De ce au succes „sectele”?

(Sursa)
(Sursa)

Sunt probabil tot atâtea motive câți adepți ai sectelor există pe lumea asta, dar aș risca niște răspunsuri care au ca punct de referință creștinismul românesc (fie el ortodox dominant sau evanghelic minoritar). Iar prin „sectă” înțeleg aici orice grup care se desprinde dintr-o biserică recunoscută oficial și care poate fi doar separatist sau eretic în toată puterea cuvântului.

Dacă vă deranjează prea tare termenul „sectă”, din pricina încărcăturii sale peiorative, am putea discuta despre grupări independente, dizidente, care țin să se delimiteze de bisericile din care s-au desprins. Oameni care, invocând versetul cu „doi sau trei” care se adună în numele Domnului, pun bazele unei noi comunități.

Deși nu am făcut o analiză amănunțită, exită totuși câteva lucruri ce se remarcă în cazul celor care întemeiază sau se alătură unei grupări separatisete, când simte că în bisericile oficiale, instituționale nu se mai regăsește și nu mai experimentează o spiritualitate autentică. În textul de față voi discuta doar 3 aspecte.

1. Critica instituțiilor și a clericilor ordinați. Pentru separarea de tradițiile mai vechi sau mai noi existente, e suficientă o delimitare drastică de bisericile-instituții sau organizații. De multe ori, asta înseamă diabolizarea generală a instituțiilor cu caracter religios, denunțarea strategiilor instituționale, evidențierea viciilor prezente în funcționarea acestora etc.

În plus, pot fi luați în colimator și pastorii sau preoții care sunt angajați în slujba lor duhovnicească. Ei pot fi acuzați că fac totul din interes, că sunt preocupați de lucruri străine de adevărata misiune încredințată lor de Dumnezeu, că manipulează, trag sfori și urmăresc scopuri ascunse (poate chiar meschine). Există suficiente cazuri cu care pot fi ilustrate astfel de observații critice și de unde se generalizează foarte ușor. Iar cele mai utile exemple sunt cele ale unor oameni împotriva cărora, deși se impunea, instituțiile n-au luat nicio măsură sau, dimpotrivă, au încercat să mușamalizeze (cel puțin în aparență) incidentele.

Dacă, într-o grupare independentă, oamenilor li se demonstrează că nu e nevoie de vreo structură instituțională, cei care îndeplinesc roluri de coordonare refuză orice retribuție materială (și se susțin financiar din alte profesii), iar autoritatea supremă invocată este Biblia – într-o interpretare mult mai apropiată (cel puțin în aparență) de spiritul ei inițial – este foarte ușor de alimentat sentimente de antipatie față de creștinismul confesional, instituționalizat.

Este apoi criticată și răceala unor comunități care e pusă nu arareori în legătură cu ariditatea instituției. Această răceală este criticată atât la nivel de membri de rând, cât și în forurile conducătoare. Există, este clar, un creștinism birocratizat care poate fi oricând criticat legitim.

Constatând că bisericile instituționale pierd teren sau o iau pur și simplu razna (în raport nu doar cu Biblia ca etalon, ci și cu valorile pe care le promovau cu relativ puțin timp în urmă – după cum atestă cazul unor biserici protestante de tradiție), sunt destui cei care consideră că de vină este instituția însăși. Iar această convingere, odată formată, e aproape imposibil de demontat.

2. Critica opulenței și a beneficiilor financiare. E cea mai accesibilă metodă de decredibilizare a instituțiilor și a clericilor. Tocmai pentru că prosperitatea materială nu poate fi mascată. Se vede cu ochiul liber când clădirea unei biserici este opulentă – deci a fost scumpă. Se află la o banală adunare generală cât se cheltuiește cu întreținerea unei astfel de construcții.

De asemenea, pastorul sau preotul coboară dintr-o anumită mașină și intră într-o anumită casă. Este văzut, în diverse contexte, îmbrăcat într-o anumită ținută. E foarte ușor să remarci un pantof scump (chiar dacă nu știi prețul exact), un brand, un accesoriu de lux. Orice acțiune vorbește de la sine, orice gest trădează.

Un puternic element de contrast îl reprezintă enoriașii sau cazurile sociale dintr-o comunitate. Când sunt scoase în față, comparația cu bunăstarea bisericilor sau a liderilor este aproape imposibil de evitat și de combătut.

De construit, se construiește peste tot într-o veselie. „Lemnul și spațiile mici” de mult nu mai fac vâlvă. Numeroase voci din interior observă – și cu destulă îndreptățire – că banii care finanțează clădiri scumpe sau întreținerea lor ar putea (sau chiar ar trebui) să meargă către misiune sau binefacere. Că, pe scurt, clădirile bisericilor există ca să consume importante sume de bani, fără să mai rămâne prea mult pentru „lucrarea Domnului” în sensul ei cel mai direct și mai vizibil.

3. Critica autorității. Evident că se va ajunge și la critica autorității ca atare. Iarăși, nu e greu de făcut, fiindcă există destule cazuri de abuzuri și destule obiceiuri contestabile. E suficient să rostești două-trei nume, să invoci trei-patru exemple și poți deveni extrem de convingător.

Când autoritatea pare dedusă mai degrabă din structura sau organigrama instituției, iar poziția de autoritate pare să garanteze beneficii mai degrabă decât sacrificii, e ușor de contestat legitimitatea divină a structurilor de autoritate. Invocarea unui model biblic aflat în antiteză cu „prezentul decăzut” nici măcar nu necesită o argumentarea prea solidă, fiind repede îmbrățișat ca valid și dezirabil.

Suntem într-un context în care pare să există o mare sensibilitate la tot ceea ce ascunde un interes nemărturisit. În care mizele economice sunt importante și contează, mai ales când există mulți oameni care se descurcă greu sau fac mari eforturi ca să obțină un trai decent. Și în care autoritatea nu se (mai) poate legitima prin funcție, ci prin acțiuni și demonstrații convingătoare.

E foarte greu de combătut uneori sentimentul că bisericile oficiale sunt anchilozate în modele și strategii învechite, politizate sau croite după modele seculare străine spiritului creștinismului primar.

În concluzie, e suficient un om plin de răvnă, cu autoritate informală (dar fără ifose și pretenții), modest, bun cunoscător al textului biblic și dornic să îi instruiască și pe alții. Dacă lui i se pun bețe în roate pe linie instituțională, îi este oprită activitatea (sub diverse pretexte sau din motive absolut întemeiate), el poate ieși de sub umbrela instituției și, aproape pe neobservate, să întemeieze o comunitate care îi împărtășește frustrările, dar și aspirațiile. Iar noua comunitate să dea sens căutărilor spirituale ale multora, chiar în condițiile în care, sub raport dogmatic, are anumite probleme.

La nivel de percepție publică (nu afirm că așa stau în realitate lucrurile), biserica și slujitorii ei sunt percepuți într-o asemenea lumină încât e nevoie doar de un om cu 3-4 trăsături esențiale în discrepanță cu pastorii/preoții (autosusținere financiară, lipsa unor pretenții de autoritate, efervescență spirituală și căldură umană, neîncredere în sisteme și instituții), încât cel care le întruchipează să pară mai credibil decât două milenii de creștinism.

Dizidenții – scurtă caracterizare

N-aș arunca deloc cu piatra în cei care își regăsesc efervescența spirituală după care râvneau în grupări independente (sau chiar în secte), fiindcă acolo există foarte mulți oameni sinceri, care s-au săturat de apatia din vechile lor biserici și caută ceva viu, autentic și direct.

Există suficient de multe critici legitime pe care ei le formulează împotriva bisericilor de care se despart. Unele sunt exagerate, altele sunt prost argumentate, dar au un sâmbure de adevăr suficient încât să nu poată fi prea ușor contraziși sau acuzați că fabulează.

Unii au stat ani întregi într-un fel de băltire din care nici nu mai sperau să existe vreo ieșire, de vreme ce mentoratul sau ucenicizarea se remarcă printr-o strălucită absență atât în ortodoxie, cât și în confesiunile evanghelice.

Mă feresc de evaluări. Dar insist că cei care aleg astfel de grupări independente riscante teologic sunt adesea oameni care caută realmente să progreseze spiritual și găsesc acolo lucruri pe care se pare că e tot mai greu să le găsească în bisericile instituționale actuale (și probabil că nu au timp sau nu au fost niciodată învățați să caute în lecturi, în istoria Bisericii sau în alte tradiții creștine). Iar asta, chiar dacă e doar o percepție, tot problematic rămâne.

Nu e deloc lipsit de importanță că există destule nemulțumiri pe care le împărtășesc și membrii bisericilor instituționale, care atâta că nu sunt de acord și cu soluțiile radicale. Ba chiar există probleme de care sunt conștienți destui lideri, dar par a fi în imposibilitatea de a „reforma” ceva, fiindcă sistemul opune rezistență (sau cine știe din ce alt motiv).

Nu cred nici că tot ceea ce reproșează dizidenții „sistemului” este întemeiat. Uneori sfârșesc foarte repede repetând aceleași erori sau făcând altele (chiar mai grave). Alteori sunt doar niște copii nereușite ale comunităților din care s-au desprins. Dar acele frânturi de adevăr pe care le scot în față sunt adeseori valide și nu e suficientă atitudinea defensivă sau tonul arogant pentru a demonta acuzațiile aduse instituțiilor ecleziale.

Explicațiile care dau vina pe răzvrătirea împotriva autorității (foarte vizibilă și reală, de altfel), pe goana după senzații (mai) tari, pe „libertate” (sau chiar libertinism), pe interese subterane, chiar dacă pot fi valide, nu rezolvă problemele. Ba chiar pot liniști în mod înțelător conștiința și pot alimenta un orgoliu al celui care stă de partea „bună” a religiei.

Anunțuri

12 gânduri despre “De ce au succes „sectele”?

  1. Reblogged this on Persona and commented:
    Reforma a deschis o cutie a Pandorei: confesionalismul; iar noi traim astazi consecintele, ca sa nu sun patologiile acestui fenomen.
    Acest soi de analiza ar trebui sa-l face liderii diverselor confesiuni religioase de la noi, mai ales cele evanghelice, dar acestia par sa fie ocupati, deocamdata cu lucrruri mai importante, de pe alte meleaguri. Cu cit mai indepartate, cu atit mai importante. Dumnezeu cu mila!

  2. Tu spui:
    „…prin „sectă” înțeleg aici orice grup care se desprinde dintr-o biserică recunoscută oficial și care poate fi doar separatist sau eretic în toată puterea cuvântului.”

    Ce este, ” biserică recunoscută oficial”?

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s