Este din ce în ce mai dificil să fii părinte de copil școlar. Dacă, cu vreo 10-15 ani în urmă, doar elevii mai slabi aveau nevoie de prezența permanentă a părintelui la rezolvarea temelor, acum a devenit o normă. Chiar și cei mai buni elevi (mai ales până la final de gimnaziu) au nevoie de ajutor ca să poată merge cu tema făcută la școală.
Profesorii par cu totul orbi la necesitățile copiilor și familiei. Fiecare e convins, ai zice, că materia lui e cea mai importantă. Iar unii au și impertinența să o spună și s-o repete. Dacă nu știi geografie, ești pierdut în spațiu. Dacă nu știi istorie, ești incult. Dacă nu știi română, ești vai de mama ta ca român. Dacă nu știi matematică, o încurci, oricum ai încerca s-o scalzi etc.
Nu doar cei care au materii de examen, ci și unii dintre cei fără niciun fel de presiune finală își stresează elevii parcă din plăcere pură. Profesori-zbiri de muzică, desen, psihologie, biologie, chiar și de religie sau educație fizică. Școala pare să fi devenit o corvoadă imensă și insuportabilă, în care elevul are rol de executant fără alternative.
Copiii merg cu lehamite dimineața și vin înăcriți după-amiaza, după care se apucă scârbiți de niște teme interminabile și, mai des decât ne-am dori, inutile. Nu mai au timp să se joace, nu mai au timp pentru pasiuni, sunt robii școlii. Dar nici măcar nu se întrevede un sens, un final fericit și cât de cât util, un scop ultim nobil și folositor (orice sens i-am da acestui cuvânt).
Manualele par făcute de oameni care fie nu cunosc materia, fie au fost loviți de demență și care nu știu să formuleze un enunț clar, care fac confuzie între noțiuni sau le amestecă într-un mod care induce copilul în eroare. Noțiuni bizare își fac loc în programele școlare, dar fără vreun efect benefic pentru limpezirea domeniului.
Cuboid, eu liric, interdisciplinaritate, transdisciplinaritate, incipit, diversitate, gândire prospectivă, studiu de caz, portofoliu etc. Aș putea pune oricând pariu că există profesori care ar avea mari probleme să definească unul sau altul dintre acești termeni. Ia să-i rugăm să ne explice diferența dintre pluri-, inter- și transdisciplinaritate (mă leg de asta, că-i la modă și că am auzit prăpăstii de tot hazul).
Ce să mai vorbim despre lecțiile predate aiurea, de pedepse de genul „toți pentru unul”, de accese de furie despre care vorbesc copiii acasă, scriu sms-uri și șușotesc pe coridoare. Ei sunt resemnați. Profesorii respectivi fie nu vor să predea cum trebuie, fie nu (mai) știu. Indiferent de situație, soluția e una singură: dacă vrei să ai certitudinea că n-o să-și rateze examenele, îți trimiți copilul la… „meditații”.
Dacă încercă să discuți cu profesorul și îi ceri un dram de raționalitate, de umanitate, te poți trezi foarte bine cu ieșiri vexate și isterice, că doar n-o să-l înveți tu – analfabetul – pe el cum să-și „predea materia”. Deși, în paranteză fie spus, s-ar putea să stăpânești deja foarte bine materia respectivă, mai ales după ce ai parcurs-o împreună cu primul copil (dacă ai mai mult de unul). În orice caz, chiar nu vrei să-l înveți, ci doar ai vrea să găsești un pic de coerență în caiet, în manual, oriunde. Dar dacă te pricepi un pic la materia respectivă, ai șanse să găsești uneori enormități în manual și bazaconii predate în caiet. Și nu toate sunt din vina copilului neatent la ore.
Ca părinte, nu o dată ți se face dor de manualele după care învățai tu, fiindcă știi că, deși nu neapărat te omorai cu cartea, atunci când puneai puțin osul, înțelegeai ceva din cărțile alea tipărite pe hârtie de budă, galbenă și poroasă. Exista o structură logică de la un capăt la celălalt al manualului. Lecțiile aveau coerență. Materia se înlățuia într-o ordine pe care o puteai urmări.
Unde mai pui că mai sunt și profesori de o lăcomie fățișă și aroganță nemăsurată (care strică orice imagine a dascălului). Îți spun explicit cât să dai, ce cadouri să le faci, cum „se trece” la materia lui și alte d-astea. Sau profesori care par să-și fi epuizat de mai multă vreme resorturile normalității psihice, dar vrei nu vrei, sunt trimiși la clasă și pot nenoroci generații întregi fie prin delăsare profesională, fie prin dezechilibrul lor psihic revărsat asupra elevilor. Unii profesori par chitiți să se răzbune pe copii și pe părinții lor pentru toate frustrările din sistem și din viață.
Un capitol aparte îl reprezintă fondurile și protocoalele. Oficial, s-a interzis în mai multe rânduri colectarea diverselor fonduri de către profesori. În practică, ele continuă să existe și să se colecteze, doar că prin tot felul de tertipuri. De parcă ar conta, în esență, cine adună banii… Cert e că părintele trebuie să plătească mereu într-un sistem de învățământ presupus gratuit ba caiete speciale (care n-au nimic special, decât poate faptul că autorii au dat șpaga prin minister ca să le fie promovate), ba rechizite pe care să le lase la școală, ba renovări de clase, ba material didactic (proiectoare, DVD player, tablă inteligentă etc.). La școlile de fițe, evident că toate astea cresc exponențial, plus ținuta de fițe, și alte fițoșenii necesare.
Sunt apoi profesorii competenți, dar care predau numai pentru elite, pentru genii și vor exclusiv „performață”. Deși mai bine de trei sferturi din clasă sunt copii care abia se târăsc sub povara obsesiei profesorului. Dar nu e nimeni care să curme suferința, fiindcă nu ai acces în universul superior al cadrului didactic. Iar directorul îl ține pe palme, că doar aduce prestigiu școlii. Sau nu are cu cine vorbi, fiindcă orice obiecții la metodele dascălului se lovesc de un perete mut.
Nedreptăți inexplicabile, școli prost păzite, în care intră inși violenți sau traficanți de diverse produse nocive, directori incapabili să impună un cod de conduită care să diminueze violența și dezordinea. Părinți chemați la ordine ca și când ar fi lacheii școlii. Copii jigniți și derutați.
La materiile de profil umanist (dar uneori chiar și la celelalte), profesori care mizează pe cea mai rudimentară formă de memorare – toceala! Că se practica pe vremuri e una, dar se tot vorbește de ani întregi despre modernizare, despre reformă, despre evoluție. Însă creativitatea copiilor este ucisă încă de la primele ei semne de afirmare. Unii indivizi de la catedră sunt atât de încuiați încât nu pot accepta nici măcar un răspuns bun – dacă acesta nu a fost dat exact după algoritmul lor. Capacitatea copilului de a gândi pe cont propriu este privită uneori ca un defect, ca o abatere de la normă.
Profesorii corupți nu sunt niciodată cu adevărat sancționați de sistem (arareori mai cad capete, dar întotdeauna dintre cele cu roluri minore – inspectoratele și ministerul sunt intangibile), profesorii abuzivi sunt tolerați până ce apar în presă, profesorii incompetenți rămân la catedră pe viață, profesorii șmecheri fac bani și huzuresc. Profesorii slabi au ajuns să facă pe durii, deși noi, care îi cunoaștem de pe vremea când eram noi înșine elevi și colegi cu unii dintre ei, ne amintim că erau nulități pe orice linie academică.
Unii par să găsească o plăcere sadică în a sancționa, în a lăsa corigenți și repetenți, în a arăta cât sunt ei de forțoși și de importanți. Nu par să fi evoluat cu nimic de la perioada când era ceva normal să spui elevilor „prostovan”, „măgari” și „loaze”. Ba chiar par să ducă dorul vremurilor când puteau să facă orice doreau cu elevii, fiindcă ei erau „gheșchepți” și zei în clasă.
Uneori părinții ajung să gândească strategic și să meargă preventiv cu atenții la doamne profesoare sau domni profesori, nu pentru a obține vreun tratament privilegiat al copilului, ci pentru a preîntâmpina dezavantajarea lui intenționată.
Într-un fel, se manifestă o oarecare solidaritate. Căci părinții știu că profesorii sunt prost plătiți, așa că consimt și ei să mai contribuie cu ceva la bunăstarea (cam ironic termen) materială a cadrelor didactice. Deși asta nu exclude și o revoltă față de sistem.
Printre aceștia, dascălii care fac cinste acestui nume sunt tot mai greu de găsit și tot mai marginali ca factori de influență benefică. Sau sunt atâta de copleșiți de rigorile sistemului încât nu-și mai pot arăta umanitatea, iar vocația lor abia dacă se mai zărește în noianul de probleme care paralizează școala.
E ciudat că sunt destui profesori care nu par să știe cum e să fii părinte – deși cei mai mulți sunt. Nu par să înțeleagă că temele interminabile lasă peste familie o negură de frustrare și amenințare constantă, fiindcă părinții sunt totuși interesați să aibă copii cât de cât silitori, însă cazna prin care se trece ca să obții o temă făcută mănâncă ore întregi din intervalul de timp foarte limitat din care ar fi de dorit să se aloce și pentru a sta cu familia, pur și simplu.
Oricum, vremurile sunt destul de vitrege pentru relațiile din familie, iar școala pare chitită să le anuleze orice șansă de supraviețuire normală. De altfel, nici măcar nu se vorbește despre aceste nevoi ale copilului. El este tratat mai degrabă ca un angajat zi-lumină (iar uneori și noaptea întreagă) al școlii. Sau sclavul ei, dacă ne gândim că e neplătit.
Teme de vacanță aberante se întind ca o caracatiță nehalită și asupra acelor zile care ar putea scăpa cumva de spectrele sinistre al agresiunii școlare. Se cunosc cazuri când vacanța de vară era arvunită de cele câteva sute de exerciții și probleme la matematică, de un raft întreg de romane și, dacă ai ghinion, și de alte materii de importanță vitală. Singura reacție de apărare la îndemâna copiilor rămâne refuzul colectiv de a rezolva temele. Vorba ‘ceea: „N-o să dea la toată clasa 3”. Dar știm că mereu există o umbră de îndoială… dar dacă dă?
Părinții ar vrea să se împotrivească sistemului, dar știu că leviatanul este mult prea puternic. N-au vreme, fiindcă timpul lor este ocupat cu chestiuni ce țin de supraviețuire. Dar nu prea au nici idei, fiindcă ar trebui să înțelegi ceva mai mult din mecanismele sistemului ca să poți interveni eficient într-un punct sau altul. Iar dacă pică peste ei năpasta să facă copilul vreo trăsnaie la școală, atunci nici măcar nu mai au voie să ridice privirea din pământ.
Lupta cu sistemul se poartă adesea pe cont propriu, împotriva unei solidarități bizare care îi transformă pe profesori și părinți în adversari, într-o chestiune în care urmăresc, chipurile, aceleași interese nobile: educarea generațiilor viitoare.
Asociațiile de părinți – mai ales cele naționale – nu intră în discuție, fiindcă reacțiile lor sunt în general destinate televiziunilor, iar scopul lor cel mai înalt pare să fie acela de a oferi un statut de vedetă câtorva mame sau tați care n-au găsit altă trambulină publică. Protestele acestor asociații vin adesea la urmă, când nemulțumirile au răbufnit și sunt în toată presa. În rest, ministerul pare într-o mare cârdășie cu sindicatele și cu asociațiile de părinți, fiindcă tot timpul se schimbă câte ceva, dar rezultatele benefice și revigorante întârzie să apară.
Mulți părinți știu instinctiv și din reflexele lor culturale că e bine să înveți, dar trebuie să lupte să reziste unei imagini tot mai proaste a școlii în general. Sunt nedumeriți și ar vrea să ascundă lucrurile astea de copiii lor, dar nu-i chip, într-o epocă cu informații pe toate gardurile. Așa că, de multe ori cu inima împărțită, își îndeamnă totuși copiii să învețe „că așa-i bine”. Mai ales pe cei care pot.
Sunt sfâșiați între binele copilului – pe care ei încă îl concep în legătură cu școala, cu educația, cu ceea ce ar putea oferi sistemul de învățământ – și acest rău permanent care le intră în casă zilnic: infernul temelor, al inepțiilor, al nevoii permanente de bani pentru diverse proiecte, al ideologizării manualelor și programelor, al lucidității reci (chiar cinice) a elevilor ajunși la liceu care vorbesc cu dispreț despre o grămadă de profesori.
Și toate acestea în contextul în care deja părinții sunt nu de puține ori depășiți de problemele cu care se confruntă (excluzând tot ce înseamnă școală), fiindcă decalajul dintre ei și copii este foarte greu de înțeles și de gestionat. Părinții analfabeți din punct de vedere al gadget-urilor și new-media trebuie să educe niște copiii care manevrează cu nonșalanță orice dispozitiv electronic. E doar unul dintre exemplele ce pot fi invocate.
Societatea arată cum arată – iar reflectarea ei în presă este și mai deprimantă –, valorile sunt evident bulversate. Nimeni nu pare încântat de această situație (poate doar o mână de beneficiari direcți ai degringoladei), dar ce poate face o familie în care ambii părinți lucrează 8-12 ore pe zi pentru a schimba morala socială distrusă permanent prin diverse mijloace? Din păcate, uneori nici bisericile nu prea dau vreo mână de ajutor părinților, fiindcă par cumva surprinse de ceea ce se întâmplă în jur și puțini par cu adevărat să înțeleagă ceva din această agitație.
- Pentru echilibrarea perspectivei, a se vedea Pledoaria profesorului și Pledoaria elevului.
Notă: Urmează și pledoaria elevului, după care, în funcție și de comentarii, poate iese un text doar cu concluzii. Dacă nu, și atâta-i bine. 🙂
Cu drezina 
profesori care se comporta ca si cum materia lor este singura din orar am avut in toti cei 12 ani de invatamant preuniversitar. abia la facultate am mai putut sa ne mai milogim (sau sa negociem) cate ceva. insa atunci era deja prea tarziu, eram obisnuit cu absurditatile. pana la urma mi-a prins bine – clientii firmelor particulare sunt la fel. prin natura muncii mele sunt implicat in mai multe proiecte simultan, insa sunt tratat ca si cum fiecare proiect ar fi unicul. deci pot spune ca a fost un antrenament folositor, desi pe moment mi se parea o nedreptate. nu-i asa cu multe lucruri din viata?
cat despre temele interminabile – iarasi nimic nou. eu mai mult nu le faceam, si ma descurcam cu ce prindeam la clasa. m-a ajutat Dumnezeu, dar nici pretentii de „performanta” nu aveam. eu n-o sa-mi fortez copilul sa ia 10 pe linie daca inseamna sa-i distrug copilaria si adolescenta.
E mai rău. Știu cazuri de elevi care au colapsat fizic sau psihic de la atâta efort.
Cum se explica totusi ca in blestemata perioada ceausista manualele (cu exceptia pozei lui nea Nicu de la inceput si a catorva insertii marxist-leniniste) erau (mult) mai bine gandite decat cele de azi ?
Iar cu privire la toceala aici trebuie facuta o mica diferentiere in sensul ca sunt materii la care acest mod de asimilare e total nerecomandabil (cum sunt matematica, fizica sau stiintele tehnice) dar inevitabil la altele precum istoria sau geografia. Nu poti ajunge pe cale logica la concluzia ca varful Moldoveanu are 2 544 m sau ca intrarea Romaniei in razboi cu URSS a avut loc la 22 iunie 1941. Astea-s lucruri care trebuiesc ,,tocite”.
In rest cu mici exceptii ceea ce ai scris sunt probleme pe care le intalneam si eu ca elev in defuncta epoca rosie. Adica-s vechi de cand lumea …
Articolul era oricum necesar ca sa nu se creada ca esti partinitor tu avand atat experienta de profesor cat si cea de parinte. Eu am avut-o putin doar pe prima. Dar ca fiu de profesori sunt destul de familiarizat cu atmosfera din invatamant desi in ultimii zece ani am ignorat sistematic subiectul. Si cand mai trag din cand in cand cu ochiul ma sperii si imi vine sa-l ignor in continuare. Eu imi permit dar ALTII n-ar trebui sa-si permita.
contrar parerilor „corecte politic” au fost si lucruri facute cu responsabilitate in perioada comunista. cred ca e si vorba de faptul ca, fiind un efort exclusiv al statului (acum manualele am inteles ca-s facute de firme private) nu au fost probabil presiuni pentru buget. poate niste termene limita, insa planificarile alea cincinale nu-s chiar fara nici un merit.
eu am trecut prin invatamantul preuniversitar in anii 90 (si un pic inainte si dupa) asa ca am vazut schimbarile care au avut loc, cum s-a trecut prin punctul pe care l-am simtit ca fiind optim (scoaterea uniformelor, a „treptei”, manualele alternative la istorie – unul foarte bun a avut editura Corint parca) si s-a continuat prosteste spre dezastru (mare parte din problemele descrise de Teofil au o cauza comuna – admiterile pe baza de dosar in liceu si facultate). tin minte cum ne tot spuneau profesorii ca cutare subiect s-a scos din materie, dar tot ramasese o gramada de invatat, si uneori cred ca nici nu acopeream tot. insa cand am auzit ca se doreste comasarea fizicii, chimiei si biologiei in „stiinte” am facut urat. nu pentru mine, ci pentru copiii astia care vor ajunge sa n-aiba habar de nimic. stii cum e sa ajungi la 18 ani fara sa stii la ce temperatura fierbe apa sau in ce unitati se masoara puterea?
Dupa parerea mea raul se face prin punerea accentului pe invatamantul primar si lasarea cat mai ,,libera”pe masura ce ne apropiem de cel posuniversitar. Adica invers de cum se facea in anii ’80. In Romania a ajuns sa fie mai usor de luat doctoratul decat bacalaureatul.
Si paradoxul este ca regimul comunist era criticat ca-i de masa si nu elitist. Dar in anii 70-80 era un mediu mult mai favorabil producerii de elite decat este astazi cand ne aflam in plin capitalism.
Cum se face ca desi bac-ul a devenit stresul-stresurilor cantitatea de studenti valorosi scade fata de anii 80-90 ? Fenomenul e remarcat de atat de multi lucratori din sistemul de invatamant incat mi-e greu sa cred ca-i o manevra de propaganda.
Acum totul se marseaza pe scutirea invatacelului de cat mai mult efort, pe cocolosirea lui (mai putine materii, mai multe vacante, iar dupa liceu mai putini ani de facultate). Daca asta-i reteta succesului pentru invatamantul actual atunci eu unul nu subscriu la ea.
este vorba despre o scadere a CANTITATII de studenti valorosi sau a PROPORTIEI? ca daca ai aceeasi cantitate de studenti valorosi dar de 10 ori mai multi care au intrat pe baza notelor bune de la un liceu de 2 lei, doar cu dosarul, intr-o fabrica de diplome, atunci studentii buni vor parera mai putini. apropo, acum se poate intra in unele locuri si FARA DIPLOMA DE BAC. spune-mi tu cum afecteaza asta calitatea studentilor.
pe vremea comunismului si pana prin 2000 nu era asa mare inflatie de universitati. acum fiecare oras resedinta de judet e musai sa aiba si universitate care produce doctori.
si chiar daca ar fi vorba despre cantitatea de studenti, revin la problema admiterii: nu se mai face filtrarea. eu am prins sistemul ala tampit (privit din exterior), in care un 7 la mine in liceu facea cat un 10 in alt liceu. atunci pentru admitere conta cu adevarat ce stii in ziua admiterii. acum conteaza notele din 4 ani, care cred ca au ramas la fel de dependente de unitatea de invatamant. si asta o pot constata din povestile pe care le aud despre olimpiade, pentru ca nu e posibil ca un 10 la Tudor Vianu in Bucuresti sa fie egal cu un 10 la Beius in Bihor. ar insemna ca acei copii sa fie egali ca si performanta, insa de ce aia de la Vianu sunt un aspirator de premii si la Beius nu exista concurs international de matematica cu subiecte mai grele decat la olimpiade (am auzit asta la radio saptamana trecuta)?
si apropo de asta, acum multi absolventi de liceu pleaca la universitati straine. poate n-o fi o mare proportie dintre absolventi, insa totusi conteaza la scaderea calitatii medii a studentilor.
vezi ca-l contrazici pe Teofil cu ultima afirmatie. el tocmai a scris un articol despre cat de greu este acum, cand parintii trebuie mereu sa faca temele cu copiii. nu stiu cat sunt elevii de cocolositi si de scutiti de efort. mai degraba mi se pare ca problema reala este randamentul: mai mult efort pus in lucruri ce nu conteaza cu adevarat pe termen lung, sau macar lucruri ce nu ar trebui sa necesite atata efort.
Foarte de acord cu aproape tot ce spui mai sus. Dar in privinta temelor facute impreuna, parinti & copii asta e o traditie care tine de pe vremea lui nea Nicu. Si atunci parintii isi ajutau odraslele iar daca mai tii minte unul din motivele pentru care se lovea invatamantul de tip vechi era tocmai acesta – ,,inutilitatea” unor informatii sau chiar a unor materii intregi. In trecut parintii (nu mai vorbesc de copii) nu prea puteau sa protesteze si atunci resemnati recurgeau la solutia ,,las’ ca te ajut eu doar doar trecem si parleazul asta”. Si asa s-a format o traditie care tine pana azi.
Cu privire la prima intrebare nu stiu daca a scazut efectiv numarul de tineri valorosi dar cred ca esti de acord cu mine ca a da posibilitatea unor mediocri sa se puna pe picior de egalitate cu fruntasii are un impact deosebit de nefast asupra procesului de invatamant. Dispare motivatia de a munci si justa departajare a valorilor. Daca intr-un an sunt doi destepti si zece mediocri asta nu-i ridica pe ultimii dar ii poate afecta serios pe primii. Conteaza foarte mult mediul in care te formezi.
eu sunt foarte de acord cu scoaterea limbii latine din programa de scoala generala si de liceu, mai ales la profilul real. stiu ca suna a blasfemie, insa era singura materie la care mi-a fost cu adevarat frica ca raman corijent, pentru ca nu eram in stare sa invat acea limba. franceza si engleza mi-au placut. insa cu latina am avut mari probleme, invatam ca papagalul, si nu pot zice ca mi-a folosit vreodata la ceva. a, ca sunt expresii, sau sa intelegi de unde vine un anumit cuvant… astea le gasesc in dictionar. dar o materie care e in programa scolara doar dintr-un orgoliu de a demonstra radacinile limbii romane cred ca multi se pot lipsi. ca asa hai sa invatam si slavona, ca si aia a influentat in foarte mare masura limba romana.
tin minte cand facea mama temele cu mine seara. dar asta in ciclul primar, dupa aceea din ce in ce mai putin. si, sincer, am avut tendinta de a vrea sa fac orice altceva decat teme. adica preferam sa citesc romane de aventuri decat sa conjug verbe, de exemplu. cred ca e chiar necesar la inceput sa fii alaturi de copii, pentru ca temele nu-s amuzante pentru majoritatea dintre ei. adica, da, daca copilul are de ales intre teme si curatat la porci, probabil va alege mai degraba temele. dar daca are de ales intre teme si joaca sau citit ceva pentru varsta lui ma indoiesc ca temele castiga.
Acum legat de latina aici da-mi voie sa ma situez pe o pozitie opusa celei pe care o ai. Mi chiar imi pare rau ca n-am facut mai multa si ca n-am fost mai silitor desi daca-mi amintesc bine luam note mari in clasa a VIII-a cand se facea. Noroc ca am pastrat manualul de latina de atunci si cand am timp mai trag cu ochiul.
Desigur ca pe profil real poate ca importanta-i mai mica dar latina (alaturi de greaca veche) este limba in care s-a creat in mare parte terminologia civilizatiei europene. A fost pana in secolele XVIII-XIX-lea limba culta, limba elitelor. Deci cand vorbim de latina vorbim de Europa si nu numai de Romania. Ba chiar mai mult de Europa decat de Romania daca ne gandim ca pana in secolul al XIX-lea la noi limba elitelor a fost slavona (sau cel putin s-a scris in slavona) si franceza, pe cand ungurii spre exemplu aveau pe atunci limba de cancelarie latina. Ca sa vezi …
Dar chiar si pentru stiintele exacte latina-i buna daca ne gandim numai la biologie …
Si pe deasupra chiar e o limba frumoasa, nobila … Dar ma rog, sa nu ma indepartez prea mult de subiectul articolului…
„a fost”… ce-a fost a fost. in momentul in care ai absolventi care nu sunt in stare sa retina corect bazele unor materii esentiale nu cred ca e momentul sa ii fortezi sa piarda timpul cu frumuseti inutile. sau cu concepte avansate pe care foarte putini le vor folosi, si aceia de fapt vor fi nevoiti sa le reia pentru ca le-au uitat.
eu am patit-o pe pielea mea cu cateva materii la care ajunsesem la un nivel destul de ridicat dar nu reuseam sa inteleg concepte de baza.
in loc de limba latina (ce poate fi materie optionala pentru cei cu asemenea inclinatii) mai bine s-ar introduce niste notiuni de economie si gospodarire a banului, sau de legislatie de baza. stiu ca acestea teoretic se invata, dar cred ca ar trebui sa se studieze mai serios un pic mai devreme (avand in vedere abandonul scolar). s-ar putea evita niste drame serioase.
apropo, latina e obligatorie si religia nu. gasesc religia infinit mai utila decat limba latina, chiar si pentru atei. de exemplu, un ateu va trebui sa inteleaga cum gandeste un crestin, pentru ca va avea de-a face cu astfel de oameni tot timpul. pe de alta parte, cu cine va purta conversatii in latina?
Ceea ce descrii in acest ultim comentariu este de fapt o caracteristica a lumii in care traim: pragmatism extrem, utilitarism, eficienta. Ca lumea e asa remarc si eu.
Pui problema utilitatii ca fiind una esentiala in zilele noastre dar in acest caz ar trebui sa stabilim foarte clar pe ce baza construim invatamantul de cultura generala. Mai precis vreau sa intreb: religia, filozofa sau artele (muzica, litaratura, teatrul) sunt ele utile ? Muzica sau poezia spre exemplu, ne folosesc la ceva in sens pragmatic daca suntem doar ,,consumatori” de ele nu si creatori ? Daca eliminam latina atunci nu vad (pe linie utilitara) de ce am mentine muzica sau literatura. Multe materii umaniste supuse testului utilitatii ar trebui sa fie ,,ostracizate” in invatamantul de cultura (?) generala.
Latina e adevarat, nu-ti dezvolta spiritul practic dar (poate o sa zambesti) iti dezvolta spiritul filozofic. E esential sa cumosti etimologia unor termeni pentru a dobandi mai tarziu o viziune mai aprofundata asupra lumii, indiferent de domeniul in care vei lucra.
Iar daca un copil are sau nu inclinatii pentru latina asta nu se poate stabili decat in urma contactului acestuia cu … latina. Pana la clasa a VIII-a elevul trebuie sa se ,,scalde” in toate pana se hotaraste pe ce drum sa mearga. Mai tarziu va putea sa faca selectia si sa inlature ce considera ca nu-i foloseste.
Tu ai facut comparatia intre importanta latinei si a religiei in invatamantul general. Eu as zice ca prima ar trebui abordata la o varsta mai frageda decat ultima. Latina e pana la urma o limba, deci o chestiune ,,tehnica” sa-i spun asa, cu legi precise. Religia in schimb e o chestiune mai elaborata, mai sofisticata si cred ca ar fi mai potrivita prin clasele a XI-aXII-a. Nu la gradinita. Cum poti explica unui copil de sapte ani despre Cavalerii Apocalipsei, despre Parusie, despre filocve si alte chestiuni dogmatice ? Cu un tanar de 17-18 stai de vorba altfel. Eu, daca sunt de acord cu religia in scoala, sunt pentru ea la varste mai inaintate si nu la varste fragede. Altfel, transformam religia intr-un basm de Petre Ispirescu si dam apa la moara detractorilor ei care oricum o vad asa.
Daca imi vei raspunde si la acest lung comentariu promit ca n-o s-o mai lungesc asa :))
religia ar trebui sa fie in primul rand invatata din familie. din pacate unii oameni o iau pe aratura si practica tot felul de misticisme pentru ca „asa se face”. nu zic sa incepi de la ciclul primar sau gimnazial cu probleme complicate pe care nici multi adulti nu sunt in stare sa le inteleaga corect, dar daca lasi copilul needucat si, ajuns la varsta adolescentei, cand incepe sa-si puna intrebari, deja ti-a luat-o inainte si a atras niste concluzii gresite (ca intrebarile astea nu vin la o varsta fixa), greu il mai intorci inapoi. iti striga un „spitale si nu catedrale” si pleaca in club.
cat despre pragmatismul meu, e specific celor de la profilul real. pur si simplu poti invata o cantitate finita intr-un anume interval de timp, si materiile care nici macar nu sunt amuzante sunt pur si simplu o povara. in plus, nu stiu cui o sa-i foloseasca latina cand locul de munca ii va fi pus in pericol. pentru ca asta e realitatea: pentru acelasi loc de munca concureaza un chinez, un indian, un european sau american si un robot. cine este mai bine pregatit si se multumeste cu cel mai putin castiga.
Am zis ca n-o mai lungesc si ma tin de cuvant. Dar de raspuns iti voi raspunde in cateva randuri nu neaparat ca sa te contrazic. Ma refer la invatatul religiei in casa care nu duce neaparat la formarea unui credincios model. Sunt atatia credinciosi (inclusiv eu) care n-au facut religie nici in scoala, nici in familie si s-au apropiat de ea adusi pur si simplu de viata (sau de Cel de Sus). Dupa cum sunt si insi care provin din medii cu educatie religioasa stricta si care s-au trezit la maturitate ca sunt agnostici sau chiar atei. Eu personal am niste indoieli ca prin anii 2020 vom avea mai multa religiozitate in Romania decat aveam prin anii 90.
cand ma refer la educatie religioasa in mod organizat ma refer si la partea de „religie organizata”, adica sistemul de credinte de baza si ritualurile aferente.
pentru ca nici eu nu am primit educatie in anumite privinte m-am trezit la maturitate ca nu stiu „ce trebuie facut”. principiul „sola scriptura” e bun pana ajungi sa trebuiasca sa faci ceva impreuna cu Biserica – o cununie, un botez, o inmormantare… probabil ca sunt eu dezavantajat pentru ca m-am mutat de multe ori in viata, si nici nu sunt membru (cu acte) al unei biserici (plus ca am fost si la biserici de diverse denominatii). cine si-a trait toata viata intr-o comunitate si intr-o singura biserica probabil nu se gaseste atat de pierdut la asemenea evenimente.
plus, la cate obiceiuri si credinte sunt numai la noi in tara, ar cam fi cazul sa se clarifice ce e important si ce nu. sa vezi numai ce inseamna sa faci o nunta sau un botez ortodox cu familii din colturi diferite ale tarii, si cum fiecare insista ca ritualul sau e cel corect.
Eugen, ceva s-a schimbat în rău. Încercăm să-mi dau seama ce. Că știu și eu că acele manuale din anii ’90, până în 1997, când s-au introdus „alternativele”, erau mult mai greoaie, mai dense, mai docte. Și că aveam și noi stres constant.
Dar acum e totuși mai rău. Deși manualele sunt mai aerisite teoretic, practic sunt mai tâmpite (acesta-i cuvântul potrivit, cu părere de rău). Când încă mai aveam anticariatul, a venit un părinte care nu strălucise niciodată la învățătură, dar a reținut un lucru esențial: din manualele „noastre” (cum zicea el), se putea înțelege materia, din astea de azi, nu.
Probabil că aglomerând inepție peste inepție, la un moment dat nu mai ai altă soluție decât, ca părinte, să muți toată activitatea acasă, fiindcă de la școală vine cu lacune (în cel mai bun caz) și cu prăpăstii crase predate agresiv și inept.
Apoi, profesorii mai tineri sunt altfel. Nu toți, dar o parte (nu mică) nu pot face dovava vreunui har pedagogic, dar nici a solidității cunoștințelor – fapt ce le-a permite să nu țină cont de un manual tâmpit. Alții sunt pur și simplu uzați moral de atâtea corvezi la care sunt supuși pentru a-și proteja amărâtul loc de muncă. Trebuie să participe la stupide cursuri de așa-zisă calificare, plătite gras din fonduri UE, dar fără vreo utilitate practică, iar uneori ținute de inși promovați pe pile, care nu au nici în clin, nici în mânecă cu domeniul în care vor să-i specializeze pe alții.
Nu subestimați nici corupția sistemului, care îi promovează pe lingăii politici foarte sus în ierarhii, ăștia ajungând factori de decizie. Cel mai notoriu exemplu este cel al inspectorilor școlari despre care toată lumea știe că schimbă partidele ca să-și păstreze funcția, iar unii sunt efectiv lichele de cea mai joasă speță.
Deci nici predarea, nici evaluarea, nici „factorul uman” nu mai seamănă cu vremea pe care o invocați voi. Au plecat din sistem mulți oameni competenți și pricepuți.
[…] echilibrarea perspectivei, a se vedea Pledoaria părintelui […]
Reblogged this on Romania Evanghelica.
Reblogged this on Istorie Evanghelica and commented:
Teofil Stanciu încearcă o radiografie a sistemului de învățământ românesc. Își permite și unele (în) corectitudini politice atunci când se referă la bulversarea programei școlare reflectată în cadrul manualelor din sistemul preuniversitar. Îmi aduc aminte faptul că schimbarea programei școlare la istorie (cls XI, XII), care s-a produs la începutul anilor 2000, i-a bulversat pe elevi. Istoria nu se mai prezenta cronologic, ci tematic.
Am citit nenumărate articole legate de acest subiect…pot sa spun, dupa cele citite aici, ca la noi nu se solicita fondul clasei si nu avem teme in vacanță. In schimb, jumatate din profesorii copilului meu ( clasa a6a), predau ca la nebuni…. la desen li se arata o pictura celebra ( o poza) pe care , trebuie sa o fotografieze la propriu si la figurat(cei care nu au telefonul), alt ex „viata cu droguri si fara” pai de ce nu le aduceti cateva grame sa vada si ei cum este „cu”. La sport , le arunca o minge si ii lasa „sa se omoare ” cu cei mai mari la un fotbal, fara sa intervină la disputele verbale dintre ei, la matematica , dupa o discutie la sedinta cu profesorul , acesta se razbuna pe copil ascultandu-l in fiecare zi, eventual bătând apropouri la discuțiile de la sedintă. .. la tehnologie, ce sa mai spun… proiecte aberante, pe care 75 % din clasa le fac parintii!!!! Încercăm sa ne adaptam…. de 2 ani…. 😂😂😨ne-au plecat 4 copii din clasa… urmeaza alti 2… eu strang din dinți…. sunt profesori pe care nu vrem sa ii pierdem…ma bucura faptul ca baiatul meu este mai puternic decat mine si nu pune la suflet mustrarile lor!
Pana la urmă, orice padure are uscaturile ei!!!
Da, și eu aud din diverse părți despre probleme similare. Și tot mai frecvent.
[…] Exasperări – pledoaria părintelui […]
[…] s-au luat sambata 6 copii de catre autoritati- DISTRIBUIE și ROAGĂ-TE! (dininimapentrutine) 30. Exasperări – pledoaria părintelui (drezina) 69. Trebuie să faci un pas către Dumnezeu pentru ca El să facă doi către tine? […]
[…] Exasperări – pledoaria părintelui […]
aceste doua articole au legatura cu acest caz?
http://www.ebihoreanul.ro/stiri/ultima-or-31-6/liceul-necrestin-o-profesoara-de-la-liceul-emanuel-acuzata-ca-ar-persecuta-elevii-care-nu-fac-meditatii-cu-ea-126011.html
Nu, articolul a apărut în ziarul de săptămâna asta. Textele mele sunt postate înainte să apară articolul. Dacă există vreo legătură, e accidentală.
uneori presa e in urma cu unele subiecte, banuiam ca eventuala legatura ar fi fost bazata pe informatii aflate din comunitate.
legatura poate exista la fel de mult ca si in orice alt caz in care profesorii si parintii ajung sa se certe.
Nici dacă aș fi avut astfel de informații, nu aș fi îndrăznit să le folosesc. Când ajung la date din culise, le păstrez pentru mine, fiindcă nu-mi plac „dezvăluirile”, mai ales că, dacă nu ești jurnalist, n-ai cum să verifici și să confirmi informațiile.
[…] Exasperări – pledoaria părintelui […]
[…] echilibrarea perspectivei, a se vedea Pledoaria profesorului și Pledoaria […]
[…] Exasperări – pledoaria părintelui […]
[…] Exasperări – pledoaria părintelui […]
[…] perspectiva părintelui, școala devine o povară din ce în ce mai mare, care în elanul ei obez acaparează tot mai mult […]
[…] Exasperări – pledoaria părintelui […]
[…] Exasperări – pledoaria părintelui […]