Eșecul sectarismului

Pedro Berrugete - Proba focului (sursa)
Pedro Berrugete – Proba focului (sursa)

Există, în creștinism, o atitudine sectară care se manifestă în diverse denominațiuni. Ea se face remarcată prin severitatea cu care sunt judecați (toți) cei din alte confesiuni sau grupări, prin suspiciunea generalizată cu care este tratată orice bună înțelegere între oameni de diverse biserici creștine, prin convingerea cu care se consideră că reprezintă singura opțiune validă și justificată în creștinism, prin intoleranța virulentă față de orice alt punct de vedere.

Dumnezeul acestor grupări fie arată exact așa cum îl prezintă ele, fie nu e decât un idol creat de oameni. Probabil că la toate astea ar trebui adăugată și o ignoranță teologică acută sau preocuparea doar pentru ceea ce poate fi deformat, deturnat, interpretat răuvoitor în teologia altora, astfel încât să se demonstreze puritatea, unicitatea și perfecțiunea propriilor concepții teologice.

Din exterior (fiindcă din interior fie nu se vede, fie se vede cu totul deformat), eșecul sectarismului este cert și vizibil în mai multe domenii. Din păcate însă, acest eșec atrage după sine victime care pornesc prin a crede tot ceea ce se spune într-o astfel de grupare, ca pe urmă să se îndepărteze atât de tare, încât creștinismul însuși să le devină odios sau indiferent. Sau să rămână cu sechele de lungă durată.

Chiar dacă eșecurile despre care voi vorbi se vădesc mult mai bine în cazul unor grupări izolate, spiritul sectar este prezent și în confesiuni creștine care, de bine de rău, se recunosc reciproc (la nivel oficial și poate chiar teologic), dar care au nuclee exclusiviste de o vehemență vecină cu violența.

Eșecul de imagine

Ca să luăm întâi ceea ce se remarcă cel mai acut, sectarismul face un mare deserviciu de imagine creștinismului, promovând dezbinarea ca virtute și făcând un titlu de glorie din asta. Fiindcă astfel de grupări nu se mulțumesc doar să se considere cele mai de soi variante ale creștinătății, ci se consideră singurele variante posibile și socot că au datoria să atace pe toată lumea (mai ales confesiunile vechi).

Nu cred că e un lucru foarte grav în sine, dar este cel mai vizibil și mai ușor de înțeles: un creștinism conflictual, dispersat, învrăjbit. Foarte rar sectarismul reușește să nu cadă în capcana aroganței și judecății, arătându-și puținătatea teologică și subțirimea virtuții. Puțini sunt adepții care, după ce râcâi suprafața de o spiritualitate excesiv de pioasă, să nu răbufnească împroșcând mai întâi cu versete, iar pe urmă cu răutăți – într-un soi de isterie panicată sau răzbunătoare.

Într-o notă cu specific evanghelic, această imagine despre care vorbesc are de-a face cu mult teoretizata „mărturie” în fața lumii, fiindcă, din afară, mai întâi se vede falia, zâzania, lipsa de bunăvoință reciprocă, iar abia pe urmă – dacă mai este vreme – și virtutea celor care se vor „altfel”.

Eșecul eclesiologic

Din păcate, adesea sectarismul se bazează și pe „racolarea” de adepți din bisericile deja constituite. Nu odată un asemenea grup se întâmplă să adune nemulțumiți din diverse comunități cărora le promite, explicit sau implicit, o viață comunitară mai bună. Oricum, deja sunt destule semnale (iată unul aici) că bisericile sunt într-o criză ce nu pare să se apropie de final.

Critica problemelor existente la nivel de comunități locale sau de organisme regionale și naționale are de multe ori fundament solid. Însă grupările sectare încurajează o dizidență care nu rezolvă decât în aparență și pentru moment problemele, pentru ca, după un timp, așa cum demonstrează experiența, aceleași probleme să reapară chiar în sânul comunităților care inițial păreau (sau se făleau) să aibă soluția.

Eșecul teologic

Adevărata teologie se face în dialog, nu în monolog, se face contextualizat, în termenii unei culturi. Biblia însăși a fost dată într-un context anume, pe limba oamenilor dintr-o anumită epocă și mereu a dialogat cu mediul cultural al vremii. Forma literară, temele mari, subiectele arzătoare se regăseau și la alte popoare din Antichitate. Doar ignoranța poate crea iluzia că Scriptura a picat cumva din cer, fără legătură cu lumea și viața contemporanilor păgâni ai scriitorilor biblici. Citește mai mult »

Disprețul nejustificat al rațiunii față de credință

(By benoitpetit)
(By benoitpetit)

Am remarcat adesea în disputele ce se stârnesc în jurul credinței și valorilor că una dintre nemulțumirile de fond ale celor care se consideră „raționali” este legată de „obscurantismul” credincioșilor. La limită, tot ceea ce ține de credință este considerat lipsit de lumina rațiunii, plonjon în irațional.

Mergând mai departe pe acest fir argumentativ, se ajunge la concluzia că tot ceea ce nu e rațional, logic, rezonabil trebuie considerat nociv, periculos și ar fi de dorit să fie eliminat cel puțin din viața publică. Uneori se ajunge chiar la sugestia că credința e un fel de boală, de care credincioșii ar trebui să se trateze printr-o infuzie de rațiune.

Găsesc însă la Theodule Ribot – un psiholog francez care și-a desfășurat cercetările la sfărșit de secol XIX, început de secol XX – o teorie foarte interesantă (în cartea Logica sentimentelor). Mai întâi, trebuie spus că Ribot este un pozitivist care crede puternic în rațiune și în supremația ei. Iar ceea ce ține de sentiment se definiște prin deficitul de raționalitate.

Cu toate acestea, el admite că raționamentul afectiv sau emoțional este o realitate care nu poate fi nici ignorată, nici eliminată decât dacă se produce o schimbare atât de radicală, încât omul să arate cu totul altfel decât arată în prezent.

Ba mai mult, autorul recunoaște că un raționament logic pur rămâne doar un demers în căutarea adevărului, dar fără vreo consecință asupra comportamentului. Căci tot ceea ce ține de voință, de dorință, de aspirație, de decizie implică raționamente afective. Mobilul schimbărilor este în afara zonei strict raționale. Valorile (indiferent de natura lor) sunt tot din afara sferei raționamentului pur logic.

Credința, ca să vin la subiectul meu, se înscrie și ea, zice Ribot, în categoria raționamentelor afective, atât prin convertire (care, atenție, nu se limitează la religie, ci se poate produce și în ce privește convingerile politice, morale, sociale), cât și prin felul în care este trăită.Citește mai mult »

Către cei care deplâng lipsa interesului pentru carte

(Sursa)
(Sursa)

Atât în mediile laice, cât și în cele religioase, există o lamentare generalizată când vine vorba despre interesul scăzut al tinerilor (mai ales) pentru lectură. Că tinerii nu mai citesc. Că sunt interesați numai de computere și telefoane. Că se analfabetizează. Etc.

Și n-ai putea spune că degeaba se vaită lumea. Dar totuși, poate că ar merita luate în seamă câteva lucruri. Mai ales în ceea ce-i privește pe părinți, dascăli, lideri de opinie din mediile bisericești și alți influenceri care au sesizat gravitatea problemei.

Ca să începem de undeva, se poate ridica întrebarea: cine cumpără dispozitive electronice pentru copii de vârste preșcolare și cine le permite să stea cu ceasurile cocoșați asupra lor? Răspunsul e destul de evident, dar atunci trebuie făcută și legătura cu faptul că acești copii au șanse foarte mici ca peste ani să fie interesați de cărți și lectură, nu?

Cum fac dascălii (de română, să zicem) să prezinte cititul ca pe o activitate interesantă, utilă, agreabilă, benefică, dezirabilă? Obligând elevii să citească romane cu kilogramul? Poate că nu-i cea mai bună metodă (sunt sarcastic aici: evident că nu are cum fi o metodă bună!). Propun un test: fiecare dascăl care deplânge lipsa interesului pentru lectură să se gândească ce carte a citit ultima dată și cui ar putea vorbi cu pasiune despre ceea ce citește (fără să fie obligat de activitatea didactică).

În dreptul oamenilor care cuvântează în biserici: cum demonstrează ei legătura dintre credință și necesitatea sau utilitatea lecturii? Ce cărți citesc ei înșiși și ce ar putea recomanda enoriașilor? Cât de des li se întâmplă să recomande? Ce soluții ar propune ei ca părinți pentru a stăvili efectele nocive ale tehnologiei?Citește mai mult »

7 atitudini față de căsătoria între persoane de același sex

Celebrating_same-sex_marriage_at_the_Lexington_Pride_Festival_2015
(Sursa)

Am descoperit (via Dănuț Mănăstireanu) un articol care structurează foarte interesant 7 perspective pe care diverse grupări creștine le adoptă când se discută despre căsătoria între homosexuali. Am tradus, adaptat și rezumat foarte succint fiecare dintre cele 7 poziționări, iar detalii găsiți în articolul original, în engleză.

Găsesc deosebit de utilă lectura și cunoașterea acestor perspective, fiindcă nu sunt însoțite de încărcătura afectivă ce caracterizează adesea discuțiile pe această temă. Plus că, după recenta decizie a Curții Constituționale (care a avizat pozitiv modificarea articolului din constituție pentru a limita căsătoria la soț și soție), urmează să se încingă iar spiritele și disputele.

1. Inovatorii – trec dincolo de textul scripturii, susținând cu entuziasm căsătoriile homosexuale. Invocând fie argumente din zona teologiei liberale, fie propria libertate „a Duhului”, inovatorii mizează în primul rând pe iubire. Lectura lor mult prea radicală a Bibliei reprezintă punctul nevralgic.

2. „Revizioniștii” (n-am găsit un termen mai bun) – reinterpretează orice pasaj biblic ce condamnă comportamentul homosexual într-o lumină care face ca sancțiunea de atunci să fie limitată la un presupus context de atunci și de acolo. Ideea lor e că Biblia nu sancționează o relație homosexuală bazată pe iubire. Această interpretare nu este în acord cu tradiția interpretării biblice multiseculare.

3. Concesivii – consideră că doar cei credincioși trebuie să respecte tiparul familiei tradiționale. Ei admit că ar putea există un beneficiu social al căsătoriilor homosexuale. Nu consideră neapărat că modelul biblic al căsătoriei ar avea de-a face cu binele general al societății.

4. Necombatanții (cei care se retrag strategic din dispute) – sunt adepți ai tiparului familiei tradiționale, dar cred că nu e treaba creștinilor să lupte pentru a impune o morală publică, ba chiar că e o datorie să renunțe la asta. Pot fi suspectați de pasivitate în chestiuni sociale cruciale.

5. Persuasivii – susțin familia tradițională, dar cred în forța argumentelor pentru schimbarea perspectivei, nu în lobby sau în inițiative legislative. Se țin în afara sferei politice, în general, preferând disputele directe. Pot fi acuzați de lipsa curajului de a reforma societatea.

6. Prietenoșii – susțin familia tradițională, dar consideră cauza în mare pierdută. Mizează pe o prietenie civică între creștini și alte segmente sociale. Nu abandonează totuși tema, chiar dacă nu văd sorți de izbândă. Par să fi cedat prea repede.

7. Precauții – se opun căsătoriilor homosexuale prin toate mijloacele pe care le au la dispoziție (legislație, lobby, boicot etc.). Consideră că implicațiile acestor căsătorii sunt deosebit de grave pentru societate și, îndeosebi, pentru copii. Uneori par mai interesați de morala exterioară decât de Evanghelie.

The Centre for Public Christianity

John Dickson, Founding Director
Simon Smart, Executive Director
Natasha Moore, Research Fellow

© Text folosit cu permisiunea BIBLE SOCIETY AUSTRALIA (poate fi citit integral aici)

Cu tableta la biserică

By Viktor Hanacek (sursa)
By Viktor Hanacek (sursa)

Copilul fără tabletă – încă de la vârste fragede – e ca o albină fără floare, ca o curte fără împrejmuire și ca un câine fără lesă. Cu tableta îl poți distra, cu tableta îl poți dresa, cu tableta îl educi practic, fără alte pedepse.

Nu mănâncă? Ia-i tableta! Nu vrea să învețe? Ia-i tableta! Nu se poartă cum vrei tu? Ia-i tableta! Pare cel mai eficace mijloc pedagogic. Atât de eficace, încât până și în biserică copilul șade cuminte cu tableta. Sau cu telefonul smart.

Am văzut că începe să devină un trend liniștirea copilului în biserică cu un „divais” electronic. Evident că primii răspunzători sunt părinții. Dar nu voi cânta în corul acuzatorilor. Mai degrabă aș vrea doar să ridic câteva întrebări.

Evident că cei care n-au copii sau au copii mari vor ridica sprânceana încruntați spre părinții care folosesc gadget-urile pentru a-și ține copiii tăcuți în biserică. Tot așa mă aștept să procedeze și cei care predică. Și e greu să zici că n-au măcar un pic de dreptate.

Dar, de altă parte, uneori e greu chiar și pentru adulții responsabili să stea treji la predici fără conținut, la cuvântări monotone și cu totul irelevante pentru viața din cursul săptămânii, la discursuri ce repetă mecanic versete biblice sau teme prăfuite.

Nu e de ici, de colo să reziști două ceasuri cu atenția mereu trează și cu maximum de concentrare. Nici măcar părinții nu prea (mai) sunt în stare de așa ceva. Dar la adulți se găsesc mai ușor alternative sau scuze „spirituale”.

Totuși, nici asupra pastorilor sau vorbitorilor n-aș arunca ocara. Fiindcă nici situația lor nu e neapărat simplă și nici nu se cuvine să fie mereu singurii vinovați pentru orice nu merge bine sau nu ne place.

Altundeva vreau să duc această discuție. Cum va arăta enoriașul de mâineCitește mai mult »