Postat de: Teofil Stanciu | 26/07/2016

Eșecul sectarismului

Pedro Berrugete - Proba focului (sursa)

Pedro Berrugete – Proba focului (sursa)

Există, în creștinism, o atitudine sectară care se manifestă în diverse denominațiuni. Ea se face remarcată prin severitatea cu care sunt judecați (toți) cei din alte confesiuni sau grupări, prin suspiciunea generalizată cu care este tratată orice bună înțelegere între oameni de diverse biserici creștine, prin convingerea cu care se consideră că reprezintă singura opțiune validă și justificată în creștinism, prin intoleranța virulentă față de orice alt punct de vedere.

Dumnezeul acestor grupări fie arată exact așa cum îl prezintă ele, fie nu e decât un idol creat de oameni. Probabil că la toate astea ar trebui adăugată și o ignoranță teologică acută sau preocuparea doar pentru ceea ce poate fi deformat, deturnat, interpretat răuvoitor în teologia altora, astfel încât să se demonstreze puritatea, unicitatea și perfecțiunea propriilor concepții teologice.

Din exterior (fiindcă din interior fie nu se vede, fie se vede cu totul deformat), eșecul sectarismului este cert și vizibil în mai multe domenii. Din păcate însă, acest eșec atrage după sine victime care pornesc prin a crede tot ceea ce se spune într-o astfel de grupare, ca pe urmă să se îndepărteze atât de tare, încât creștinismul însuși să le devină odios sau indiferent. Sau să rămână cu sechele de lungă durată.

Chiar dacă eșecurile despre care voi vorbi se vădesc mult mai bine în cazul unor grupări izolate, spiritul sectar este prezent și în confesiuni creștine care, de bine de rău, se recunosc reciproc (la nivel oficial și poate chiar teologic), dar care au nuclee exclusiviste de o vehemență vecină cu violența.

Eșecul de imagine

Ca să luăm întâi ceea ce se remarcă cel mai acut, sectarismul face un mare deserviciu de imagine creștinismului, promovând dezbinarea ca virtute și făcând un titlu de glorie din asta. Fiindcă astfel de grupări nu se mulțumesc doar să se considere cele mai de soi variante ale creștinătății, ci se consideră singurele variante posibile și socot că au datoria să atace pe toată lumea (mai ales confesiunile vechi).

Nu cred că e un lucru foarte grav în sine, dar este cel mai vizibil și mai ușor de înțeles: un creștinism conflictual, dispersat, învrăjbit. Foarte rar sectarismul reușește să nu cadă în capcana aroganței și judecății, arătându-și puținătatea teologică și subțirimea virtuții. Puțini sunt adepții care, după ce râcâi suprafața de o spiritualitate excesiv de pioasă, să nu răbufnească împroșcând mai întâi cu versete, iar pe urmă cu răutăți – într-un soi de isterie panicată sau răzbunătoare.

Într-o notă cu specific evanghelic, această imagine despre care vorbesc are de-a face cu mult teoretizata „mărturie” în fața lumii, fiindcă, din afară, mai întâi se vede falia, zâzania, lipsa de bunăvoință reciprocă, iar abia pe urmă – dacă mai este vreme – și virtutea celor care se vor „altfel”.

Eșecul eclesiologic

Din păcate, adesea sectarismul se bazează și pe „racolarea” de adepți din bisericile deja constituite. Nu odată un asemenea grup se întâmplă să adune nemulțumiți din diverse comunități cărora le promite, explicit sau implicit, o viață comunitară mai bună. Oricum, deja sunt destule semnale (iată unul aici) că bisericile sunt într-o criză ce nu pare să se apropie de final.

Critica problemelor existente la nivel de comunități locale sau de organisme regionale și naționale are de multe ori fundament solid. Însă grupările sectare încurajează o dizidență care nu rezolvă decât în aparență și pentru moment problemele, pentru ca, după un timp, așa cum demonstrează experiența, aceleași probleme să reapară chiar în sânul comunităților care inițial păreau (sau se făleau) să aibă soluția.

Eșecul teologic

Adevărata teologie se face în dialog, nu în monolog, se face contextualizat, în termenii unei culturi. Biblia însăși a fost dată într-un context anume, pe limba oamenilor dintr-o anumită epocă și mereu a dialogat cu mediul cultural al vremii. Forma literară, temele mari, subiectele arzătoare se regăseau și la alte popoare din Antichitate. Doar ignoranța poate crea iluzia că Scriptura a picat cumva din cer, fără legătură cu lumea și viața contemporanilor păgâni ai scriitorilor biblici. E suficient să ne amintim de idolii din Vechiul Testament sau de ereziile din Noul Testament, care sunt menționate în textul biblic.

Sectarismul însă produce o teologie autistă, despre care se consideră adesea că e suficient să fie afirmată, că nu e nevoie de vreo contextualizare, că e treaba altora să-și bată capul să și înțeleagă ceva. Important e să se predice din Biblie, nu să se răspundă și la vreo problemă acută a vremii noastre.

Mai există un soi de eșec teologic care planează asupra grupărilor sectare. Este vorba despre pericolul foarte concret al ereziei. Neavând vreun interes pentru tradiția validată în timp a Bisericii, interpretările Scripturii pot adesea să depindă de forța de convingere a unui singur om sau a unui grup, care, folosindu-se de textul biblic, ajunge să conducă un grup către convingerile sale (uneori antitrinitariene, alteori iudaizante etc.).

Una dintre sursele deviațiilor teologice este și importanța din ce în ce mai mare acordată experienței în detrimentul „teoriilor”. Teologia este validată prin experiență. Iar experiența este impusă ca normă teologică. Ortodocșii, de pildă, experimentează vindecări prin moaște, ceea ce confirmă pelerinajele și rostul lor. Unii evanghelici își validează teologia, de exemplu, prin bunăstare. Succesul și bunăstarea pământească pot ajunge lesne, în zilele noastre, să reprezinte criteriul de selecție și evaluare a învățăturii.

Eșecul intelectual

Este ușor de observat că atitudinile sectariste descurajează deschiderea spre lecturi ce contrazic punctul de vedere unic acceptat. În loc ca antrenamentul apologetic să se facă prin confruntare cu ideile mai mult sau mai puțin periculoase din exterior, se preferă o apologetică bazată pe confirmarea celor din interior. Așa se ajunge, de exemplu, la falsificarea punctelor de vedere neconvenabile, la construirea unei realități paralele, în care toți opozanți apar caricaturizați pentru a putea fi contraziși cu ușurință.

O altă latură a acestui eșec este necunoașterea realității. Promovarea anumitor doctrine sau teorii științifice ca fiind singurele posibile (sau singurele legitime) induce falsa convingere că, în afara propriei grupări, nu mai există niciun adevăr (teologic, filosofic, științific, moral). Când se întâmplă totuși ca cineva să iasă din granițele sectarismului, e foarte posibil ca respectivul să fie crunt lovit de realitatea care i-a fost ascunsă multă vreme (din cine știe ce motive bine intenționate).

Eșecul identitar

Specifică pentru spiritul sectar este definirea permanentă prin contrast. În cel mai bun caz, sectarul se consideră adevăratul creștin, la care nu mai adaugă nimic, fiindcă nu se impune. Dar, de obicei, simte nevoia să se delimiteze constant de tot felul de influențe, grupări, „rudenii” teologice și, îndeosebi, de lume, de păcătoșii notorii (în stilul fariseului care se mândrea că nu e ca vameșul, dar fără ca această paralelă să fie privită vreun moment ca posibilă oglindă).

Pentru ca identitatea să rămână cât mai pură, există o puternică focalizare spre interior care, în plan social, se manifestă ca o accentuată închidere în sine. Comunități aproape închise, cu minimum de schimb cu exteriorul. De fapt, există un schimb: cei aleși oferă modele, povețe și standarde, cei din afară le oferă ilustrări ale depravării, idei de contestat și prilejuri de judecată aspră.

Eșecul misiologic

Sper ca toți cei care așteaptă mari treziri spirituale să aibă dreptate, dar, deocamdată, grupările cu puternic iz sectar nu au semnele unor treziri de anvergură. Cel mai adesea, după câțiva ani, încep să se fărâmițeze sub asaltul unor prea omenești conflicte interne. Fapt trist, de altfel, având în vedere că pornesc frecvent ca alternative mai pline de vitalitate și de viziune decât bisericile instituționalizate.

Există, cu siguranță, mai multe moduri de a îndeplini rolul misionar al Bisericii. Dar acomodarea la contextul cultural (fără compromisuri de esență) a fost încă din vremea apostolilor o necesitate. Or, niște comunități care trăiesc autist teologic, care se izolează cât pot mai mult social, au mici șanse să înțeleagă ceva din cultura înconjurătoare. Când interacționezi doar cu clișee și cu propriile proiecții ale lumii din jur, e foarte dificil să ai vreo percepție justă a realității.

Eșecul pragmatic

În anii din urmă, s-au ivit tot mai des situații când creștinii de diverse confesiuni au fost nevoiți să acționeze împreună. Spiritul sectar nu poate accepta nici asta. Decât cel mult ca un compromis dureros care ar fi bine să nu se repete. Cauzele comune însă e foarte clar acum că nu mai pot fi nici măcar aduse în atenția publică fără un pic de disponibilitate pentru colaborare trans-confesională.

Un alt eșec foarte ușor verificabil este acela că tinerii formați în astfel de medii ajung adesea să cunoască o realitate dură, șocantă, care nu arată deloc așa de caricatural cum le-a fost prezentată ani de-a rândul. Ei citesc cărți le zguduie credința (fiindcă n-au fost preveniți că există adevăr și la cei care susțin alte puncte de vedere). Se confruntă cu paradigme teologice care îi surprind și îi dezorientează deopotrivă. Și atunci, fie se îndepărtează de grupul lor sectar (echilibrându-se, în cazul fericit, într-o zonă mai puțin agresivă), fie leapădă tot ce au dobândit, inclusiv Scriptura. Asta dacă nu cumva se sperie și se întorc înapoi devenind niște militanți activi ai sectarismului în care s-au format.

Compensațiile automăgirii

Cine acceptă însă autoamăgirea sectaristă trebuie să beneficieze și de niște compensații care să-i justifice alegerea (mai mult sau mai puțin conștientă). De aceea există o cultură a certitudinilor care garantează oamenilor că se află în cel mai bun loc posibil. De pildă, la ortodoxul sectarist, a fi român se leagă prin fire greu de descâlcit cu a fi neapărat creștin ortodox. La penticostal, vorbirea în limbi sau spălarea picioarelor pot deveni condiții ale mântuirii, iar la baptist, ineranța sau predestinarea pot fi suplimentul esențial care asigură o credință corespunzătoare. Erezia nu mai e definită în acord cu tradiția multi-milenară a creștinismului, ci devine o armă folosită abuziv pentru a justifica o teologie în detrimentul tuturor celorlalte.

Tot de certitudini ține și teoria că oricine părăsește o grupare sectară o face pentru că și-a pierdut credința ori s-a rătăcit de la adevăr. Sau, ca să generalizăm, întotdeauna cei care pleacă au o problemă și niciodată comunitatea. Dacă analizăm cu atenție, această atitudine apare în multe comunități creștine, care preferă să se amăgească decât să se privească într-o lumină critică și să se autoevalueze.

O altă compensație vine din construirea unor scenarii. Cel mai la îndemână sunt cele apocaliptice, în care toți cei din afara sferei de convingeri promovate de dizidenți vor fi la mâna anticristului sau sunt chiar acum uneltele lui. Catolicii, de pildă, sunt adesea arătați aici ca un vârf de lance al noii ordini mondiale. Astfel de scenarii, indiferent cât ar fi de fanteziste sau de jenante, hrănesc tot felul de spaime în aceste vremuri tulburi.

Câteva concluzii

Așadar, deși se imaginează ca fiind singura, cea mai adevărată, cea mai fidelă păstrătoare a adevărului biblic, fiecare mișcare sectară naufragiază potrivit cu specificul ei (chiar dacă eșecul pe un anumit palier poate fi camuflat multă vreme de succese pe alte paliere). Atitudinile sectare, pe de altă parte, au ceva mai multă energie și mai mult succes, fiindcă existența lor e semiindependentă. În momentul în care au nevoie de o legitimare mai temeinică, se folosesc de tot arsenalul confesiunilor în care își fac veacul.

Grav este că astfel de tendințe îi determină pe oameni să fie mai preocupați de o sumedenie de chichițe separatiste, pierzând din vedere mizele importante. Și așa se face că sacrifică în disputele lor suflete și comunități, fără păreri de rău, fiindcă nici nu prea au timp de regrete. Ca să poată salva aparențe și teorii insignifiante, luptă până în pânzele albe, preferând mai mereu o dispută pe amănunte și mizilicuri unei bune înțelegeri. Nici măcar o pace indiferentă nu prezintă pentru ei interes, căci prezența războiului este o confirmare a faptului că sunt „persecutați” (chiar și de frații lor).

Unii ar fi gata să accepte că există în toate confesiunile creștine credincioși sinceri și serioși, dar nu pot înțelege un lucru: dacă sunt cu adevărat credincioși, cum mai pot rămâne acolo unde… (și de aici începe un pomelnic fără sfârșit)? Altfel spus, nu pot înțelege cum pot exista creștini autentici care nu fie ca ei. Ceea ce spune foarte multe despre cât de oarbe sunt astfel de mișcări și atitudini.


Responses

  1. Reblogged this on Pro(-)scris and commented:
    Punct ochit, punct lovit. Well done, Teo!

  2. „Doar ignoranța poate crea iluzia că Scriptura a picat cumva din cer, fără legătură cu lumea și viața contemporanilor păgâni ai scriitorilor biblici.”

    cetateni, GANDITI!
    avem aici o problema de limbaj, cred eu. noi folosim preponderent sinonimul „Cuvantul lui Dumnezeu” pentru Biblie. recunosc, mie-mi place foarte mult, insa este o capcana: sa ajungi sa crezi ca absolut toata Biblia a fost dictata de catre Dumnezeu in versiunea pe care o citesti in biserica. pericolul e mai mare pentru cei ce provin din familii de pocaiti (ca la noi se foloseste expresia). cand auzi de mic asa ceva, e cam greu sa accepti ca pot exista nu doar traduceri usor diferite ale Bibliei, dar chiar greseli de traducere, sau autori diferiti ale unor texte pe care le credeai scrise de aceeasi persoana (de exemplu Ioan Apostolul, Evanghelistul si Teologul). si eu m-am confruntat si inca ma confrunt cu problema asta. si cum sa nu fie greu, cand duminica ti se spune ca a fost un singur Ioan, si prin carti de comentarii biblice afli ca e posibil sa fi fost trei persoane diferite? sau ca nu Pavel a scris epistola catre Evrei? sau ca o evanghelie (Marcu sau Matei, nu mai stiu sigur) are la sfarsit niste versete adaugate de catre altcineva? nu diminueaza asta esenta credintei, insa tot ajungi la niste conflicte, si la o problema esentiala: cata incredere pot sa am in ce mi se predica de la amvon cu certitudine maxima?

    • cat de multi dintre cei ce se cred unicii si adevaratii crestini evita aceste versete?

      1 Corinteni 1:
      12. Vorbesc dar despre aceasta, că fiecare dintre voi zice: – „Eu sunt al lui Pavel!“ „Şi eu, al lui Apolo!“ – „Şi eu, al lui Chifa!“ – „Şi eu, al lui Hristos!“

      13. Este Hristos împărţit? Pavel a fost răstignit pentru voi? Sau pentru numele lui Pavel aţi fost botezaţi?

    • Ce vrea să însemne „autori diferiti ale unor texte pe care le credeai scrise de aceeasi persoana (de exemplu Ioan Apostolul, Evanghelistul si Teologul)”? De ce ar fi mai mulți? În ceea ce privește „Evrei”, în ea nu este menționat autorul, iar acesta a fost considerat a fi unul sau altul de la bun început. Nu e scrisă în stilul lui Pavel.

      • sunt comentatori ce au emis aceasta ipoteza, cum ca Evanghelia dupa Ioan, Epistolele lui Ioan si Apocalipsa (lui Ioan, ca mai sunt si altele necanonice) ar fi fost scrise de catre trei persoane diferite, la randul lor diferite de Ioan apostolul. Altii spun ca Evanghelia si Epistolele sunt scrise de aceeasi persoana, dar Apocalipsa e scrisa de catre altcineva.

        pentru mai multe (dar tot insuficiente) detalii recomand cartea aceasta: http://www.ecasacartii.ro/index.php?getCmd=carte&getPid=474

        parerea mea este ca ar fi totusi acelasi Ioan. unele din argumentele autorului cartii de mai sus (care probabil isi bazeaza argumentele pe cercetarile unor filologi) este ca difera mult stilul scrierii, si ca un simplu pescar nu ar fi putut sa ajunga atat de rafinat in exprimare fara multi ani de studiu. acest argument suna izbitor de asemanator cu ce au spus preotii ce i-au interogat pe Petru si Ioan. eu nu cred ca este peste puterea Duhului de a face asemenea schimbari intr-un om, mai ales cand Domnul Isus spune clar ca va pune cuvinte in gurile apostolilor la momentul potrivit. Cat despre diferentele stilistice intre Apocalipsa pe de-o parte si Evanghelie si Epistole pe de alta parte, teoria mea este ca:
        1. Apocalipsa este o viziune complexa si foarte socanta in sine. Desigur, dupa ce o citesti ani de zile in repetate randuri si o auzi explicata in biserica te obisnuiesti cu ea, insa la prima prezentare, pe nepregatite si toata odata, cred ca poate sa zdruncine un om, mai ales unul ce s-a aratat atat de bland la suflet ca si Ioan (vezi exprimarea folosind apelativul „copilasilor”). Chestia asta poate sa lase urme in comportamentul unui om. (ca o paralela, exista o traditie ce spune ca Lazar, dupa ce a fost inviat, nu a mai putut rade tot restul vietii sale pamantesti, fiind socat de ce a vazut cand a fost in Locuinta Mortilor).
        2. Apocalipsa este mai degraba o descriere si o dictare decat o relatare. In astfel de situatii este de inteles de ce Ioan nu ar fi folosit limbajul sau obisnuit.

        cat despre Evrei, faptul ca nu a fost scrisa de catre Pavel e destul de putin cunoscut sau discutat. si, sincer, mie nu mi-a sarit diferenta de stil in ochi atat de mult incat sa pot ajunge la aceasta concluzie singur.

        • Personal Apocalipsa nu mi se pare scrisă într-un stil elevat sau savant. Mi se pare că autorul povestește ce a văzut și auzit. Iar ei nu știu de fapt câtă cartea avea Ioan pentru că nu au de unde să știe.

          • pai cam au de unde sa stie. provenea dintr-o familie oarecum de clasa medie superioara (tatal sau avea o afacere de pescuit, avand barca proprie) si se pare ca avea si relatii la Templu si in Ierusalim. deci poate avea o educatie medie sau un pic peste media tinerilor evrei de varsta sa (totusi lucra ca si pescar).

    • „… cata incredere pot sa am in ce mi se predica de la amvon cu certitudine maxima?” Păi nu poți să ai deloc. Fiecare își predică agenda lui, doctrina lui, învățătura lui. Nici măcar pe cele ale confesiunii lui, căci în cadrul aceleiași confesiuni se predică lucruri total opuse. Noroc cu google, că-i putem verifica rapid.

      Acum trei săptămâni, la studiul biblic de duminică dimineața, în biserica pe care o frecventez, predicatorul a argumentat cu versete din Daniel și Apocalipsa că îngerul Gavril este Domnul Isus. Mă aflam într-o stare de plictis total, dar la afirmațiile lui mi-a crescut adrenalina. Am dat urgent căutare pe mobil „îngerul Gavril este Isus” în engleză, și mi-au apărut tot felul de comentarii interesante. Ei bine, îngerul Gavril nu este Isus. Ulterior i-am trimis pastorului câteva SMS-uri cu argumentele contra. După care pastorul m-a sunat și mi-a spus că l-a întrebat în privat ce-a vrut să spună de fapt. Iar predicatorul a scăldat-o, că de fapt se referea la puterea mare a lui Dumnezeu. De care nici nu pomenise în comentariile lui. Norocul lui a fost că pastorul nu era de fapt atent la ce spunea. Am dedus din asta că și pastorul se plictisea, ceea ce m-a uimit peste măsură.

      Trăiască google și limba engleză!

      • un studiu biblic la care toata lumea se plictiseste, dar vine „pentru prezenta” mi se pare inutil. mai bine-ti iei carti si studiezi acasa singur.

        cat despre Gavril, acesta nu e simplu inger, ci Arhanghel, si este foarte clar din Biblie ca este un personaj de sine statator. citind repede pe Wikipedia se pare ca predicatorul de care vorbesti a facut o confuzie cu doctrina adventista despre Mihail.

        https://en.wikipedia.org/wiki/Archangel#Protestant

        • Pentru mine prezența la acesl studiu biblic e inutilă, ca și a treia predică din cadrul programului de duminică dimineața. Dar la biserica pe care o frecventez eu, dacă nu te duci de la începutul programului se uită urât la tine.

          • la biserica la care merg eu in urma cu cativa ani serviciul divin de duminica dimineata incepea la 10. era o ora de studiu biblic de la 9, insa era mentionata separat in cadrul programului saptamanal. de vre-o 2 ani, poate, au inceput sa spuna ca serviciul de duminca dimineata este „de la 9 la 12”. nefiind membru, nu stiu daca s-a hotarat sau nu in adunare aceast lucru sau a fost bagat cu tupeu inainte. cert este ca acum oficial programul incepe la 9, dar „mai-marii” bisericii tot la 10 intra, la fel si corul si cam jumate din enoriasi. n-am observat sa se uite cineva urat. dar, oricat de bune ar fi scaunele, 3 ore pe ele mi se pare cam mult – plus inca doua ore dupamiaza pentru cine rezista.

          • Dacă e biserică mică, intrând după începutul programului te vede toată lumea. În bisericile mari e altfel.

          • „libertatea crestina”… mda… tovarase victor, fa-ti autocritica in fata comitetului! n-ai implinit planul la versete!

  3. Ceea ce ati scris sunt si framantari personale care nu-mi dau pace de mult timp. E necesara identificarea cauzelor si solutiilor vizavi de aceste atitudini ce umbresc identitatea pretinsa, aceea de Crestin.

    Aceasta atitudine, sursa esecurilor, este la randu-i rod al semintei sadite noaptea de vrajmas, firea egoista. Tatal nu a dorit-o fiilor Lui, pentru ca aceasta fire (antagonista duhului Dragostei) nu poate fi facuta nemuritoare. Universul intreg e gandit si proiectat pe principiul interdependentei, doar Pamantului i s-a ingaduit un timp pentru edificare, si noi… noi ce facem acum cu acest timp? Prin ce fel de credinta am acceptat Etalonul trimis de Tatal daca il avem mai mereu in spatele privirilor si prejudecatilor noastre? Cand judecam sau simtim si cu firea altruista, aceea sadita de El in noi ???
    Ce zi minutata ar fi aceea in care toate confesiunile s-ar ingadui si ar pretinde doar… „asa credem noi, Tatal ne va edifica intr-o zi daca am gresit”, pentru ca, nu-i asa?… cunoastem in parte, pana la ziua cand toate vor deveni limpezi… Picam tocmai testul smereniei, o conditie pe care credem ca am implinit-o de mult. Ce frumos ar fi sa ne putem raporta la partea plina a paharului. Avem toti clara Vestea cea Buna, aceeasi Busola care ne indica Calea, stim toti care e sursa Adevarului si prin Cine putem avea Viata Vesnica. Ce folos sa ne poticnim in framantari precum: care sa fie ziua a saptea?… pot sau nu sfintii, care au plecat dintre noi, mijloci?… purcede Duhul Sfant si de la Fiul sau nu?… si multe altele ca acestea la care un raspuns cert nu exista pentru toti.

    De ce nu ne raspundem mai degraba (pentru ca o si putem face): ce confesiune avea talharul de pe cruce, ori ce doctrina i-a predat Filip famenului? De ce nu ne amintim cum s-a raportat Iisus (Modelul tuturor crestinilor) la partidele/credintele vremii (farisei, zeloti, saduchei, esenieni, etc) si de ce nu-i urmam exemplul? El nu a chemat la credinta doar pe unii, si nici nu are nevoie de doctrinele noastre care sa decreteze pseudoadevaruri. El vrea cultivarea altruismului din noi in defavoarea celeilalte firi pe care trebuie sa o renegam si sa o infruntam cate zile vom avea in aceasta viata intinata. Altfel nu ne-ar fi lasat cu limba de moarte sa ne purtam ca fratii unii cu altii. Pana la urma, ce autoritate bisericeasca poate sa desfiinteze promisiunea: „Căci, acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor.”
    Va veni si ziua aceea in care unii vor sta la dreapta, dar nu pentru ca suntem ortodocsi, catolici sau protestanti… (vezi Matei 25:31-46 sau Iacov 1:27)

    Precizare: Am păstrat doar acest comentariu, fiindcă celălalt era identic, dar mai scurt.

  4. […] Eșecul sectarismului […]

  5. Acesta chiar este un articol excelent, care trebuie digerat bine, adică citit de mai multe ori.

    Mi se pare frapant că ieri a fost publicat un alt articol pe aceeași temă, într-o formă diferită. Se intitulează „Minciuni pe care le-am crezut (și pe care le cred mulți alții)”. Le reproduc pe primele șapte și dau linkul la final, pentru cine vrea să le parcurgă pe toate,

    1) Noi suntem unicii deținători ai adevăratei credințe. Toți ceilalți evanghelici au o credință greșită, într-un aspect sau altul. Ortodocșii și catolicii au o credință complet greșită.

    2) Cei care vin la biserica noastră sunt mântuiți. Cei care veneau la biserica noastră, dar nu mai vin, au căzut de la credință sau nu au fost niciodată mântuiți. Cei care merg la biserici evanghelice diferite de a noastră este posibil să nu fie mântuiți. Ortodocșii și catolicii sigur nu sunt mântuiți. Cei care nu merg la nicio biserică evanghelică nu sunt mântuiți.

    3) Preoții ortodocși nu sunt mântuiți. Majoritatea sunt niște prefăcuți. Mulți dintre ei își însușesc banii din cutia milei.

    4) Este posibil ca ortodocșii și catolicii cărora li se taie capul fiindcă refuză să se lepede de Hristos și să treacă la islam să nu fie de fapt mântuiți. Numai Dumnezeu cunoaște soarta lor.

    5) Noi avem credința bisericii primare. Prin urmare, timp de 1500 de ani, până a apărut biserica noastră, nu au existat credincioși adevărați. A fost un vacuum pe care l-am umplut noi.

    6) Mântuirea înseamnă să renunți la religia ortodoxă și să treci la religia noastră. Dacă nu renunți la religia ta pentru religia noastră, cu siguranță nu poți fi mântuit. Desigur, noi nu vom folosi aceste cuvinte când îți vom prezenta vestea bună, ci un echivalent al lor, care însă îți va cere să faci exact asta.

    http://www.satanism.ro/2016/07/25/minciuni-pe-care-le-am-crezut-si-pe-care-le-cred-multi-altii/

    • la punctul 5 as intreba „de ce a ingaduit Dumnezeu ca atatea generatii de oameni sa moara nemantuite?”

      • Păi generații de oameni mor nemântuite și acum. Cine știe de ce? E un mister.

        • da, in tarile in care Evanghelia nu a patruns masiv. respectiva idee presupune ca dupa vremurile Bisericii primare (deci hai sa zicem maxim pana in anii 350-400) Dumnezeu a abandonat pur si simplu Pamantul timp de 1500 de ani, pana cand a „trezit” 1-2 barbati ce au fondat denominatia respectiva. sau biserica respectiva, in orasul X din Romania.

          eram la o predica in care se vorbea despre Wesley, fondatorul metodismului. toate bune si frumoase, insa imi tot puneam intrebarea „pe el cine l-a botezat la maturitate?”. ca despre asta nu s-a spus nimic.

  6. Dau o definiție fiindcă, dacă am căutat-o eu, s-ar putea să mai fie unii care să aibă nevoie de ea:

    INERÁNȚĂ s.f. (Liv.) Principiu romano-catolic care susține infailibilitatea textului biblic. [< it. inerranza].

  7. […] via Eșecul sectarismului — Cu drezina […]

  8. Ați aprins fitilul la butuioul cu pulbere?🙂

  9. în ultimă instanță secta este un club. select pentru că există o selecție. (spre deosebire de alte cluburi unde se intră inadecvat… ha, ha, ha!🙂 ) dar cu toții suntem oameni, deci greșim. după cum zicea și pavel: nu e bine că există secte, e bine că existe secte. este cutare a lui pavel, petrică sau ionuț?

    istoria consemnează setea de identitate, probabil că exprimarea și căutarea ei diferă. la fel cum diferă cultura.

    dar să nu uităm că la origine pînă și creștinismul a fost o sectă. apoi a fost eliminată din iudaism.

    • Sectele sunt cluburi de duzină, nu cluburi de lux. Într-un club de lux membrii sunt oameni foarte bine educați și care fac din înalta societate. Într-o sectă în sensul pe care i-l dă articolul de față majoritatea sunt oameni incapabili să poarte o discuție inteligentă și lipsiți de cultură. De aceea și sunt într-o sectă, fiindcă au atât de puțină personalitate și tărie de caracter încât se lasă spălați pe creier.

      • victor, ce am scris și ce ai înțeles… secta este un club select nu de lux. nu mai citi printre rîndurii

        • Eu doar definițiile de mai jos ale cuvântului „select” le cunosc. Un țăran, un muncitor nu pot face parte dintr-un club select, oricât de minunați ar fi ei ca oameni. Bisericile nu sunt cluburi selecte tocmai pentru că în ele există o mulțime de oameni care, din punct de vedere omenesc nu sunt aleși, deosebiți, distinși sau fini. Pentru a fi astfel ai nevoie de o educație de clasă care, la noi în România postcomunistă, lipsește cu desăvârșire.

          SELÉCT, -Ă, selecți, -te, adj. Ales, deosebit, distins. – Din fr. sélect, engl. select.
          Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
          SELÉCT, -Ă adj. (Rar) Ales; fin, distins. [< fr., engl. select].
          Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
          SELÉCT, -Ă adj. ales, deosebit, distins. (< fr. sélect, engl. select)
          Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
          http://www.dex.ro/select

          • mai lărgește-ți totuși orizontul. că numai asta cunoști tu nu e o soluție, poate altul cunoaște mai mult. ce zici?

  10. […] Eșecul sectarismului […]

  11. Reblogged this on Persona and commented:
    Impartasesc si eu aici, chiar daca mai tirziu, acest interesant text al lui Teo Sanciu.

  12. […] Eșecul sectarismului […]

  13. esecul sectarismului:
    1. facem o denominatie noua, noi suntem cei mai adevarati crestini!
    2. ceilalti sunt necrestini!
    3. este interzis a te casatori cu necrestinii. tinerilor, casatoriti-va doar in biserica noastra!
    4. nu avem destui tineri, sau proportiile sunt dezechilibrate? a… tinerii astia numai la poftele trupului se gandesc! rugaciune! studiu biblic!
    5. succes, pleaca falsii crestini din biserica!

    • De acord, numai că la punctul 1 merge și mai bine „facem o biserică nouă”.

      • da, stiu ce vrei sa spui, dar s-ar putea intelege „biserica” cu sensul de „cladire”. denominatie indica o ruptura.

        apropo, era serialul Big Love in urma cu cativa ani. foarte interesant. nu am vazut foarte multe episoade, dar tin minte ca, la un moment dat, personajul interpretat de Bill Paxton este nemultumit de comunitatea mormona din care facea parte. si care e solutia? isi face o „biserica” a lui, in curtea din spate, impreuna cu cele trei sotii.

        • În orașul meu, în mai multe rânduri, unii din două denominațiuni și-au făcut biserică în propria lor curte. Dar nu s-au limitat la familia lor, precum mormonul respectiv, ci au luat și pe unii din bisericile de origine. Măcar mormonul și-a luat numai familia.

          • eu n-am vazut episoadele urmatoare, deci nu stiu daca mormonul s-a limitat la familia lui sau nu.

            pai nu mai bine era pe vremea comunismului, cand toti eram fortati sa locuim la bloc si nu se puteau introduce denominatii inafara celor recunoscute oficial? asta-i o gluma doar pe jumatate. „democratie prost inteleasa, domnule”, ca sa citez batranii tarii.

  14. […] Eșecul sectarismului […]


Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

Skepsis

Audiatur et altera pars

JURNAℓ SCOȚIAN

parohie virtuală

Valeriu Nicolae

This WordPress.com site is the cat’s pajamas

,,Cultura e finalitatea tuturor societăților" (Eugen Lovinescu)

Horvath Liviu Blog

„DACĂ NU CITEȘTI CĂRȚI BUNE, VEI CITI CĂRȚI PROASTE.DACĂ NU CONTINUI SĂ GÂNDEȘTI RAȚIONAL, VEI GÂNDI IRAȚIONAL. DACĂ RESPINGI SATISFACȚIILE ESTETICE, VEI CĂDEA ÎN SATISFACȚII SENZUALE.” C.S.LEWIS

Prolegomene

(pre)feţe la diverse

Revista Creștină

Revistă de formare și informare - scrisă din perspectivă creștină

Daniel Bulzan

Poate nu merita sa fie citit, dar merita sa fie spus.

Gânduri despre știință și credință

Ce semnificatie are pentru mine știința secolului XXI

Pasarea Phoenix Remixed & co

© Alexandru Nădăban

Daniel Lucescu

"Nu sunt PERFECT.."

doarlitere

împrăștiind literele printre litere construim cuvinte

Persona

Personal blog of Danut Manastireanu

Alonewithothers's Blog

Smile, without a reason why. Love, as if you were a child.

Ciprian Terinte

veritas vos liberabit

The Institute of Middle East Studies

To bring about positive transformation in thinking and practice between Christians and Muslims in the Middle East and beyond

Daniel's Think Tank

Daniel Manastireanu's Blog

According to Sam

What underlines how we say things cannot itself be said

Reflecții creștine

Andrei Pătrîncă

%d blogeri au apreciat asta: