Cine și ce mai pierde în creștinismul occidental?

Creștini arși pe rug în Madagascar (sursa)
Creștini arși pe rug în Madagascar (sursa)

Timp de mai bine de un mileniu și jumătate, creștinismul câștigător a făcut furori. A sedus imperii și împărați. A durat civilizații. A creat cultură. A stârnit pasiuni și repulsie. A urcat și a coborât regi și dregători. A îmbibat fibra intimă a multor națiuni. A creat Occidentul. A împânzit tot globul. A înglobat culturi și civilizații și le-a dat un nou sens. A fost un ferment extrem de activ și de fertil. A fost folosit ca armă, ca justificare, ca pretext. Are dreptate scenaristul filmului Book of Eli. Pe mulți i-a fascinat puterea Cărții Sfinte de a subjuga oameni și popoare.

Dar înainte de toate astea, era o vreme când creștinismul era cu totul nepopular. Nu era deloc la modă să fii creștin. Nu aveai nimic de câștigat. Era riscant. Era o mișcare imprudentă, din punct de vedere al existenței pământești. În primele trei secole de creștinism, era mai indicat să nu se știe că ai fi creștin. Chiar dacă nu erau persecuții atât de vaste și frecvente pe cât suntem uneori tentați să credem când privim în urmă, erau suficiente cât să poți cădea victimă dacă te aflai la locul nepotrivit în momentul nepotrivit. Și erau destule dezavantaje sociale asociate cu această religie chiar mai bizară decât iudaismul monoteist.

Acea perioadă e privită mereu cu admirație, cu nostalgie și cu mare atenție de către creștinii evanghelici, în special. Care spun că-și iau ca exemplu Biserica de atunci, evident, mai ales din prima parte a acestei perioade. Fiindcă instituționalizarea (chiar și rudimentară, cât va fi fost ea) provoacă oarecare alergii. Dar nu numai ei au trăit nostalgia acelei perioade când creștinismul era, în general, perdant, din punct de vedere al statutului și al beneficiilor. Această nostalgie s-a perpetuat și a mai apărut din loc în loc, din când în când: pe la Francisc d’Assisi, pe la Maica Tereza, pe la diverși călugări dispuși să renunțe oricând la tot, pe la misionari care au sacrificat orice ca să meargă până la capătul pământului etc.

Acum însă creștinismul e una dintre variantele pe care le au oamenii pentru o viață bună, prosperă înfloritoare. E o modalitate de petrecere a timpului liber în mod benefic și antrenant. E o opțiune încă la modă și care conferă un statut aparte. E un club select, pentru niște privilegiați care au asigurat viitorul post-mortem (și se mândresc uneori cu asta). Dar, în general, se pierde destul de puțin în Occident dacă ești creștin. Dacă se pierde ceva…

Unii se vor grăbi să arate cu degetul către cei care predică „evanghelia prosperității”. Dar adesea marii critici ai acestei învățături nu se sfiesc să folosească Sfânta Carte ca să manipuleze mulțimi în lupta lor pentru a câștiga putere ori ca să și-o păstreze. Sau se vor ridica sprâncene încruntate către cei care transformă totul într-un fel de entertainment spiritual ieftin. Că numai ei sunt cei care vor să fie relevanți. Restul se mulțumesc să fie selecți, puri, neamestecați și anacronici – la fel de autiști, dar mai contează?Citește mai mult »

Moralism și (lipsă de) empatie

Tintoretto - Alegoria moralității lucrurilor pământești (sursa)
Tintoretto – Alegoria moralității lucrurilor pământești (sursa)

De multe ori, moralismul care-i animă pe creștini ia, în aparență, forma intoleranței față de semenii care comit anumite fapte condamnabile moral. Există și zone ale vieții în care societatea în ansamblu reacționează cu indignare la fapte antisociale, iar în aceste cazuri, atitudinea comună nu mai necesită explicații. Problema apare atunci când societatea tolerează sau chiar aprobă și încurajează anumite comportamente pe care doar grupările creștine le (mai) condamnă.

Exemple sunt suficiente, iar printre cele mai notorii se numără homosexualitatea, avortul sau eutanasia. Conflictul se naște, evident, din paradigmele morale diferite cu care operează taberele ce ajung să se înfrunte.

Invocarea explicativă sau justificativă a distincției biblice clasice dintre „păcat” și „păcătos” nu rezolvă aproape niciodată problema, fiindcă rămâne cumva suspendată în teorie. Nu potolește nici virulența unor moraliști porniți să condamne comportamentele neadecvate. Nu îmbunătățește nici interacțiunea dintre părțile aflate în conflict. Nu îmbunează nici tabăra avocaților care susțin dreptul fiecăruia de a fi așa cum dorește să fie.

Se consideră, îndeobște, că pretenția creștină de a clasifica anumite fapte drept păcate denotă aroganță. Că nimeni nu are dreptul să spună altcuiva ce să facă. Povestea e însă mai complicată de atât și, în realitate, mereu există situații în care, prin consens social, ni se impune ce să facem și ce să nu facem, fapt valabil indiferent dacă societatea este mai apropiată de valorilor morale iudeo-creștine sau mai secularizată.

Dat fiind faptul că nu am în vedere acest subiect, mă limitez doar la observația că nimeni, într-o societate, nu face ceea ce dorește decât dacă am vorbi despre o formă de anarhie absolută. Deci există niște valori morale subînțelese, iar conflictele ce apar între diverse grupuri se iscă din incongruența între seturile diferite de norme subînțelese.

Revin însă la problema moraliștilor. Și vreau doar să ridic câteva întrebări. Există posibilitatea de a afirma un punct de vedere creștin fără a cădea într-o subtilă formă de aroganță morală? Ce presupune iubirea creștină față de aproapele (și față de dușman)? Poate exclude iubirea creștină empatia umană? Cum se poate preveni pericolul ca, sub masca moralismului, să se ascundă diverse atitudini și motivații străine de creștinism?Citește mai mult »

Nu cred că echipa națională de fotbal e o imagine fidelă a țării

(Screen capture)
(Screen capture)

Îi contrazic pe iluștrii mei preopinenți (care s-au lansat în generalizări și speculații după rezultatele de la Euro 2016) și mă încumet a spune că nu cred că „naționala” noastră de fotbal ar fi cea mai potrivită oglindă a societății românești. Cu siguranță, e și ea un ciob (probabil mai mare) din această oglindă, fiindcă tot ce se întâmplă la nivelul unei societăți e în legătură, se influențează reciproc și configurează imaginea de ansamblu.

Dar vreau să vă atrag atenția că, de pildă, fotbalul a beneficiat de mult mai multă atenție și de mult mai mulți bani decât, să zicem, școala românească sau decât sistemul public de sănătate. Avem mai multe stadioane de nu știu câte stele – multe făcute din bani publici –, dar nu avem spitale comparabile (decât, probabil, la privați).

Așadar, socot că e impropriu să compari sisteme disproporționat finanțate. Oricând, România poate găzdui meciuri de nivel european, dar nicio universitate nu intră în topurile de profil decât undeva către cozile clasamentelor.

Până și de atenția anchetatorilor, fotbalul a beneficiat mult mai devreme. Dacă nu era scandalul cu dezinfectanții, cel mai probabil că nici acum nu intrau organele statului pe fir. Iar în învățământ, încă nici nu au prea călcat ca să mai stârpească din corupție.

Să luăm și câteva contraexemple. Cel mai recent ar putea fi echipa de spadă, proaspătă campioană olimpică. Dar mai sunt și altele. Naționala de rugby – „Stejarii” – a câștigat World Rugby Nations Cup. Pentru a patra oară! Nu e cine știe ce cupă mondială, dar este totuși un trofeu internațional câștigat după un turneu în care a învins succesiv trei echipe.Citește mai mult »

Un manifest împotriva parenting-ului

By US Nessie (sursa)
By US Nessie (sursa)

Am decis să traduc câteva paragrafe dintr-un articol (publicat în WSJ) ce contestă conceptul de parenting cu tot instrumentarul aferent. Câteva observații mai întâi. Contestarea unui model recent în numele tradiției recomandă implicit mai multă precauție vizavi de „noile descoperiri” în materie de educația copiilor.

Apoi ar fi de remarcat faptul că paradigma rețetei/rețetelor de succes, deși promite foarte mult, este mult prea mecanicistă, prea artificială când este aplicată la o relație atât de complexă și de intimă cum e cea dintre părinte și copil.

Succesul înregistrat de literatura bazată de ideea de parenting (cu metode, tehnici, strategii) spune destul de mult despre felul în care generația actuală privește realitatea și cum își gândește soluțiile la problemele ivite.

Se remarcă nevoia de predictibilitate, succes, soluție rapidă (și sigură!). Merită observat interesul pentru a crește copii cu mari șanse de reușită socială, cu abilități care să le garanteze o viață prosperă. Mulțimea cărților vorbește însă și despre criza de soluții și despre speranța că următorul autor va veni cu ideea salvatoare.

Trebuie sancționată însă și industria dezvoltată în jurul conceptului de parenting. E perfect legitim ca, într-o piață liberă, să apară această nișă care răspunde unor nevoi. Dar e la fel de legitim ca aceste întreprinderi care asigură coaching pentru părinți să fie privite cu toată precauția, dacă autoarea acestui text are dreptate.

~~~~~~~~~~~~~~~

A strange thing happened to mothers and fathers and children at the end of the 20th century. It was called “parenting.” 

[Către sfârșitul secolului XX, mamele tații și copiii au avut parte de o experiență ciudată numită parenting.]Citește mai mult »