Ziua când EI… și când NOI

Palatul Parlamentului – Mihai Petre (sursa)

Când l-am votat pe actualul președinte, n-am făcut-o cu mari speranțe, nu am avut cine știe ce iluzii. Prestația televizată fusese slabă, cu un singur moment de răsturnare a situației. Dar voiam să nu iasă celălalt, fiindcă se concentra foarte tare puterea în mâinile unui singur partid, iar interesele acestuia puteau fi promovate fără efort. M-am bucurat de rezultatul votului, dar sub spectru negativ: „bine că nu…”.

În toată acea poveste, înverșunarea cu care lupta Antena 3 pentru propriul candidat, felul absolut lipsit de orice scrupul profesional în care-l promova, atacurile feroce la adresa tuturor adversarilor, tonul agresiv și inclusiv instigarea pe care o practica acest post erau semnul unei anomalii, a unei boli care se cuibărise în lumea jurnalismului.

Din nefericire, s-a încercat o contraofertă de aceeași factură din partea adversarilor politici. O formă de mizerie moral-politică, asezonată cu „dezvăluiri” senzaționale, cu atacuri necinstite, cu instigarea votanților, cu multă ură personală revărsată peste țară.

Dacă aș fi nutrit dorința ca acest gen de a face presă să dispară definitiv – și am nutrit-o –, nu am avut niciodată în vedere o singură tabără, ci un nărav, o practică nocivă care însă atingea cele mai înalte cote mai ales la A3, grație unui grup de așa-ziși jurnaliști ale căror resorturi umane și morale nu reușesc să le înțeleg.

Dar tristețea adevărată nu era că ei fac toate astea, că se scălâmbăie într-un spectacol dezumaniza(n)t și că încalcă nu doar norme deontologice, ci decența, bunul-simț, buna-credință și respectul reciproc între oameni. A vorbi votanților ca unor proști pe care-i știi captivi și îi manipulezi ca să le storci afectele mi se părea umilitor. O amplă manifestare de infinit dispreț. Principala tristețe este însă că, cu toate astea, oamenii îi priveau ca pe niște personaje mesianice. Rău am ajuns…

De aici mi se trage antipatia față de fenomenul Antena 3 (cu toate diseminările lui prin alte televiziuni ce poartă alte nume, dar aceeași manifestare). Nu de la vreun atașament pentru Băsescu sau pentru alții din tabăra adversarilor anteniștilor.

Multă vreme am avut impresia că există, în România, NOI și EI. Mai ales NOI cei care ne ducem viața îngropați în dări, birocrație, legi strâmbe sau încurcate, victime ale sistemului, și EI care sunt deasupra tuturor acestor lucruri.

Dar mereu părea o stare de provizorat. În special pe vremea guvernelor PSD, așteptam mulți mai binele care avea cândva să urmeze. Acel NOI și EI, foarte acut resimțit părea încă provizoriu, o „perioadă de tranziție” către un moment în care decalajul va fi suficient de mic (nimeni nu cred că îl visa anulat!) încât să nu mai pară abuziv și să nu mai coste atât de scump.

Iată însă că prezidentul actual a reușit o performanță de care niciun președinte dat de PSD n-a fost în stare: să impună acest NOI și EI ca o sentință mult mai aspră și mai greu de răsturnat decât înainte. Căci, după ce s-a evitat concentrarea puterii în sfera de influență a unui partid cu certe tendințe de privilegiere a clientelei, încă se mai putea miza pe o echilibrare măcar în virtutea unor interese divergente.

De data asta însă, interesele converg. Cu siguranță, știam cu toții că în România nu e foarte greu pentru EI să ocolească justiția. Dar anii din urmă păreau să infirme această convingere adânc îndurată și dovedită înainte și după 1989. Până acum. De azi înainte, fragila balanță care înclina când într-o parte când în alta, a fost anulată și înlocuită cu un braț fix unde EI sunt sus, iar NOI suntem jos.

E destul de greu de spus cine suntem NOI. E mult mai simplu prin delimitare de EI. EI sunt cei care pot neglija hotărâri definitive ale instanței. EI sunt cei care fac legile încât să le priască. EI sunt cei care, atunci când li se pare că nu mai au privilegii, își mai votează câteva, indiferent ce spune țara. EI sunt cei care se unesc transpartinic ca să își apere aliații de legile în vigoare. EI sunt cei care își manifestă explicit și implicit disprețul față de oamenii care îi votează. EI sunt cei care se sinchisesc doar dacă mai reacționează câte o ambasadă sau câte un organism internațional. EI sunt cei care se tem numai de furia oarbă a mulțimilor revoltate.

Știm cu toții că nu a fost vorba nici măcar o clipă despre încălcarea libertății de exprimare sau îngrădirea presei. Dar EI spun că așa a fost, iar atunci nu contează ce credem NOI.

NOI nu suntem cei care ne informăm de pe net. Fiindcă, dacă vă aduceți aminte, nimeni nu a protestat când a fost arestat Adrian Sârbu, nimeni nu s-a temut că ar putea dispărea una dintre cele mai serioase agenții de presă din România. Dar au fost valuri întregi de indignare când a fost arestat tatăl Antenelor, pentru că era dintre EI.

NOI nu suntem nici măcar cei care suntem precauți cu ceea ce vine de la trustul Intact, fiindcă între telespectatorii care au religia A3 în sânge sunt oameni care au probleme pe care EI și le rezolvă urlând, mințind, manipulând, amenințând și asmuțindu-și politicienii (indiferent de hramul purtat politic sau religios) asupra adversarilor. Dar telespectatorii simpli (chiar fani A3) nu au această putere, ci cel mult iluzia ei alimentată de prestatorii de jurnalism abject.

NOI nu suntem nici măcar consumatorii simpli de presă, căci toată presa vuiește după întâmplarea neavenită de ieri. Nu am văzut în presa importantă vreo manifestare de solidaritate cu pericolul îngrădirii libertății jurnalistice. Pare singurul trust de presă care ar fi înțeles această mare primejdie… Deci și dintre jurnaliști sunt destui de partea lui NOI.

De aici înainte însă, s-ar putea să se deschidă mai multe posibilități de interpretare pentru acest binom NOI-EI. Fiindcă senzația de sprijin moral-politic-instituțional ilicit este mult prea puternică. NOI s-ar putea să însemne români plecați din țară cu scârbă. NOI s-ar putea să însemne diferite forme de radicalizare a discursului public. NOI s-ar putea să însemne un abandon masiv al interesului pentru politică.

Și nu pentru că toți ne-am regăsi fraternizând într-acest NOI, ci doar pentru că devine tot mai clar și mai oripilant că nu suntem EI, dar și că trebuie să plătim pentru asta. EI sunt cei de care mulți vom dori instinctiv să ne delimităm, să ne disociem, să ne îndepărtăm așa cum ne pricepem.

Niciodată aceste dihotomii accentuate nu au fost bune. Dar iată că avem pecetluit un verdict, la care nu putem obiecta decât prin reacție, prin refuz. Chiar și cei care se bucură exuberant că Antenele câștigă teren sunt în fapt prinși în această tristă dihotomie. E doar chestiune de timp până îi vor trăi și ei consecințele. Fiindcă ei-spectatorii nu sunt în niciun caz EI-privilegiații, ci sunt tot NOI.

Nu vom ști niciodată pe deplin cine sunt EI, nici măcar nu mai necesar ca, într-adevăr, să existe un EI, căci mereu îl vom presupune atunci când îi vom vedea iarăși (la asta ne așteptăm cu toții) protejându-se reciproc, peste capul justiției, peste norma legii, în disprețul tuturor celorlalți. Mereu va apărea ca un EI dinamic, activ, rapace, care îți dă o senzație de lipsă de orizont civic și de speranță socială.

Habar nu am ce a vrut președintele să facă, să transmită, dar îmi pare destul de clar că a modificat substanțial așteptările și a exacerbat senzația de neputință încrâncenată. Mi se pare că sunt șanse ca de acum înainte numai un soi de dezgust apatic să însoțească abuzuri evidente și grave. Sau poate izbucniri violente. Fiindcă taberele politice care până recent păreau în conflict – iar de aici decurgea măcar speranța că alternanța la putere i-ar putea face mai accesibili în fața legii –, par de acum în cârdășie.

Dacă președintele punea în discuție legitimitatea legii sau a măsurii era mai puțin acută senzația că există un pact subteran între EI, încheiat în disprețul celor fără „pile” în înaltele sfere ale puterii. E parcă mai decent și mai accepatil să discuți dreptatea deciziei în sine decât s-o bagatelizezi sub un pretext pe care nimeni care gândește și înțelege nu-l poate crede.

Repet că nu-mi place deloc această dihotomie NOI-EI. Dar evenimentele recente, așa cum s-au desfășurat cu larga contribuție a Parlamentului și a câtorva capete importante de acolo (chemarea la ordin a primului-ministru, imunizarea celor acuzați de fraude, declarația președintelui), reprezintă un fel de urlet greu de ignorat prin care EI stabilesc o distanță netă și revoltătoare față de restul populației.

Publicitate