Sărbătoarea Corturilor, de Ioan T. Morar – primele impresii

sarbatoarea corturilor

Am parcurs cam un sfert din cartea lui Ioan T. Morar (care poate fi comandată aici) și anticipez că baptiștii, penticostalii și adventiștii români („pocăiții”) au motive să citească această carte, dar și să-i mulțumească autorului pentru că îi aduce în prim-planul cultural într-o lumină binevoitoare.

Personajul-narator din perspectiva căruia este relatată povestea vorbește ca un adevărat insider, iar meritul îi aparține, evident, autorului. Nu doar că surprinde elemente de atmosferă din anii comunismului din bisericile (neo)protestante, dar cunoaște jargonul, cunoaște dedesubturi, știe care sunt rânduielile, știe care sunt diferențele de interpretare dintre baptiști și penticostali, poate urmări un traseu teologic al personajelor – chiar dacă nu neapărat foarte detaliat.

Una peste alta, Cornel(ius) este o voce credibilă, calificată. Deși nu cunosc detaliile vieții duble de informator, ceea ce am aflat din lecturi accidentale, din mărturii ale unor oameni care au fost turnați sau din legende despre acele vremuri, iarăși îl fac pe Cornel o voce autorizată. El este turnătorul ajuns la vârsta confesiunilor, „vânzătorul” recrutat dintre membri.

Dacă ar fi să compar cu atmosfera din Cum să uiți o femeie, a lui Dan Lungu, Citește mai mult »

Coaliția pentru familie și delictul de ipocrizie

(Print screen)
(Print screen)

Într-un articol relativ decent, dar tăios, autorul Dragoș Butuzea acuză Coaliția pentru familie de ipocrizie, în contextul depunerii a 3 000 000 de semnături pentru schimbarea definiției date căsătoriei în constituție.

E greu de înțeles foarte precis care este conținutul acuzei aduse acestei coaliții și de ce tocmai acum. Dacă coaliția este ipocrită, atunci înseamnă că și în urmă cu câteva săptămâni era tot ipocrită. Deci nu ipocrizia este cea care deranjează în primul rând.

Deranjează demersul catalogat ca fiind „un act de putere”, iar ipocrizia este folosită doar pentru discreditarea celor care promovează o anumită definiție a familiei – un truc logic foarte vechi și foarte popular. În sine, acuza de ipocrizie se prea poate să fie justificată, dar, chiar și în aceste condiții, propunerea rămâne validă în sine și rămâne în deplin acord cu valorile creștine promovate în ultimele 2 milenii de o Biserică, într-adevăr, cu multe deficiențe.

Trebuie făcută observația foarte importantă că această acțiune are în vedere modificarea definiției pe care o are căsătoria în constituție. Chiar dacă s-ar obține acest lucru printr-un referendum – gest democratic perfect valid –, nimeni nu poate obliga statul laic să interzică eventuale parteneriate civile între persoanele de același sex. Iar Coaliția pentru familie ar trebuie să fie conștientă, la rândul ei, de acest fapt.

Invocarea cheltuielilorCitește mai mult »

Salarizarea performanței în învățământ – hahahaha…

(sursa)
(sursa)

Când auzi cum sună și când o vezi scrisă pe burtierele televiziunilor, ideea salarizării după performanță în învățământ pare una cu adevărat serioasă și aproape revoluționară. În context, românesc evident.

Dar ajungem repede în „meandrele concretului” și trebuie să vedem cum se poate realiza performanță. Ce înseamnă performanță? Cine o evaluează? După ce criterii?

Actualmente, performanța (încă) se referă la olimpici și la numărul absolvenților care-și iau cu succes examenele finalurilor de ciclu. Alt criteriu care să poată fi evaluat nu există momentan. Iar în ce privește evaluarea, aceasta este una statistică și, în consecință, grosieră.

După această descriere tehnică, mai că îți vine a crede că „factorul uman” interferează foarte puțin cu evaluările. Dar iluzia se risipește repede când iei o felie ca să privești în secțiune realitatea „procesului educativ”.

De bine de rău, examenele naționale la final de clasa a VIII-a și a XII-a încep să aibă tot mai mici portițe de fraudare. Încă există un gol important: corectorii. Și orice dascăl care a ajuns măcar o dată la „corectare” (chiar și la simulările care se dădeau la nivel naţional, când existau acele „centre de corectare”) știe că presiunile sunt uneori aproape imposibil de suportat și de înlăturat. Îmi spunea o doamnă cu experiență – la o „simulare” – că nici nu concepe să pună o notă pe lucrarea unui fiu de dascăl înainte ca și părintele să fie consultat dacă e mulțumit de notă („măcar noi să ne ajutăm între noi”).

Dar aici ar fi și una dintre cheile de boltă pentru aceste examene. Căci, dacă dascălii ar decide să nu mai accepte pretențiile directorilor Citește mai mult »

Când simpatia presei nu este de ajuns – cazul monarhiei

(Sursa)
(Sursa)

De ceva ani buni deja, față de Casa Regală se revarsă un val de simpatie din partea presei. Probabil cel puțin de la discursul Regelui Mihai I din Parlament, dacă nu chiar de mai înainte. În TVR există de mulți ani oameni care promovează tot ceea ce ține de monarhie prin diverse tipuri de materiale.

Tot mai vizibile sunt articolele și pozițiile favorabile monarhiei, manifestările de apreciere sau chiar elogii în toată regula. Probabil că ieșirea cu totul neinspirată a lui Băsescu din urmă cu câțiva ani a dat un suflu nou simpatiei față rege și față de ideea de monarhie.

Dar, chiar dacă lucrurile arată infinit mai bine decât în anii ’90, când Iliescu îl ținea pe rege afară din țară, cu orice preț, iată că nu e de ajuns pentru a câștiga un capital de popularitate consistent și mai ales determinat în planul faptelor. Și suficient nu pentru o restaurație, ci măcar pentru o redeschidere a discuției despre forma de guvernământ.

Se poate discuta mult despre legitimitatea republicii în România, despre nedreptățile comuniste care s-ar cuveni remediate, despre valorile pe care monarhia le-a promovat și apărat, despre beneficiile politice și sociale ale regalității, despre economii la buget, despre valoarea unui arbitru imparțial, despre prestanța unui cap încoronat, despre relațiile familiale cu marile case regale europene.

Iar astfel de discuții se și poartă. Însă nu se poate trece de un nivel teoretic, eventual simbolic. De un discurs (poate foarte temeinic, articulat și bine argumentat) suspendat în zona lucrurilor cu care, teoretic, mulți suntem de acord. Nu se ajunge la o discuție de fond asupra constituției, asupra formei de guvernământ, nu se ajunge la o alegere certă.

Oricum, Casa Regală pare dispusă să facă orice ca să se compromită singură și să-și îndepărteze simpatia pro-monarhiștilor. Dar acesta e un alt subiect care, iată, nu afectează bunăvoința cu care presa privește fenomenul.

Lipsesc încă suficiente ingrediente încât un eventual regim monarhic să nu devină un subiect serios, stringent, actual. Toată curiozitatea și lumina pozitivă în care este înfățișată regalitatea nu reprezintă decât niște dantelării istorico-teoretico-nostalgice, vrând-nevrând. Asta în condițiile în care chiar există argumente serioase în favoarea unui regim monarhic, inclusiv în experiența noastră românească.Citește mai mult »

Reforma și Contrareforma în cifre rotunde

Teologi de frunte ai Reformei (sursa)
Teologi de frunte ai Reformei (sursa)

Fiindcă la anul se va împlini o jumătate de mileniu de la debutul oficial al Reformei și fiindcă tocmai am încheiat munca de pregătire la un Atlas istoric al Reformei, am reținut câteva date care ne introduc în atmosferă.

550 de la naștere și 480 de ani de la moartea lui Erasmus de Rotterdam (14661536), umanist creştin, unul dintre adversarii intelectuali de calibru ai lui Luther, cu care a purtat un dialog teologic de la distanță. Bursele Erasmus cred că au devenit mult mai celebre decât personajul istoric.

525 de ani de la naștere și 465 de ani de la moartea lui Martin Bucer (reformator protestant, 14911551), fost călugăr dominican, care a părăsit ordinul sub influența lui Luther. A încercat să medieze (fără succes, evident) între Luther și Zwingli – de altfel, nu este singurul protestant care a căutat să unească diversele facțiuni născute din Reformă (Melanchton sau Bulinger au fost alți doi mediatori fără sorți de izbândă). A lucrat în Strasbourg, iar după ce a fost alungat de acolo, a influențat Reforma în Anglia (ca profesor la Cambridge și contributor la a doua ediție a Book of Common Prayer).

520 de ani de la nașterea liderului anabaptist Menno Simons (1496–1561). Fost preot catolic, excomunicat ulterior, a acționat independent de ceilalți reformatori (chiar dacă există influențe) și este încadrat de obicei în ceea ce se cheamă „Reformă radicală”. Practica rebotezarea. Comunitățile menonite care-i poartă numele încă există pe harta lumii creștine.

480 de la moartea lui William Tyndale (1494–1536), reformator englez, executat pentru erezie. Traduce Noul Testament în engleză, iar traducerea circulă ilegal pe teritoriul Angliei, cumpărată de pe continent. Totuși moartea i se trage de la criticile ce vizau divorțului lui Henric al VIII-lea.

480 de ani de la prima ediție (în latină) a cărții  Institutio Christianae religionis (1536), tradusă la noi, din engleză(!), cu titlul: Invăţătura religiei creştine.  Calvin o va revizui și îmbogăți semnificativ pe parcursul vieții, până la edițiile definitive în latină (1559) și franceză (1560). 1536 e și anul în care, silit de către Farel, Calvin acceptă să sprijine reforma în Geneva, loc unde va și rămâne, cu un scurt exil de 3 ani, până la moarte.

485 de ani de la moartea lui Ulrich Zwingli (reformator elveţian, 1484–1531), survenită pe câmpul de luptă de la Kapel. Incidentul a rămas umbrit de reacția de satisfacție a lui Luther la moartea celui cu care nu a reușit să se pună de acord asupra interpretării euharistiei (la Colocviul de la Marburg).

485 de ani și de la moartea lui Johannes Œcolampadius (reformator de origine germană, 1482–1531), care a activat în cantoantele elvețiene, unul dintre colaboratorii lui Zwingli. A condus mișcarea de reformă din Basel și Berna.

470 de ani de la moartea lui Martin Luther (1483–1546), cel asociat îndeobește cu moșirea Reformei. Un personaj complex, a lăsat o dâră inconfundabilă în istoria Bisericii. Adulat sau detestat, elogiat sau contestat, rămâne un erou și un caz, un lider cu bune și cu rele. Orice încercare de simplificare în discuția despre acest reformator ar trebui evitată cu încăpățânare.

460 de ani de la moartea lui Thomas Cranmer (primul arhiepiscop protestant de Canterbury şi reformator, 1489–1556), unul dintre martirii protestanți pomeniți apoi de Foxe în Cartea martirilor. A impus folosirea Bibliei în limba engleză și s-a ocupat de redactarea cărții de căpătâi a anglicanismului ulterior: Book of Common Prayer.

460 de ani și de la moartea lui Citește mai mult »

Ofensabilii

Peretele libertății de exprimare, Charlottesville, Virginia (sursa)
Peretele libertății de exprimare, Charlottesville, Virginia (sursa)

Poate fi frustrant și uneori chiar revoltător să asiști, creștin fiind, la jigniri și ridiculizări ale creștinismului în spațiul public. Există situații în care pare să se fi depășit orice limită nu doar a bunului-simț, dar și a prostului gust. Alteori se construiesc rechizitorii aspre la adresa Bisericii și a creștinilor pe baza unor minciuni fumate sau a unor calomnii absolut gratuite și ridicole.

Critica împotriva creștinismului pare – spun mulți – a fi singura tolerată și chiar încurajată de poliția vorbirii, reprezentată de diverse organisme de amendat oameni cu gura prea slobodă. Despre creștinism, Biserică, creștini e voie să se spună orice, oricând și în orice formă. Iată o libertate aproape neverosimilă, într-o epocă în care lumea pare să fi devenit extrem de grijulie ca să nu rănească sentimentelor celor tot mai sensibili.

E greu de rezistat uneori tentației de a întreba cum de nu se sesizează astfel de instituții și atunci când la mijloc este o ofensă adusă credinței creștine în general sau unor instituții și persoane, în particular. Dar cred că trebuie rezistat cu orice preț acestei ispite.

Orice apel la astfel de instituții (foste ONG-uri devenite acum organe de stat cu acțiuni ideologizate și discreționare) nu face decât să le confirme validitatea. Există situații când Biserica trebuie să apeleze la instituțiile statului pentru a i se face dreptate, dar nu cred că e cazul aici. Cred că creștinii, cu riscul de a fi insultați, trebuie să evite încurajarea și legitimarea poliției vorbirii.

Libertatea de conștiință, libertatea religioasă și libertatea de exprimare trebuie apărate chiar cu prețul (dis)confortului credincioșilor. Da, există riscul de a fi calomniați, ofensați, dar fiecare creștin cu oarecare cultură biblică n-ar trebui să fie prea surprins. În Scriptură se vorbește despre opoziție (chiar represiune) și jigniri ca fiind foarte probabile și normale. Doar pentru că Occidentul a avut o perioadă (mai scurtă decât avem uneori impresia) de libertate religioasă nu înseamnă că asta e normalitatea.Citește mai mult »

Sărbătoare, bucurie, exces

Paolo Veronese - Ospățul în casa levitului (sursa)
Paolo Veronese – Ospățul în casa levitului (sursa)

Unii au impresia că sărbătoarea înseamnă exces de mâncare, de băutură și de distracții. Și ce dacă? Sunt două lucruri care îmi vin în minte acum vizavi de sărbătoare și de bucuria ce însoțește sărbătoarea.

Când vorbește despre Înviere, Ioan Gură-de-Aur (altminteri foarte sever în sentințele sale morale) pare să comită un… exces de zel. El se concentrează atât de tare pe momentul sărbătorii și pe bucuria aferentă, încât e dispus să permită și celor care nu s-au pregătit să ia parte la celebrare. Ba chiar mai mult, ca să nu existe dubii, insistă și descrie excesul care caracterizează acest praznic.

Tot ceea ce contează este arătarea harului și bucuria Învierii, iar cel mai mare păcat devine, în acest moment, neparticiparea sub diverse pretexte (inclusiv cel al lipsei de pregătire adecvată!). Păcătoșii și virtuoșii deopotrivă sunt invitați să nu se mai uite la ei înșiși, ci la privilegiul care li se oferă. A te bucura de Dumnezeu devine mai important și mai urgent decât a te tângui pentru păcate. A te înfrupta din rodul Învierii este mai presus de orice altceva. E un exces al harului, o revărsare a luminii, o erupție a bucuriei.

La multe secole după Hrisostom, C.S. Lewis avea să-și scrie autobiografia în jurul ideii de bucurie. La el, bucuria aceasta apare mai degrabă ca o nostalgie permanentă, ca o tânjire după ceva care niciodată nu se arată pe de-a-ntregul, ca o permanentă neîmplinire care-l obligă să caute, să dorească. Bucuria este, în cazul său, „premoniția” întâlnirii cu Dumnezeu. Dar și după convertire, bucuria aceasta rămâne în bună măsură o promisiune pentru viața de apoi, un acont, dar și un stimulent.

Așadar, sărbătoarea vine la pachet cu excesul. Iar bucuria vine cu handicapul de a nu fi (și de a nu putea fi vreodată) completă, aici, pe pământ.Citește mai mult »