Colindători timorați

(sursa)

Era deja a treia zi când auzeam numai despre teroriști, oameni morți, amenințări, dictator, elemente fasciste, democrație, baricade, blindate, libertate, revoluție și iar… teroriști. Se spunea că miliția va opri orice grup întâlnit pe stradă. Se spunea că teroriștii pot fi oriunde și pot ataca pe oricine. Chiar și într-un sat? De ce nu? Doar nu eram prea departe de oraș. Plus că majoritatea adulților lucrau la oraș. Cine știe care dintre ei putea fi urmărit pentru te miri ce…

Și totuși, cum să nu mergi cu colindul? Cum să nu împarți cu alții bucuria de a cânta despre Naștere? Mai ales când ești un copil care abia a început să meargă cu „cei mari” la colindat. În clădirea bisericii, în jurul sobei ce strălucea și mirosea puternic de la „lunarul” proaspăt aplicat, se discuta aprins dacă ar fi cazul să dăm curs avertismentelor sau nu.

Am pornit, în cele din urmă, cu inima strânsă. De-abia am ieșit din curtea bisericii, că ne-a și luat în primire vremea posacă. Ceața ne-a învăluit și ne-a ascuns vederii, iar noroiul ce ținea loc de zăpadă în acele zile părea hotărât să ne înghită înainte să ne isprăvim misiunea.

Hotărâsem că nu vom cânta în stradă, ci vom merge doar la adrese cunoscute și vom aștepta să fim primiți înăuntru. Nu știam dacă se va lua curentul, ca de obicei, dar nici nu ne-ar fi surprins. Oricum, de iluminat stradal nu putea fi vorba, plus că ceața ar fi făcut inutilă orice orientare după lumină, așa că am pornit pe unde știam noi mai bine.

Planul era să nu ne lungim prea mult – iarăși o măsură de precauție – ca să diminuăm șansele de a fi descoperiți. E adevărat că nu credeam foarte tare în posibilitatea ca un terorist să ajungă la țară și să vâneze colindători, dar această ipoteză adăuga dramul de adrenalină și de mister care să facă totul mai palpitant. Ne simțeam un pic, dacă nu revoluționari, cel puțin rebeli.

Noi, copiii, urma să fim debarcați de cum ajungeam în dreptul caselor părintești. Ca să nu fim puși în pericol. Perspectiva nu ne surâdea câtuși de puțin, fiindcă ne scotea din miezul acțiunii și ne trimitea la culcare. „Dar cine să se culce?”

Casele erau bine camuflate în ceața groasă. Doar luminile din curte – unde erau aprinse – puteau fi zărite de la vreo 50 de metri, nu mai mult. Dacă era să apară vreo siluetă suspectă din beznă, sigur n-am fi avut cum s-o vedem mai departe de zece pași, când deja ar fi fost era prea târziu. Dar n-a apărut nimeni.

Timiditatea inițială părea să se scurgă în mocirla neagră prin care pășeam cu nostalgia iernilor înzăpezite din anii trecuți. 2, 3, 5 case, toate fără incidente, cu ceai cald, cu vești de la TV, mesaje ambigue, care ba îți dădeau fiori, ba speranță – dar nicio certitudine.

Către miezul nopții, ceața se risipi și se însenină rece. Noi ne obișnuiserăm cu întunericul pesemne, că nu ne mai îngrijora ce ar putea ascunde. Într-un loc, ne-am intersectat cu alți colindători și am fraternizat la o „gazdă sănătoasă”, după care ne-am văzut fiecare de propriul itinerar.

N-aveam mașini sau alte forme de deplasare rapidă. Am umblat cât ne-au ținut picioarele. Iar noi, cei mici, nu cutezam să ne văicărim, ca să nu fim trimiși acasă. Cândva după miezul nopții, ne-am oprit pătrunși de frig, dar încântați de isprava nocturnă ce, cu doar vreo 5-6 ceasuri mai devreme, părea de neconceput. Nici măcar miliția nu ne luase la întrebări, însă nici noi nu ne arătaserăm prea aproape de postul comunal. Nici de altă instituție statală.

De altminteri, exista un fel de lege nescrisă a sferelor de influență care prevedea ca centrul satului (și totodată al comunei) să fie în general lăsat în pace. „Sectanții” colindau mai mult în rest, și aproape niciodată între zona dintre miliție, cooperativă, sfatu’ popular și sfatu’ vechi. Nici nu prea aveai pe cine colinda acolo…

Am ajuns acasă zgribuliți și ne-am băgat repede în pat gândindu-ne la teroriști, dictator, colinde, nașterea lui Isus și zăpadă. Era noaptea de 24 spre 25 decembrie 1989. A doua zi, o bună parte dintre creștinii români aveau să fie întru câtva scandalizați de împușcarea lui Ceaușescu. Nu atât pentru că ar fi contestat sentința sau viteza cu care fusese pusă în aplicare, ci mai degrabă pentru că ziua execuției coincidea cu sărbătoarea Crăciunului.

Explicația potrivit căreia orice întârziere ar fi atras o încercare a teroriștilor de a-și elibera șeful (cu riscul unui război civil) a fost și n-a fost convingătoare. Era însă destul de plauzibilă în acele zile și oamenii o repetau ca să se asigure că așa stăteau lucrurile. Apoi construiau în jurul ei scenarii fantasmagorice și neapărat catastrofice, ca să nu mai rămână niciun dubiu.

Dar dubiul cel mare rămânea acolo, căci nimeni nu mai putea șterge faptul că dictatorul fusese împușcat de Crăciun. Unii erau de părere că asta va atrage blesteme asupra țării. Altora le era oarecum milă de cuplul care condusese țara, nu atât din vreun imbold creștinesc, ci mai degrabă pentru că „oameni erau și ei”.

Amintirile de atunci sunt cu fiecare an mai estompate. Iar adevărul despre acele zile pare să întârzie să se arate. Mocirla și ceața de atunci par să fi copleșit simbolic și pragmatic un moment extrem de important și de dureros, confiscat demagogic.

Publicitate