși să accepte că sunt failibili și să admită să se corecteze dacă li se semnalează o eroare pe care au făcut-o?

Câți predicatori vor admite că nu au răspunsuri la unele întrebări importante sau că au răspunsuri parțiale? Câte biserici își doresc oameni citiți, oameni care studiază și care pun sub semnul întrebării sfintele tradiții locale sau naționale?

Nu cunosc decât prea puține cazuri de vorbitori sau lideri religioși care să admită public că au greșit într-o predică, că au susținut o idee eronată, că nu s-au documentat suficient sau că au plagiat. De cele mai multe ori, chiar dacă apar obiecții, „câinii latră, caravana trece”, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

(Sursa)

 

Patronii. În general, conducătorii, liderii, șefii – numiți-i cum doriți, în funcție de calitățile lor – își doresc măcar niște oameni cu care să poată colabora (dacă nu chiar niște executanți docili). Într-adevăr, noile tendințe spun că e mai sănătos ca un conducător să nu se înconjoare doar cu „yesmeni”, dar cât de puternică trebuie să fie tentația… Totuși, trebuie precizat că acesta e domeniul în care gândirea critică e căutată și chiar apreciată, fiindcă adesea sporește șansele succesului.

Însă rămâne complicat și solicitant să ai un ghimpe în coastă care mereu găsește aspectele negative, obiecții, puncte slabe, în tot ceea ce șeful se străduiește să construiască. Mai mult, dacă un astfel de individ „cârcotaș” este inteligent și pregătit, atunci cel mai probabil nu va fi doar un Gică-contra fără argumente, ci un critic greu de contracarat. Evident că un astfel de angajat, capabil și suficient de curajos încât să spună ce gândește poate fi un real câștig pentru orice business, dar poate fi și o pacoste să-l ai prin preajmă.

Politicienii. În contextul actual, mi se pare de prisos să spun că politicienii nu-și doresc oameni care să gândească critic. Ci doar inși docili, cât mai dezorganizați, pe care să-i poată minți constant și nimeni să nu obiecteze. Ba mai mult, ori de câte ori au de-a face cu opozanți capabili să-și susțină punctul de vedere, politicienii vor găsi acuzații dintre cele mai grave cu care să-i eticheteze, ca să-i poată neutraliza.

De altfel, politicianul a devenit, din păcate, una dintre speciile de cea mai joasă speță când vine vorba despre respectarea gândirii critice sau a unui punct de vedere defavorabil. Tehnicile de neutralizare a adversarilor merg de la manipulare la amenințare și denigrare publică. Instrumentarul de care dispun politicienii este cel mai vast și mai greu de contracarat: ziare, televiziuni, influență, putere decizională (legi, instituții subordonate, mijloace financiare) etc.

Părinții. Nici pentru părinți nu are cum fi ușor să aibă copii capabili să interacționeze critic cu tot ceea ce li se cere. Fiindcă fiecare decizie trebuie explicată, argumentată, contraargumentată și susținută. Cel puțin după o anumită vârstă. Nu e de ajuns – ba chiar devine contraproductiv – să fie folosit (prea des) clasicul: „pentru că așa spun eu”.

De asemenea, cei mai mulți cred că avem impresia că gândirea critică i-ar determina pe cei apropiați nouă (și cu atât mai mult pe copiii noștri) să gândească asemănător cu noi. Dar nu există vreo garanție în această privință. Ba chiar e posibil să îmbrățișeze alte convingeri politice, religioase sau filosofice. Să adopte o altă concepție de viață, o altă conduită morală. Nu are cum fi ușor de suportat un om care vrea să gândească critic și care, în consecință, analizează atent tot ce i se spune și tot ce a preluat înainte să dobândească această capacitate de a filtra informații.

Gândirea critică reală nu favorizează nici creștinismul, nici ateismul. Deși e la modă acum ideea (convingerea) că a gândi critic înseamnă a fi ateu, teza ca atare nu stă în picioare decât cel mult statistic, pe eșantioane restrânse, din Occident. Adevărul însă nu se stabilește prin vot democratic (nici măcar în taberele progresiste).

Și mai trebuie spus un lucru. Orice sistem de gândire, indiferent de complexitatea lui, are la bază niște axiome pe care nu le pune niciodată în discuție. Mai mult decât atât, există niște idei generale atât de adânc împământenite încât ele ne dau cadrul general al oricărui exercițiu intelectual. De exemplu, se consideră că adevărata cunoaștere trebuie validată rațional. Dar această afirmație care instituie autoritatea ultimă a rațiunii nu poate fi evaluată… rațional, ci poate fi doar crezută sau nu.

Una peste alta, cred că, în viața reală, gândirea critică e mai puțin prețuită decât la televizor și în proiecțiile utopice ale școlii ideale. De fapt, bănuiala mea e că mulți dintre cei care folosesc sintagma au impresia nemărturisită (și neconștientizată) că oricine va folosi această facultate a gândirii critice va ajunge la concluzii și concepții de viață similare cu ale lor. Căci un om care laudă gândirea critică cel mai probabil e și capabil s-o folosească și, deci, consideră că a ajuns la cele mai adecvate concluzii în viață. De ce ar ajunge alții la altele atunci?

Publicitate