De la poziția de hegemon la politica struțului și retur

Prima biserică baptistă din America (în Providence, RH - sursa)
Prima biserică baptistă din America (în Providence, RI – sursa)

Istoria Europei și a Americilor atestă că Biserica (Ortodoxă, în Bizanț și în răsărit; Catolică și Protestantă în vest și în Americi) a exercitat o covârșitoare influență în veacurile scurse după Constantin încoace. Au existat chiar momente când înalții ierarhi bisericești împărțeau diverse privilegii și binecuvântări sau blesteme.

Peste toate astea, Biserica impunea morala societății, fapt repetat frecvent mai ales acum, când se manifestă tot mai vocal contestatarii „moștenirii iudeo-creștine” a Occidentului. În această privință, era un adevărat hegemon, care putea dispune uneori chiar de viața indivizilor care încălcau norma – faptul se vede mai cu seamă în istoria Inchiziției, dar nu e străin de niciun spațiu creștin cu oareșice tradiție. Căci, dacă nu s-au făcut „procese ale vrăjitoarelor”, sigur au existat sancțiuni dure și ale comunităților „pure” împotriva păcătoșilor și la protestanți sau evanghelici.

Nu mă preocupă în acest text să identific momente foarte precise, dar e cert că a survenit undeva, nu foarte departe de zilele noastre, o perioadă în care, din diverse motive, a intrat într-un declin ca poziție de autoritate în societate.

Mișcările mai puriste, de după Reformă, s-au concentrat adesea spre interior, izolându-se de lume (chiar dacă erau foarte prezente în mijlocul ei prin arhitectură, ritualuri sau gesturi publice), preocupându-se mai cu seamă de chestiuni interne, administrative, de „bunul mers al lucrării”. Ba chiar unele au și emis diverse teologii care justificau această separare care trebuia să prevină riscul pângăririi.

Dacă e să privim lucrurile într-o perspectivă mai amplă și mai nuanțată, evanghelicii au avut perioada lor în care se „amestecau” (după știință și putință) în treburile statelor unde erau influenți. Unul dintre exemplele pozitive este cel al lui Wilberforce, care a militat pentru abolirea sclaviei și a reușit. Sunt și alte cazuri, nu toate la fel de „inspiraționale”.

Probabil însă că acea întoarcere spre interior se poate regăsi și în bisericile mai mari și cu tradiție, având în vedere cele două tentative de aggiornamento ale Bisericii Catolice, dar și inerția puternică de care dau dovadă bisericile ortodoxe române, de pildă.

Evanghelicii, mai ales dacă ne referim la cei din România, au avut chiar mândria de a nu se amesteca cu „lumea”, de a se delimita cât mai precis și cât mai vocal de tot ceea ce ar fi putut prezenta pericol de contagiune. E drept că, în perioada comunistă, această opoziția la sistemul „lumii”, deși era în esență politică, putea fi suprapusă cu opoziția religioasă, fiindcă regimul însuși făcea această „confuzie” intenționată.

Exceptând această perioadă dificilă, evanghelicii pot observa că și aici (cel puțin în ultimii 25 de ani), și pe alte meleaguri au avut, prin acest reflex spre interior, tendința certă de a practica un fel de politică a struțului (probabil că fundamentalismul american și ceea ce a urmat după celebrul „Proces al maimuțelor” ar merita analizate mai în profunzime pentru a înțelege fenomenul): ceea ce nu vedem noi nu există și nu ne amenință.Citește mai mult »

Anunțuri

Sunt evanghelicii români pregătiţi să gestioneze deznodământul unui demers important?

Colocviul de la Marburg - anonim (sursa)
Colocviul de la Marburg – anonim (sursa)

Precizez din start că speranța mea este că familiile aflate în vizorul Barnevernet își vor recăpăta cât mai curând copiii. O astfel de luptă inegală cu un sistem ce ridică numeroase probleme deja denunțate și recunoscute trebuie să fie istovitoare și chiar numai privind la asta îți dorești să se termine odată.

Urmează însă un punct culminant al demersurilor evanghelice de susținere a cauzei acestor familii, dar și a cauzelor conexe. Oricâtă silință și-ar da cei foarte implicați în aceste acțiuni, cazul nu va mai putea fi ținut în atenția publică la aceeași intensitate, deja înregistrându-se o scădere, chiar și pe site-urile cele mai… efervescente.

Aceste demersuri de anvergură internațională au fost promovate într-o anumită lumină, în care cumva creștinismul ieșea la trântă cu un sistem infernal („nazist”, „diabolic”, „demonic” etc.). Exista pe alocuri chiar sugestia că singurii creștini autentici sunt cei care se situează de partea celor care țineau partea familiilor – această nuanță este foarte importantă, fiindcă se sugera că există o singură abordare sau o singură atitudine cu adevărat creștină. Iar oricine nu o împărtășea exact așa cum era mediatizată de către unii se chema că luptă împotriva… creștinismului.

Va urma însă un deznodământ, fie el și de etapă. Repet, ținând cont de situația familiilor, chiar aș dori ca lucrurile să se termine cât mai repede cu reunirea părinților și copiilor lor. Dar acel deznodământ, oricare va fi el, va trebui digerat de către evanghelici și mai ales de către cei care au participat foarte intens afectiv, logistic, organizatoric și… propagandistic.

Mă întreb dacă acum mediul evanghelic dispune de capacitatea de a gestiona un astfel de deznodământ. Presupunând că a doua zi după marele protest global din aprilie, copiii ar fi lăsați să revină în familii (iar dacă s-ar întâmpla mai repede, cu atât mai bine), evident că întregul demers ar fi considerat un succes notabil. Și pe bună dreptate.

Dar experiența anilor trecuți ne învață că evanghelici pot avea mari probleme cu gestionarea succeselor. Citește mai mult »

Un om pentru acest „anotimp”

Hans Holbei cel Tânăr - Sir Thomas Morus (sursa)
Hans Holbei cel Tânăr – Sir Thomas Morus (sursa)

Am parafrazat titlul filmului A Man for All Seasons, abia recent vizionat. Și, pe lângă faptul că personajul a devenit imediat unul dintre cele mai interesante modele de creștin pe care le-am văzut (sub rezerva că nu știu în ce măsură descrierea din film corespunde realității), această peliculă mi-a prilejuit și alte câteva interogații se sezon.

În multe dintre momentele sale de cumpănă Biserica creștină a beneficiat de voci profetice care au reușit să articuleze dacă nu o soluție universală (fapt foarte rar), atunci cel puțin un diagnostic și un tratament parțial. Îmi vin în minte nume precum: Policarp, Ioan Hrisostom, Augustin, Luther, Tereza de Avila, Francisc din Assisi, Dietrich Bonhoefer, William Wilberforce (în tandem cu John Newton), Jeremiah Evarts, Erasmus de Rotterdam, John Wesley, Thomas Morus (că tot fu vorba), F.M. Dostoievski, Gustave Thibon, C.S. Lewis, Maxim Mărturisitorul, Antonie cel Mare etc. etc. etc.

Unii au fost ascultați, alții au fost auziți abia după ce au fost uciși de confrații lor. Dar ei au adus limpezime pentru vremurile în care au trăit și au influențat ceea ce a urmat după ei, fie la nivelul întregii creștinătăți, fie în contexte mai degrabă locale. A se observa că am exclus din discuție toate personajele biblice, însă cu bună știință.

Mesajele canonice ale Scripturii trebuie doar acceptate sau respinse. Dar când vine vorba despre profeții unor perioade, contexte sau crize din istoria Bisericii, aceștia trebuie identificați, auziți și ascultați.

Așadar, nu pot să nu mă întreb cine vor fi fiind profeții* zilelor noastre. Și imediat îmi apar dinainte cel puțin două probleme greu de rezolvat: (1) oare există?; și (2) cum pot fi recunoscuți pentru a fi ascultați?

Creștinismul e suficient de vast încât să avem șanse reale ca niște voci profetice să se ridice în acest moment de criză – cel puțin pentru Europa și pentru SUA, criza pare mai mult decât evidentă. Dar creștinismul mai e și suficient de atomizat încât aceste voci să se audă într-un culoar exclusiv confesional destul de îngust.

Cel mai bine se aud deocamdată cei care au o tribună suficient de largă – precum papa sau arhiepiscopul de Canterbury sau patriarhii ortodocși – și cei suficient de isterici sau de mediatizați – iar aici media îi selectează în funcție de ratingul potențial. Îi transformă aceste tribune automat în vocile profetice ale momentului? Mă tem că nu.

Nu contest că ar putea fi vreunul profetul acestui „anotimp” (am optat pentru termenul „anotimp”, chiar dacă e mai strident, fiindcă sugerează ideea de repetitivitate – și exact asta sugerez, că nu avem de-a face cu o noutate absolută). Dar ar trebui să-l putem recunoaște. Cum?Citește mai mult »

În căutarea poeziei

Dante și Beatrix (sursa)
Dante și Beatrice în Paradis (sursa)

V-ați întrebat de ce îndrăgostiții ascultă muzică pe versuri care să le exprime dragostea? De ce sunt ei mai „romantici” în perioada respectivă? Sau de ce în anumite momente ale vieții ne identificăm cu versurile unui cântec? De ce nu zicem pur și simplu pe șleau ceea ce simțim sau avem în minte?

Sunt sigur că, de asemenea, fiecare a trăit un moment în care a fost emoționat de o poezie. Sau de un peisaj de natură. Ori de o faptă nobilă. Genul de lucruri care te lasă „mut” de uimire.

Dacă poezia, în realitatea ei, mai are vreo legătură cu viața și cu sufletul omului și dacă nu s-a transformat într-un moft de limbaj, atunci pe aici pe undeva ar trebui căutată această legătură, prin zona lucrurilor care trebuie spuse… cu alte cuvinte. Dacă poezia n-a devenit un joc gratuit al unei elite inițiate, atunci ea trebuie să aibă vreun rost pe care orice om l-a putut înțelege măcar pentru o clipă în existența lui.

Există multe definiții date poeziei. Pe elevi îi omoară definiția „genului liric”. E criminală, reduce totul la câteva trăsături exterioare, lăsând în urmă o mare lehamite. Și totuși, numai ce se îndrăgostesc oleacă, că îi și prinde iarăși căldura unei dispoziții… lirice. Fără ca ei să-și mai amintească, din fericire, caznele definiției.Citește mai mult »

„Realitatea” știrilor nu e realitate

(Sursa)
(Sursa)

Tocmai mă gândeam zilele astea să scriu despre știri și impactul lor asupra privitorilor, când iaca vine textul lui Dyo. Oricum, din altă perspectivă voiam să privesc chestiunea, așa că numai bine că se conturează o examinare mai cuprinzătoare.

Ideea mea era să încerc o decorticare parțială a produsului finit și să vedem cum se construiește el sub ochii telespectatorului/cititorului. Teza fundamentală, pe care voi încerca s-o suțin cu argumente, este aceea că realitatea prezentată în media (nu doar în televiziune) nu este neapărat – sau, mai precis, este destul de rar – realitatea în care trăim noi. Și de obicei știm asta instinctiv, dar uneori ne purtăm ca și când am fi uitat.

Fără pretenții de profesionist, ci doar cu oleacă de spirit de observație și niște experiență, iată care ar fi câteva dintre chestiunile de care voi ține cont: selecția știrilor, ordinea lor, modul în care sunt formulate, evenimentele omise din știri, mizele unui program (grupaj) de știri, comentariul etc.

Orice organ de presă vrea să fie cât mai popular ca să aibă încasări cât mai însemnate. Astea vin de obicei din publicitate sau din banii plătiți efectiv de către cel care vrea informația respectivă, dintr-un anumit ziar sau site. Acest obiectiv ar fi, în ordinea ierarhică a valorii, inferior altuia: informarea corectă/onestă a publicului. Dar lucrurile sunt mai complicate în realitate, așa că nevoia de a asigura funcționarea instituției de presă precede în ordinea urgenței și a importanței imediate idealul nobil al informării.

Cum banii fac diferența dintre supraviețuire și faliment, obținerea lor capătă adesea prioritate în raport cu orice alt obiectiv moral, deontologic, social sau național. Așa se nasc titlurile aiuristice care au menirea să atragă oamenii și să-i țină ocupați cât mai mult cu site-ul sau cu postul tv pe care apar.

Dar chiar și fără această nevoie disperată de a atrage vizualizări, știrile interpretează încă din titlu informațiile pe care le prezintă. Citește mai mult »

Exasperări – pledoaria elevului

„Calcule mentale”, de Nikolai Bogdanov Belsky (sursa)
„Calcule mentale”, de Nikolai Bogdanov Belsky (sursa)

Nu mă pot pune cu uşurinţă în pielea unui elev de azi, dar voi încerca măcar câteva observații pe care le-am discutat cu unii și cu alții, elevi și foști elevi, sau impresii culese, de-a lungul timpului, din presă.

Foarte puțini par a fi elevii care încă mai merg cât de cât cu plăcere la școală. Probabil că nicio generație nu a avut o mare bucurie la gândul tezelor, extemporalelor (neanunțate) sau al întâlnirii cu profesori „răi”. Dar îmi pare că acum e mai grav decât altădată, fiindcă parcă s-au înmulțit motivele pentru care să nu-ți dorești să mergi la școală.

Las la o parte toate distracțiile care, evident, ar fi preferate oricărui efort de studiu, muncă, evaluare, perseverență etc. Astea fac parte din realitate și fiecare le tratează cum găsește de cuviință. Nu doar fiecare elev, ci și fiecare familie în parte. Însă trebuie precizat dintru început că și acestea au o influență asupra relației cu școala.

Mă opresc doar la faptul că e o caznă tot mai plictisitoare și aparent inutilă pentru un elev să se deplaseze până la școală. Fiindcă, la capătul fiecărei zile, al fiecărei ore de curs, al fiecărui semestru încheiat planează o întrebare grea și fără vreun orizont de răspunsuri: la ce îmi folosește mie asta?

Elevii au înțeles mesajul fundamental transmis de societate și, adesea, de școală, ba chiar și de către familie: cele mai importante valori ale omului se reduc la ceea ce poate fi vândut și cumpărat. Așa că școala nu face decât să amâne enervant momentul la care copilul – în curs de maturizare – este lăsat liber să… facă bani. Moment în care este deja bine văzut în societate și capătă credibilitate.

E plin de exemple de analfabeți care s-au făcut vedete de televiziune și întorc banii cu lopata. De ce ar fi de preferat să-ți rozi coatele pe băncile școlii în loc să mergi în străinătate sau să te bagi în vreo „combinație” câștigătoare? Dacă ai bani, pe nimeni nu mai interesează că n-ai școală, că ai mintea îngrămădită ca o debara neaerisită. De fapt, tocmai acesta este semnul unei mari deșteptăciuni: faptul că ești capabil să scoți bani din piatră seacă. Mai presus de acest ideal nu poate exista nimic. Poate doar puterea care se poate obține prin mijloace politice.

Și, la o adică, la ce-i folosește tânărului ceea ce învață la școală? E pus să memoreze lucruri pe care acum le găsește cu un click pe google. La ce îi trebuie să știe denumirea tipurilor de soluri, dacă nu o să devină nici agronom, nici geolog? Sau denumirea componentelor celulei dacă nu se face biolog sau medic E pus să repete mecanic spusele altora, iar uneori se mai simulează și sugestia că trebuie să-și spună părerea (despre ce? despre lucruri care nu-l interesează nici cât negru sub unghie?). E pus să lucreze repetitiv și șablonard, fără să aibă cineva timp sau interes să-i dezvolte creativitatea sau să-i dea și niște chestii care să-l ajute în viață.

Ce motivație mai poți avea dacă și examenele sunt dinainte cumpărate ori, dacă nu, există facultăți care te curtează să mergi la „cu plată”, iar „bătrânii” sar cu banul că doar n-o să rămână copiii lor fără facultate? Citește mai mult »

Exasperări – pledoaria părintelui

Carl Larson (pictorul jucându-se cu fiica sa, Brita - sursa)
Carl Larson (pictorul jucându-se cu fiica sa, Brita – sursa)

Este din ce în ce mai dificil să fii părinte de copil școlar. Dacă, cu vreo 10-15 ani în urmă, doar elevii mai slabi aveau nevoie de prezența permanentă a părintelui la rezolvarea temelor, acum a devenit o normă. Chiar și cei mai buni elevi (mai ales până la final de gimnaziu) au nevoie de ajutor ca să poată merge cu tema făcută la școală.

Profesorii par cu totul orbi la necesitățile copiilor și familiei. Fiecare e convins, ai zice, că materia lui e cea mai importantă. Iar unii au și impertinența să o spună și s-o repete. Dacă nu știi geografie, ești pierdut în spațiu. Dacă nu știi istorie, ești incult. Dacă nu știi română, ești vai de mama ta ca român. Dacă nu știi matematică, o încurci, oricum ai încerca s-o scalzi etc.

Nu doar cei care au materii de examen, ci și unii dintre cei fără niciun fel de presiune finală își stresează elevii parcă din plăcere pură. Profesori-zbiri de muzică, desen, psihologie, biologie, chiar și de religie sau educație fizică. Școala pare să fi devenit o corvoadă imensă și insuportabilă, în care elevul are rol de executant fără alternative.

Copiii merg cu lehamite dimineața și vin înăcriți după-amiaza, după care se apucă scârbiți de niște teme interminabile și, mai des decât ne-am dori, inutile. Nu mai au timp să se joace, nu mai au timp pentru pasiuni, sunt robii școlii. Dar nici măcar nu se întrevede un sens, un final fericit și cât de cât util, un scop ultim nobil și folositor (orice sens i-am da acestui cuvânt).

Manualele par făcute de oameni care fie nu cunosc materia, fie au fost loviți de demență și care nu știu să formuleze un enunț clar, care fac confuzie între noțiuni sau le amestecă într-un mod care induce copilul în eroare. Noțiuni bizare își fac loc în programele școlare, dar fără vreun efect benefic pentru limpezirea domeniului.

Cuboid, eu liric, interdisciplinaritate, transdisciplinaritate, incipit, diversitate, gândire prospectivă, studiu de caz, portofoliu etc. Aș putea pune oricând pariu că există profesori care ar avea mari probleme să definească unul sau altul dintre acești termeni. Ia să-i rugăm să ne explice diferența dintre pluri-, inter- și transdisciplinaritate (mă leg de asta, că-i la modă și că am auzit prăpăstii de tot hazul).

Ce să mai vorbim despre lecțiile predate aiurea, de pedepse de genul „toți pentru unul”, Citește mai mult »