Un om pentru acest „anotimp”

Hans Holbei cel Tânăr - Sir Thomas Morus (sursa)
Hans Holbei cel Tânăr – Sir Thomas Morus (sursa)

Am parafrazat titlul filmului A Man for All Seasons, abia recent vizionat. Și, pe lângă faptul că personajul a devenit imediat unul dintre cele mai interesante modele de creștin pe care le-am văzut (sub rezerva că nu știu în ce măsură descrierea din film corespunde realității), această peliculă mi-a prilejuit și alte câteva interogații se sezon.

În multe dintre momentele sale de cumpănă Biserica creștină a beneficiat de voci profetice care au reușit să articuleze dacă nu o soluție universală (fapt foarte rar), atunci cel puțin un diagnostic și un tratament parțial. Îmi vin în minte nume precum: Policarp, Ioan Hrisostom, Augustin, Luther, Tereza de Avila, Francisc din Assisi, Dietrich Bonhoefer, William Wilberforce (în tandem cu John Newton), Jeremiah Evarts, Erasmus de Rotterdam, John Wesley, Thomas Morus (că tot fu vorba), F.M. Dostoievski, Gustave Thibon, C.S. Lewis, Maxim Mărturisitorul, Antonie cel Mare etc. etc. etc.

Unii au fost ascultați, alții au fost auziți abia după ce au fost uciși de confrații lor. Dar ei au adus limpezime pentru vremurile în care au trăit și au influențat ceea ce a urmat după ei, fie la nivelul întregii creștinătăți, fie în contexte mai degrabă locale. A se observa că am exclus din discuție toate personajele biblice, însă cu bună știință.

Mesajele canonice ale Scripturii trebuie doar acceptate sau respinse. Dar când vine vorba despre profeții unor perioade, contexte sau crize din istoria Bisericii, aceștia trebuie identificați, auziți și ascultați.

Așadar, nu pot să nu mă întreb cine vor fi fiind profeții* zilelor noastre. Și imediat îmi apar dinainte cel puțin două probleme greu de rezolvat: (1) oare există?; și (2) cum pot fi recunoscuți pentru a fi ascultați?

Creștinismul e suficient de vast încât să avem șanse reale ca niște voci profetice să se ridice în acest moment de criză – cel puțin pentru Europa și pentru SUA, criza pare mai mult decât evidentă. Dar creștinismul mai e și suficient de atomizat încât aceste voci să se audă într-un culoar exclusiv confesional destul de îngust.

Cel mai bine se aud deocamdată cei care au o tribună suficient de largă – precum papa sau arhiepiscopul de Canterbury sau patriarhii ortodocși – și cei suficient de isterici sau de mediatizați – iar aici media îi selectează în funcție de ratingul potențial. Îi transformă aceste tribune automat în vocile profetice ale momentului? Mă tem că nu.

Nu contest că ar putea fi vreunul profetul acestui „anotimp” (am optat pentru termenul „anotimp”, chiar dacă e mai strident, fiindcă sugerează ideea de repetitivitate – și exact asta sugerez, că nu avem de-a face cu o noutate absolută). Dar ar trebui să-l putem recunoaște. Cum?Citește mai mult »