Peste sărmanul Moș Crăciun – ficțiune sentimentală a copilăriei – s-a abătut de o vreme un val de critici virulente. Mult prea mare pentru o non-existență, cred eu.
Ideea de bază care l-a impus la scară mondială – aceea a unui ins (roșu) darnic cu copiii, dar și întru câtva judecător al faptelor de peste an – este una care nu iese din granițele creștinismului. Moșul, la o adică, poate fi generos peste măsură și gata să ierte. Sau poate fi drept și să sancționeze anumite derapaje. E dreptul lui… constitutiv. (Luat la bani mărunți însă, cu siguranță că Moșul nu va putea să-și demonstreze puritatea originilor… dar nu-i singurul în situația asta.)
Cică marea problemă însă ar fi aceea că îi mințim pe copii că există Moș Crăciun. Și că asta ar crea cine știe ce precedent periculos pentru încrederea viitoare a copiilor în părinții lor. Nu zău! Din câte îmi amintesc, n-am auzit niciodată (dar chiar niciodată!) vreun copil ajuns la vârsta critică a adolescenței beștelindu-și părinții că l-ar fi mințit că există Moș Crăciun. Nu știu ca această minciună să fi născut vreo traumă succesorală sau vreo criză de credibilitate parentală.
Însă am auzit muuulți copii care erau revoltați de ipocrizia părinților lor manifestată în relațiile de zi cu zi. De faptul că pretind copiilor să facă lucruri pe care ei nu le fac. De faptul că nu se poartă în acord cu propriile afirmații. De faptul că sunt credincioși doar din interes. De faptul că preferă și caută ignoranța în locul adevărurilor incomode. De faptul că sunt bârfitori și superficiali. De faptul că sunt lași și ipocriți. Toate acestea sunt acuze grave și care apar periodic în repertoriul relațiilor dintre adolescenți și părinții lor.
Contestarea Moșului e frecție la picior de lemn, câtă vreme nu vine într-un context mai general de sancționare a duplicității, a ipocriziei, a lașităților sau a micuțelor minciuni convenabile. Ba mai mult, poate funcționa ca falsă garanție că „luptăm cu spiritul acestui veac”. Avem marea șansă de a ne simți mult mai virtuoși că, vezi bine, noi nu ne amăgim copiii cu această „minciună”.
Și totuși, alungarea Moșului – pe motiv că nu apare în Scriptură (dar ce argument!) – nu alungă spiritul consumerist al creștinismului, nu alungă dorința credincioșilor de a epata când se întâlnesc cu confrații lor sau de a impresiona prin clădiri și posesiuni, nu alungă fastul și extravaganța de la serbările copiilor de creștini, nu alungă snobismul și grandomania.
Am putea renunța, de exemplu, la minciunile despre Dumnezeul supărăcios și capricios, dar multora li se par astea mai tolerabile, deși efectele negative sunt infinit mai devastatoare. Am putea renunța la ambiguitatea voită cu care tratăm cutume culturale, specifice vremii noastre, ca pe niște adevăruri biblice. Am putea renunța la duplicitățile generate de interese politice sau financiare. Sau la schimbările de teologie influențate de finanțatori.
Am putea să fim mai consecvenți și cu sancționarea consumerismului sau a supremației banului. Adică, nu doar să ne răstim amvonard la aceste apucături „lumești”, dar să cultivăm în școlile și grădinițele creștine un model uman de alt tip decât cel din societate. Măcar să acordăm tratament egal și celor bogați și celor săraci, și tot ar fi ceva. Măcar să descurajăm puțin ideea că statutul economic este cel care contează în primul rând. Și asta să nu fie doar teorie, ci și practică.
Este destul de ușor de demonstrat că Moș Crăciun a fost confiscat în scopuri strict consumeriste. Dar la fel de bine se poate observa și că obsesia alungării lui poate fi folosită pentru a construi o falsă neprihănire, care strecoară minciuna cu Moșul (și o demască militant), dar înghite pe nemestecate o grămadă de chestii mai subtile, de care însă nimeni nu cutează să se lege.
Nu existența Moșului îi împiedică pe părinți să explice copiilor despre ce este cu adevărat vorba la Crăciun. Și cu riscul de a fi considerat „stângist” socot că e mult mai ușor de împăcat ficțiunea Moșului cu Sărbătoarea Nașterii decât huzurul și risipa ce însoțesc sărbătorile cu sărăcia și insignifianța lui Cristos.
Sunt destule ficțiuni foarte dragi copiilor și de care nu se lecuiesc doar fiindcă cei mari le spun adevărul. Unele sunt cultivate fără probleme, chiar când copii se identifică sau vorbesc cu diverse personaje. De-aia nu sunt foarte îngrijorat de acceptarea acestei „minciuni”. Calea pentru a submina o ficțiune nu cred că e negarea ei radicală și tranșantă (mai ales la vârste când acest lucru e greu de interiorizat), ci mai degrabă subminarea ei din interior, cu acel tip realitate și cu acel tip de adevăr ce ajunge la un moment dat să depășească ficțiunea prin amploare și prin însemnătate. Iar ficțiunea respectivă să rămână numai o unealtă, o cale de acces către o realitate net superioară.
Pentru copiii mei, Moș Crăciun este o chestie ambiguă, fiindcă îl văd mereu peste tot, dar darurile sunt legate de părinți. Deocamdată, nu apare nicio discrepanță, nicio contradicție între cele două. Dar, când vor apărea întrebările, nu am de gând să evit un răspuns cinstit.
Cu drezina 
Asta e ușor. Hara m-a întrebat ieri în mașină cine e Moș Nicolae Grigorescu.
Mos Craciun chiar exista ! Nu ala rosu (ala a fost inventat de Coco-Cola) , exista Mosul din Vechime … E lunga povestea , si-acum trei mii de ani se vorbea de ,,Mosul” …
Daca nu crezi chiar nu vei crede !
Nu vrea sa mai comentez … ca voi dezlantui ,,djihadul” ! Viata nu e facuta doar din ce intelegi , are si-o parte de nepatruns in care poti sa intri doar cu ajutorul lui ,,Mos Craciun ” , si sa te intorci in viata reala mai bun …
Suflete goale le numesc pe acelea care ,,il ucid” pe Mos Craciun ! Aceleasi suflete l-au ucis candva si pe Iisus Hristos !
Mă, Florine, îmi place asta cu viața care nu e făcută doar din ceea ce înțelegi, foarte faină.
Dar și restul. Să fii sănătos.
Problema majoră este (și va fi tot mai accentuată) să reducă toată sărbătoarea la Moș Crăciun. Nu știu dacă ai văzut postarea mea de pe fb cu Concursul ce se organizează în școli, Desenează trolii tăi preferați de Crăciun. Și emisiunile TV în care, la asocierea cu Crăciunul, elementele reprezentative sunt considerate elfii, spiridușii, Moș Crăciun, reni și atât. Niciun Dumnezeu, niciun Isus, nicio naștere, niciun sacrificiu pentru omenire. Atât. o sărbătoare cu cadouri, petrecere și un pahar sau două. Viitorul sună bine, isn’t it?
Obiectivul tinta nu este Mos Craciun ci sufletul copilului !
Tot ce se intampla poate fi cuprins intr-un singur cuvant :
DESACRALIZARE
Cum spuneam , tocmai am vazut o fotografie de grup crestina :
,,Xmas party time”
– Ce-o fi insemnand Xmas ?
– Desacralizare !
Razboiul nevazut se poarta …!
Florine, am răspuns mai jos într-un comentariu mai amplu. te invit. 🙂
[…] via Mie-mi place de Moș Crăciun — Cu drezina […]
Problema nu e Mos Craciun, problema e ca se da mai mare onoare unui personaj care nu exista si se pierde defapt ce inseamna craciunul, care reprezinta nasterea lui Isus si nu se aminteste cu nimic de el. Asta e marea problema
Și atunci de ce se declanșează „jihadul” împotriva Moșului? 🙂 just sayin…
Teo, acu am apucat să citesc articolul. Până acu m-am jucat de-a comentariile cu Betea. 😀 Mi-e clar acu – ca să-mi explic și mie, și poate și lui, poate și ție – care e diferența dintre comentariul meu și articolul tău. Eu vorbeam despre pericolul în care e lumea necredincioasă care încearcă să laicizeze totul, tu vorbeai despre pericolul în care se află lumea proclamat credincioasă. Da, cred că e necesar ce spui.
Mi se par bune delimitările pe care le faci între bau-baul moșului fictiv și bau-baul nevăzut și acceptat al ipocriziei. De reținut ”răstirea amvonardă”, ce diagnostic, dom’le! :))
Cred că și moșul Crăciun reprezintă tot atât de multă minciună câtă reprezintă literatura. Ups, unii din același motiv o descalifică și o resping! :)) Spune minciuni, e plină de neadevăruri. Nu au înțeles misiunea ficțiunii, nu au înțeles că arta e o minciună care ne ajută să transmitem adevărul. Să ne gândim doar la literatura subversivă din perioada comunistă și ar trebui să ne fie de ajuns. Acum nu mai avem nevoie să ne ascundem în povești de teama vreunei dictaturi, dar avem nevoie de ficțiune pentru a supraviețui sufletește.
M-am gândit de mai multe ori în ultima vreme că omul are nevoie de povești, adică de POVESTE cât trăiește. De când se naște și mama îi spune povești să poată adormi, apoi să poată fi interesat, curios, apoi le citește de plăcere, la școală, pentru diferite analize literare, pentru a putea înțelege mesajele din ele. De mic își face prieteni și, atunci când se întâlnește cu ei, se ”joacă de-a x” – adică inventează o poveste; apoi, când e mai mare, se întâlnește cu ei ca să povestească ce s-a mai întâmplat în viața fiecăruia, unii își umflă poveștile de viață ca să pară mai interesante, alții nu știu cui și cum să se descarce ca să se elibereze. Povestirea – fictivă sau realistă – ne însoțește pe tot parcursul vieții și ne ajută să supraviețuim. Când ne spovedim, povestim despre noi pentru a ne elibera; când bârfim, povestim despre alții pentru a simți că ceea ce li se întâmplă altora ne face pe noi mai buni sau ne face să uităm de noi măcar puțin; și cu cât mai bogată imaginația, cu atât mai complexă povestirea. Când scriem ceea ce nu putem spune, se numește că ne povestim sufletul cumva și cuiva, celor care pot descifra și cărora le pasă.
Mai presus de a condamna o ficțiune, ar trebui să ne intereseze ceea ce transmite. Și de a ne autoanaliza ca să vedem câte ficțiuni înaintăm oamenilor atunci când îi întâlnim.
În rest, am crescut cu Moș Crăciun, a fost o bucurie. Probabil mai mare cea a primirii cadourilor decât a existenței moșului. :)) La un moment dat mi-am dat seama că nu există în realitate, am fost puțin dezamăgită, îmi amintesc momentul. Dar nu țin minte să fi durat mai mult de câteva clipe. Am crescut, zic eu, destul de normal. :)) Nu suferi traume, ci se cheamă doar că te maturizezi. Cam la fel ca atunci când, necunoscând o persoană, ți se pare perfectă, iar apoi observi cu timpul că are un defect, două, trei, patru etc. :)) Nu e mai mare dezamăgirea copilului care află că nu există moș Crăciun, dimpotrivă e mult mult mult mai mică.