De la poziția de hegemon la politica struțului și retur

Prima biserică baptistă din America (în Providence, RH - sursa)
Prima biserică baptistă din America (în Providence, RI – sursa)

Istoria Europei și a Americilor atestă că Biserica (Ortodoxă, în Bizanț și în răsărit; Catolică și Protestantă în vest și în Americi) a exercitat o covârșitoare influență în veacurile scurse după Constantin încoace. Au existat chiar momente când înalții ierarhi bisericești împărțeau diverse privilegii și binecuvântări sau blesteme.

Peste toate astea, Biserica impunea morala societății, fapt repetat frecvent mai ales acum, când se manifestă tot mai vocal contestatarii „moștenirii iudeo-creștine” a Occidentului. În această privință, era un adevărat hegemon, care putea dispune uneori chiar de viața indivizilor care încălcau norma – faptul se vede mai cu seamă în istoria Inchiziției, dar nu e străin de niciun spațiu creștin cu oareșice tradiție. Căci, dacă nu s-au făcut „procese ale vrăjitoarelor”, sigur au existat sancțiuni dure și ale comunităților „pure” împotriva păcătoșilor și la protestanți sau evanghelici.

Nu mă preocupă în acest text să identific momente foarte precise, dar e cert că a survenit undeva, nu foarte departe de zilele noastre, o perioadă în care, din diverse motive, a intrat într-un declin ca poziție de autoritate în societate.

Mișcările mai puriste, de după Reformă, s-au concentrat adesea spre interior, izolându-se de lume (chiar dacă erau foarte prezente în mijlocul ei prin arhitectură, ritualuri sau gesturi publice), preocupându-se mai cu seamă de chestiuni interne, administrative, de „bunul mers al lucrării”. Ba chiar unele au și emis diverse teologii care justificau această separare care trebuia să prevină riscul pângăririi.

Dacă e să privim lucrurile într-o perspectivă mai amplă și mai nuanțată, evanghelicii au avut perioada lor în care se „amestecau” (după știință și putință) în treburile statelor unde erau influenți. Unul dintre exemplele pozitive este cel al lui Wilberforce, care a militat pentru abolirea sclaviei și a reușit. Sunt și alte cazuri, nu toate la fel de „inspiraționale”.

Probabil însă că acea întoarcere spre interior se poate regăsi și în bisericile mai mari și cu tradiție, având în vedere cele două tentative de aggiornamento ale Bisericii Catolice, dar și inerția puternică de care dau dovadă bisericile ortodoxe române, de pildă.

Evanghelicii, mai ales dacă ne referim la cei din România, au avut chiar mândria de a nu se amesteca cu „lumea”, de a se delimita cât mai precis și cât mai vocal de tot ceea ce ar fi putut prezenta pericol de contagiune. E drept că, în perioada comunistă, această opoziția la sistemul „lumii”, deși era în esență politică, putea fi suprapusă cu opoziția religioasă, fiindcă regimul însuși făcea această „confuzie” intenționată.

Exceptând această perioadă dificilă, evanghelicii pot observa că și aici (cel puțin în ultimii 25 de ani), și pe alte meleaguri au avut, prin acest reflex spre interior, tendința certă de a practica un fel de politică a struțului (probabil că fundamentalismul american și ceea ce a urmat după celebrul „Proces al maimuțelor” ar merita analizate mai în profunzime pentru a înțelege fenomenul): ceea ce nu vedem noi nu există și nu ne amenință.Citește mai mult »