Ne-oamenii

By IggyOblomov (sursa)
By IggyOblomov (sursa)

Când îi asculți (prea mult!) pe teoreticieni, predicatori, moraliști, politicieni, dăscăloși de ocazie și alții asemenea, chiar poți ajunge să crezi că există oameni făcuți numai din calități sau numai din defecte. Ori că într-un om contează numai anumite trăsături, altele fiind nesemnificative din perspectiva întregului. Sau să există o singură culoare dominantă a fiecărui caracter.

Sau poți fi ispitit să crezi că virtuțile și viciile se pot separa net, definitiv, clar. Sau că rădăcina viciilor poate fi extirpată cu totul dintr-un suflet. Sau că sufletele, caracterele, oamenii sunt niște obiecte măsurabile, cântăribile, ușor încadrabile (sfinții, păcătoșii, retrograzii, progresiștii etc.).

Ești tentat să uiți că o virtute poate să se preschimbe numaidecât într-un viciu când devine titlu de glorie. Că un defect poate consolida un caracter. Că un într-un suflet impulsurile sunt întotdeauna amestecate. Că binele și răul se combină în proporții variabile în orice caracter. Că nu există judecător fără păcat. Nici păcătos fără un dram de speranță. Că viața e întotdeauna mai mult decât se poate surprinde într-o caracterizare, într-un cv sau într-un necrolog.

Că oamenii sunt vii, mișcători, fluizi, contradictorii, surprinzători. Și în bine, și în rău. Că sunt mai mult decât se vede și de cât spun alții despre ei că ar fi. Că nu sunt rodul unei singure alegeri (bună sau proastă), ci o sumă de alegeri, cu motivațiile lor și cu toate condiționările involuntare ale acestor motivații.

Și te trezești, uite-așa, încercând să înțelegi niște abstracțiuni trunchiate, să stabilești relații cu niște etichete imprecise, să judeci niște abrevieri generalizate ilicit. Nu mai interacționezi cu oamenii vii, cu niște ființe cu o istorie proprie, cu luminile și umbrele caracterului lor. Ci dor cu măști, cu indici, cu categorii.

N-aș spune că generalizările sunt rele, că teoriile sunt nocive. Dar sunt bune în măsura în care nu te împiedică iremediabil să vezi oamenii în realitatea lor complexă și greu de încadrat. E nevoie și de noțiuni abstracte ca să te poți orienta într-o realitate atât de stufoasă și sofisticată, dar aceste noțiuni nu sunt realitatea, ci doar încearcă s-o descrie.

Poți ajunge astfel să vezi peste tot numai ne-oameni. Ne-oamenii buni, ne-oamenii răi, ne-oamenii inteligenți, ne-oamenii proști, ne-oamenii atei, ne-oamenii credincioși, ne-oameni conservatori, ne-oameni emancipați. Fiindcă ei nu mai contează ca persoane reale, ci doar ca număr în statistici, ca elemente încadrabile într-o clasă.

Lumea se împarte în ne-oamenii pe care-i preferi și ne-oamenii pe care-i detești. Diferă doar eticheta pe care le-o aplici, nu valoarea lor intrinsecă sau potențială. Rămân la fel de ne-oamenii și unii, și ceilalți. Din existența lor, sunt spicuite câteva fapte considerate singurele reprezentative care îi califică (sau nu) pentru o anumită tipologie.

Mereu s-a lucrat cu ecrane, cu interfețe, pentru a privi lumea (au existat mereu declasați, străini, ciudați, exilați, pericole sociale). Dar orgoliul ultim e ca oricine să-și întocmească propriile taxonomii. Fiecare are listele sale cu ne-oameni.

Ba mai mult, inclusiv imaginea de sine se construiește în aceeași cheie a ne-omului cu o singură calitate sau cu câteva calități neapărat exemplare: veganul religios, voluntarul propagandist, profesorul model, politicianul charismatic, predicatorul încruntat, aventurierul neomologat, liderul eficient, mămica întreprinzătoare etc. Și nu doar că oamenii acceptă să devină ne-oameni exemplari și eviscerați de orice alte semne ale umanității lor, ci chiar își construiesc singuri astfel de măști pentru promovare și vânzare de sine.

Poveștile lor – căci trebuie să aibă o poveste! – trebuie să fie atractive și de succes. Până și poveștile despre eșec trebuie să fie povești de succes, fiindcă altfel nici nu contează. Cititorul, privitorul, ascultătorul trebuie să se poată identifica, dar nu cu umanitatea sau cu complexitatea, ci cu o anumită trăsătură, cu o anumită situație neapărat reprezentativă.

Semnul că, în sinea lui, nimeni nu se poate transpune cu totul în aceste categorii izolate este că mulți caută diverse povești cu care să se identifice, ca să nu fie nevoiți să-și amputeze o dimensiune a ființei sau a existenței. Și se regăsesc succesiv sau simultan în mai multe trăsături disparate.

Dificultatea e să le împace într-o singură persoană, fiindcă astfel de povești sunt mai rare și nu au nimic spectaculos sau vandabil. Cum să fii contradictoriu, dar nu spectaculos, ezitant, dar fără să te lauzi cu asta (ci doar cât să-ți enervezi familia), dezorganizat, dar să nu poți să-ți extragi din asta „inspirația” și „creativitatea” cu care să faci bani (ce altceva?), depresiv, dar nu artist?

E greu, așadar, să îți trăiești banalitatea de a fi un om complex, împărțit între tentații divergente; unul din mulțime, dar profund individualizat; frustrat că nu te potrivești în tiparele disponibile, dar și temător că rămâi pe dinafară; ezitând dacă să mergi cu mulțimea (care dintre „mulțimi”?) sau să alegi un drum individual (mai există ceva cu adevărat „unic”?); insuficient de sfânt, dar nici damnat cert; liber (să imiți pe alții?) timorat, dar conformist nemulțumit etc.

Și nu îți vine să renunți la ne-oamenii pe care-i înțelegi și îi poți distribui în diverse urne valorice de teamă ca nu cumva să rămâi cu oamenii pe care nu-i poți nici încadra fără rest, nici înțelege complet, nici schimba, nici controla. Sau să rămâi cu propria persoană văduvită de trăsăturile ei exemplare care o încadrează într-o categorie deja existentă și în conferă astfel o valoare socială.

Anunțuri

21 de gânduri despre “Ne-oamenii

  1. din nefericire standardul este sa fii un fel de „fan” al Bibliei. ma refer la „fan” in acelasi fel in care exista fani Star Wars, Star Trek, fani ai unor alte productii mai mult sau mai putin artistice (am auzit ca Jane Austen ar avea fani, Eminescu sigur are; benzile desenate sunt un exemplu clasic). persoane care ajung sa isi limiteze universul imaginar si cultural la o un singur produs, parcurgand obsesiv fiecare detaliu ce unuia din exterior i-ar parea minor, chiar justificand anumite greseli ca fiind intentionate.

    ajungem sa ne dorim sa fim noi personajele despre care citim, si in loc sa ne dezvoltam personalitatea incercam sa ne fortam sa emulam pe altcineva. cei de dinafara sunt atat de neinitiati incat ajung sa nu prea mai existe in fanteziile noastre. ne-oamenii, pacatosii, ereticii, „normies”, aia care se uita/citesc/asculta ce nu ascult eu, aia care voteaza cum nu votez eu, aia care au facut o scoala cu alt profil… habar n-au ei, nici nu are rost sa-mi bat capul. vorba aia: „deschide ochii, zambeste, inchide ochii. lasa-i sa moara prosti”.

    inca ceva despre fani: nu stiu ce vor. sunt atat de inradacinati in ceea ce au, incat uneori refuza orice e nou, orice e diferit, doar pentru ca e „altfel”. nu e la fel, e o tradare, o blasfemie… daca le dai ceva la fel, atunci e o copiere. nimic nu-i bine. poate doar referintele obscure aruncate la intamplare, ce starnesc chicoteli atotstiutoare (aha, vezi, asta e o referinta la…). fanii sunt de fapt foarte rigizi in gandire, altfel n-ar fi fani. de aceea e musai ca tot ce se intampla sa se incadreze in ideile noastre si in intelegere noastra despre Biblie. altceva e ratacire si erezie. sau orbire de la Satan.

    asa am ajuns sa avem oameni care vorbesc in clisee biblice, care citeaza predictibil in acelasi loc in anumite tipuri de ocazii, care isi boteaza copiii dupa vreun personaj obscur din Biblie, rezultand intr-un roman cu nume evreiesc ce poate ca e privit mereu ca un „sectant ciudat”. ce conteaza, intre noi, fanii, e grozav, inca o referinta la care sa zambim atotstiutor. si, sa recunoastem, cati nu viseaza sa fie David (care si-a omorat inamicii prin tortura, dar asta trecem cu vederea), Solomon (care a avut sute de femei si a ajuns idolatru la batranete) sau Ilie, sa coboram foc din ceruri (dupa ce ii omoram pe pagani si infruntam curajos autoritatea… a, stai, nu, noi nu iesim nici macar la mitinguri, si nu prea ne inghesuim nici la vot).

    • Asta cu imitația unor personaje, deși puțin alt subiect, se regăsește între reflexele dobândite ale evanghelicului (iacă, deja am făcut iarăși categorisiri 🙂 ). Dar e o ispită care poate fi reperată adesea și e chiar cultivată într-o anumită măsură: fii precum Iosif, Daniel, dar nu ca Samson, Absalom, Iacov.

      • pai cum sa fii precum Iosif si Daniel, ca ei n-au fost scoliti acasa? mai ales Daniel a fost la scoala (oarecum) publica in Babilon. a, ca n-a mancat mancaruri necurate si s-a rugat, da. dar nu zice nicaieri ca el si prietenii lui aveau o scoala evreiasca acolo.

      • e un pic alt subiect cu imitatia, dar devine acest subiect cand reducem persoanele din Biblie la niste stereotipuri, facandu-i unidimensionali. oamenii facuti numai din calitati sau din defecte pe care i-ai numit.

        daca e sa citim de la o distanta un pic mai mare, destul cat sa se vada ambele pagini ale Bibliei, observam niste chestii interesante. oameni care, in ciuda defectelor, au fost numiti „prieteni ai lui Dumnezeu”, sau ai Domnului Isus (cam acelasi lucru, pana la urma), si oameni care n-au capatat acest titlu, desi au fost mai sfinti. Avraam, Moise, David, apostolii… si asta e ceva la care putem sa meditam cand ii aruncam pe ceilalti in „cosul cu deplorabili”, ca sa citez o doamna foarte mediatizata in aceasta perioada.

          • poate, dar acum vorbim nu doar de nevoia de a imita un om, ci de a abstractiza un om la o singura trasatura si de a incerca sa fii aia.

            pe cei pe care parintii ii lasa sa se uite la TV nu-i va surprinde asa ceva. e promovat in productiile pentru copii si adolescenti. cam asta li se spune ca trebuie sa fie la scoala: tocilarul, fata populara, sportivul, etc. personaje unidimensionale, usor de apucat de toarta, precum o cana.

            revenind: multe exemple de la amvon se dau cu o generalizare unidimensionala. „cei care beau”, de exemplu. de parca poti pune egal intre cineva care bea un pahar de vin inainte de culcare si rachierul care-o ia de la 8 dimineata. da-i mai usor asa, sa bagi tot ce e inafara sferei confesionale in casute mici si usor de etichetat decat sa intelegi oamenii, nu? vorbeai despre filmul Misiunea, si cum unii studenti au iesit din sala cand personajele injurau. poate ca si ei gandesc asa: a, s-a injurat, s-a consumat alcool in film? gata, e lumesc, pacatos, incearca sa ne perverteasca. nu conteaza ideea principala, nu conteaza mesajul, conteaza doar ca nu e 100% ideologic pur. nu acceptam nuantele de gri. lasa ca avem noi cantarile noastre, ce ne trebuie filmele lumii?

          • Se cheamă „prevenție”. Am auzit și eu o predică (de fapt, cred că e cumva aceeași predică recirculată pe la mai multe amvoane și e rostită de personaje diferite) care zice că „alcoolismul (sau beția, după caz) începe cu primul pahar”. Ca și când nu orice alt păcat/viciu ar începe cu primul pas. Dar am și eu una în replică: „avariția/aviditatea începe cu primul leu/dolar”, „obezitatea începe cu prima macaroană” etc.

            Există și antidot la tendința asta de a privi oamenii după o singură valoare de referință: literatura bună, dialogul real cu oameni real (nu simulacrele spiritualizate), ieșirea în societate cu scopul declarat de a auzi ce spun și cum sunt oamenii.

          • iesirea in societate si atat. iesirea in societate incepe cu prima zi de gradinita! dupaia la scoala, la servici, in timpul liber, in parc cu copiii… nu poti sa zici, dupa ce te-ai izolat 20-30 de ani, „maine voi iesi in societate sa aud ce spun si cei neintorsi la Dumnezeu”.

          • Suntem tot timpul afară, dar, din păcate, astea nu înseamnă că auzim ceva. D-aia zic „ieșire în societate” – programatică, fără alte intenții decât aceea de a asculta, de a înțelege, de a surprinde viul (nu vinul! 🙂 ), umanitatea, complexitatea vieții – că tot vorbii despre asta în articol.

    • un defect recunoscut poate sa dea o doza de umilinta unui om. altfel isi ia nasul la purtare si se crede perfect, mai presus decat vulgul ce-l inconjoara. cand stii ca ai defecte esti mai intelegator fata de defectele celorlalti.

    • Are CS Lewis un exemplu celebru cu un tip care nu se putea abține când vedea ceapă. Mânca și când trebuia, și când nu trebuia (era o mică problemă de autocontrol), dar asta îl împiedica să țină cuvântări și discursuri, care întotdeauna îi inflamau orgoliul.

      • Îmi cer scuze că revin cu aceeași cerere. V-am mai cerut o dată adresa de e-mail, dar am pierdut-o. Am nevoie de ea pentru a vă cere aprobare de publicare a unor articole ale dv. într-o carte, dar detaliile vi le pot spune numai într-un e-mail personal. Deci vă rog frumos să-mi dați din nou adresa dv.

  2. Frumos !
    N-am ce sa adaug ,m-am bagat pe ,,fir” numa sa pot urmari comentariile care vor fi , daca vor mai fi ! ? Mi-a placut tot ce s-a comentat pana acum .
    Frumos !

  3. Interesanta ideea de „fan al bibliei”! Astazi am avut a „bad experience” la biserica, cand o femeie (sora) ne-a servit „masa Domnului”. Nu cumva sunt si eu un „fan al bibliei”,ingust la minte pe care FS il descria mai sus?
    Cer scuze daca sunt out of topic, dar asta mi-a venit in minte cand am citit postarea ta.

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s