Postat de: Teofil Stanciu | 08/11/2016

Câștigători fără trofee

steinbeck-carti

Steinbeck. Un autor fascinant, o descoperire târzie. Îndeajuns de târzie încât să regret că nu s-a întâmplat mai devreme. I-am citit romanele care l-au făcut celebru (La răsărit de Eden, Șoareci și oameni, Iarna vrajbei noastre sau Fructele mâniei), dar și scrieri mai puțin populare (Către un zeu necunoscut, Jurnal rusesc).

Dacă înțeleg eu corect una dintre ideile dindărătul romanelor sale celebre, Steinbeck surprinde o mutație fundamentală a sufletului occidental: trecerea de la a fi și a face către a parveni și a părea. De la fapte și realizări ca atare, la CV – ca descriere sumară și laudativă de sine. De la omul cu biografia lui oscilantă, inegală, la omul cu o biografie „de succes”, uniformă și cosmetizată ca să dea bine. De la omul al cărui trai mai bun este rodul unor eforturi, către omul al cărui trai mai bun poate fi (exclusiv!) și trebuie să fie (măcar într-o anumită măsură) rodul unui exercițiu de imagine.

Cel mai bine se vede acest lucru în Iarna vrajbei noastre, unde fiul personajului principal masculin nu se sfiește să mintă, să înșele, să obțină beneficii din ceea ce pare a fi, știind că există riscul să fie prins, dar fără să-i pese de asta. În Fructele mâniei, această schimbare ia forma inumană a suprimării fizice a celor săraci pe motive de… rentabilitate economică. Chiar când devin evident inumane, regulile economiei sunt folosite pentru a păstra aparența de respectabilitate și onorabilitate a celor avuți, puternici, potenți.

Evident că autorul poate fi repede acuzat de stângism, dar, dacă evenimentele din Fructele mâniei sunt inspirate din fapte reale (așa cum spune autorul, care pornise inițial să facă un reportaj despre okies – fermieri modești din Oklahoma, alungați de pe pământurile lor printr-o manevră perfect legală, dar absolut criminală, a băncilor și marilor proprietari), atunci astfel de încadrări devin complet irelevante, pentru situația concretă.

Aici se potrivește foarte bine sloganul „nothing personal, it’s just business”, dar el nu face decât să dezvăluie fuga de responsabilitatea elementară de a rămâne om. Autorul face o observație extrem de interesantă privind ideologia marxistă: dacă problema e, în realitate, faptul că această ideologie pur și simplu a avut cui să se adreseze? Dacă nașterea și mai ales răspândirea ei a fost determinată de existența păturii de oameni săraci sau, ca în cazul din roman, sărăciți până la dezumanizare?

Nu spun că ideologia marxistă ar fi în stare să rezolve realmente problema sărăciei, dar iluzia ei hrănea o speranță în condițiile în care avocații pieței libere deveniseră (greu de spus dacă voluntar sau nu, dar cu siguranță interesat, fiindcă aveau ceva de pierdut) surzi la problemele celor nevoiași.

De multe ori, teza oficială a liberalismului economic e aceea că oamenii cu inițiativă și dispuși să muncească nu pot rămâne săraci. Romanul lui Steinbeck oferă un exemplu clar că, deși erau dispuși să muncească și încercau orice variantă disponibilă, acești oropsiți ai soartei nu aveau cum să-și schimbe situația. De pildă, munceau cu toată familia, din zori până noaptea, și abia dacă strângeau, în cazul fericit, cât să-și cumpere de mâncare pentru cină.

Revenind însă la mutația despre ca vorbeam la început, la Steinbeck se observă și instituționalizarea relațiilor. Chiar și relația cu pământul începe să fie mediată și condiționată exclusiv de documente, titluri, beneficii, costuri, evaluări. Omul nu își mai cunoaște holda, ci proprietarul poate foarte bine să nu-și vadă niciodată terenurile. Totul se transformă în valori tranzacționabile. Iar ce este în afara acestor termeni devine irelevant – fie om, fie proprietate.

Acum e mult mai limpede că ceea ce spunea Steinbeck avea un sâmbure de adevăr. Nu degeaba s-au dezvoltat sindicatele (care chiar au avut contribuții la îmbunătățirea condițiilor de muncă, în ciuda numeroaselor păcate). Și mai știm azi că populația plătește, chiar și în țări care se laudă cu piețe libere, în timpul marilor crize. Și mereu rămâne o pătură extrem de vulnerabilă de oameni muncitori, dar care nu sunt suficient de adaptați la ritmul impus de piețe. O formă de darwinism social care merită toată atenția. Dintre acești „inadaptați” inocenți își recrutează stânga adepți onești, nu dintre asistații social (așa cum se sugerează uneori).

Dacă în Iarna vrajbei noastre, bancherul este un localnic, om cunoscut de toți și recunoscut pentru meritele sale în sfera administrării banilor și pentru comportamentul economic responsabil, un interlocutor uman și abordabil, bun cunoscător al situației financiare a clienților săi, în Fructele mâniei, banca este o entitate fără chip, care se poate comporta (tocmai din acest motiv!) abuziv și discreționar, e o instituție aflată la mare distanță, dar care dictează schimbări radicale ce afectează definitiv modul de viață a unor fermieri de condiție modestă, dar demni și muncitori, surprinși cu totul nepregătiți de iureșul schimbărilor provocate de criza economică.

Interfețele se înmulețesc, imaginile publice se construiesc pe teorii și ideologii, pe când faptele concrete, calitățile personale, aspirațiile și nevoile zilnice devin tot mai puțin semnificative. Indivizii nu mai pot urma orice traseu, nu mai pot opta pentru orice vocație, ci trebuie să devină în primul rând rentabili economic, trebuie să se vândă (sau se „promoveze”, dacă vreți) în termenii pieței, ca să supraviețuiască.

A fi bun nu mai este suficient, trebuie ca omul să fie bun într-un fel eficient în piață. Un okie harnic nu e suficient, el trebuie să supraviețuiască darwinismului social și să se impună economic.

Reducând la elementele de bază ale ecuației existenței, omul nu-și mai folosește abilitățile ca să trăiască și să împlinească un rost (o vocație, o pasiune, o îndeletnicire), ci ca să-și justifice financiar existența. Cu puține excepții, cei mai mulți trebuie să muncească permanent nu ca să împlinească o vocație, ci ca să finanțeze lucruri elementare precum: casă, hrană și sănătate.

Câștigătorii acestei întreceri financiare nu obțin, de obicei, trofee, ci datorii, obligații, angajamente – toate traduse în câștiguri sau pierderi pecuniare. Recompensa e o viață trăită într-o casă plătită abia către pensie, teama permanentă de boli grave care ar putea afecta fluxul de lichidități și lupta pentru ca urmașii să aibă o situație financiară inițială un pic mai răsărită. Răsplata constă în posibilitatea de a exista fizic, iar prețul – aproape orice alte aspirații.

Umanitatea specifică a agricultorului, a preotului, a filosofului, a meșteșugarului (calificat într-un domeniu anume), a viticultorului din tată în fiu, a pescarului, a dascălului, a artistului se diluează toate în marele fluviu al rentabilității economice prin care orice individ trebuie să-și legitimeze existența și să-și pledeze utilitatea socială. Indiferent dacă trăiește într-o țară cu piață economică liberă sau într-un stat centralizat.

Nu mai contează cine e omul, ci cum se prezintă, cum se livrează ca produs vandabil. Nu mai contează ce știe să facă, ce-i poate minte, cât e de genial, ci cum se poate integra instituțional, cum se acomodează la interfețele care-i cuantifică valoarea în bani. Cercetările sunt finanțate pentru eventuala lor rentabilitate, nu pentru că ar putea aduce la lumină o teorie revoluționară (dar fără aplicabilitate imediată) sau vreun adevăr despre om și lume.

Nu am competența să fixez în timp această schimbare pe care o văd descrisă în romanele lui Steinbeck. Cu siguranță că se pot face niște corelații cu transformarea eticii individuale și publice. Dar, într-un anumit sens, aceste lucruri contează mai puțin decât mutația ca atare.

Pe drept cuvânt, se poate ridica următoarea întrebare: ce mai rămâne unui om care în toate relațiile cu semenii, cu lumea fizică sau chiar cu sine însuși urmărește un interes? Ce premiu poate fi suficient de mare pentru a fi considerat satisfăcător în raport cu o nevoie atât de hipertrofiată? Sau, sub altă formă, ce poate compensa alienarea pe care o suferă un om sau o societate care își evaluează toate relațiile în primul rând din perspectiva rentabilității lor economice? Romanele lui Steinbeck nu vorbesc despre criza unui sistem (capitalist), ci despre criza umanității.


Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

Skepsis

AUDIATUR ET ALTERA PARS

JURNAℓ SCOȚIAN

parohie virtuală

Valeriu Nicolae

This WordPress.com site is the cat’s pajamas

vatraoficial.wordpress.com/

,,Cultura e finalitatea tuturor societăților" (Eugen Lovinescu)

Horvath Liviu Blog

„DACĂ NU CITEȘTI CĂRȚI BUNE, VEI CITI CĂRȚI PROASTE.DACĂ NU CONTINUI SĂ GÂNDEȘTI RAȚIONAL, VEI GÂNDI IRAȚIONAL. DACĂ RESPINGI SATISFACȚIILE ESTETICE, VEI CĂDEA ÎN SATISFACȚII SENZUALE.” C.S.LEWIS

Prolegomene

(pre)feţe la diverse

Revista Creștină

Revistă de formare și informare - scrisă din perspectivă creștină

Daniel Bulzan

Poate nu merita sa fie citit, dar merita sa fie spus.

Gânduri despre știință și credință

Ce semnificatie are pentru mine știința secolului XXI

Pasarea Phoenix Remixed & co

© Alexandru Nădăban

Daniel Lucescu

"Nu sunt PERFECT.."

doarlitere

împrăștiind literele printre litere construim cuvinte

Persona

Personal blog of Danut Manastireanu

Alonewithothers's Blog

Smile, without a reason why. Love, as if you were a child.

Ciprian Terinte

veritas vos liberabit

The Institute of Middle East Studies

To bring about positive transformation in thinking and practice between Christians and Muslims in the Middle East and beyond

Daniel's Think Tank

Daniel Manastireanu's Blog

According to Sam

What underlines how we say things cannot itself be said

Reflecții creștine

Andrei Pătrîncă

%d blogeri au apreciat asta: