Exasperări – pledoaria profesorului

Pictură de Adriaen van Ostade (sursa)
Pictură de Adriaen van Ostade (sursa)

Tot mai mulți părinți sunt tot mai indignați de felul în care merg lucrurile în învățământul românesc. Că au de făcut teme cu copiii, că trebuie să plătească meditații, că au copii stresați, că profesorii sunt abuzivi etc.

Dar am putea să începem discuția puțin mai dinainte. Fiindcă părintele, pe de o parte, privește numai dintr-un singur unghi (al său), iar, pe de altă parte, părinții mai „recenți” au descoperit brusc că au drepturi și nu sunt puțini cei cărora li s-a cam suit la cap chestia asta.

Dacă au trimis odrasla la școală, au dreptul să pretindă ca progenitura să se întoarcă acasă tobă de carte, un monument de bune maniere și un munte de performanțe, toate pe un fundal… dar hai să vedem ce fundal.

La școală – v-o spun cu toată certitudinea și puteți verifica, dacă nu mă credeți – se lucrează „cu materialul clientului”. Nu odată îți vin în clasă o grămadă de copii care nu știu ce-i aia disciplină, ce-i ăla bun-simț, care urlă și ei pe voci mai subțiri că vor numai drepturi. Nu puțini sunt agresivi și n-au nici urmă de respect pentru vreun dascăl – exact ca părinții lor.

Deci când îți trimiți copilul într-un loc despre care vorbești permanent cu dispreț, cu superioritate, ce drept mai ai să te aștepți ca lucrurile să meargă bine? Cine poate stăpâni zece mici „sălbăticiuni” fără caracter care se întâmplă să se adune într-o clasă de 25-30 de copii? Îl duci la școală nesimțit sadea, însă îl vrei acasă sfânnt din calendar…

Sistemul șpăgilor din învățământ s-ar fi prăbușit de multă vreme dacă nu erau părinții care să-l susțină cu mare elan. Iar asta dovedește că nici ei nu cred că pruncii pe care-i laudă până la cer ar fi cu adevărat în stare să-și ia pe cinstite un amărât de examen. Așa că pompează cu fervoare bani în „protocoale”.Citește mai mult »

Anunțuri

„În România nu se protestează/nu se face nimic pentru drepturile copiilor din țară” – chiar așa?

„Băiat-ceasornic” în Mexic (sursa)
„Băiat-ceasornic” în Mexic (sursa)

Această afirmație a circulat destul de mult, sub diverse forme, prin media în ultimele săptămâni, ca un fel de contraargument moralizator la campania de solidaritate cu familia Bodnariu și cu  alte familii aflate în situații similare. Dar și ca un subtil reproș adresat creștinilor că reacționează doar la cazuri super-mediatizate.

Contrar acestei afirmaţii însă, în România se protestează an de an pentru drepturile copiilor. Atâta că avem o problemă de terminologie şi o diferenţă fundamentală de paradigmă. Căci, creştinii care s-au coalizat în cazul Bodnariu protestează anual (nu toți, nu la fel de vocal și cu siguranță nu în aceeași formulă – fiindcă… fiecare decide în ce se „implică”), în toată ţara, în luna martie, pentru drepturile copiilor nenăscuţi. Se cheamă „Marşul pentru Viaţă”.

E foarte adevărat că sunt mai puţini, dar e la fel de adevărat că, potrivit convingerilor religioase ale creștinilor, şi nenăscuţii sunt tot fiinţe umane care au dreptul fundamental la viaţă (din momentul concepţiei). Iar cei care, din motive pe care nu le discut aici, nu participă la aceste marşuri susţin exact aceleaşi principii.

Desigur că progresismul contemporan consideră nule astfel de… idei. Însă, dacă vajnicii apărători ai copiilor vor să-i judece pe protestatari în termeni oneşti, atunci trebuie să încerce măcar să-i înţeleagă şi să-i evalueze după proprile principii şi să le dea dreptul creştinilor să vorbească pe limba lor.

Majoritatea bisericilor care şi-au exprimat susţinerea publică pentru protestele recente îşi exprimă anual sprijinul şi îşi trimit reprezentanţi la marşurile pentru viaţă. Şi chiar dacă nu sunt prezenţi (din motive de politici eclesiale, uneori meschine, e drept), atât liderii, cât și enoriașii de acasă sunt de acord că avortul e o crimă împotriva unui copil nenăscut.Citește mai mult »

Ziua când EI… și când NOI

C Mihai Petre (sursa)
Palatul Parlamentului – Mihai Petre (sursa)

Când l-am votat pe actualul președinte, n-am făcut-o cu mari speranțe, nu am avut cine știe ce iluzii. Prestația televizată fusese slabă, cu un singur moment de răsturnare a situației. Dar voiam să nu iasă celălalt, fiindcă se concentra foarte tare puterea în mâinile unui singur partid, iar interesele acestuia puteau fi promovate fără efort. M-am bucurat de rezultatul votului, dar sub spectru negativ: „bine că nu…”.

În toată acea poveste, înverșunarea cu care lupta Antena 3 pentru propriul candidat, felul absolut lipsit de orice scrupul profesional în care-l promova, atacurile feroce la adresa tuturor adversarilor, tonul agresiv și inclusiv instigarea pe care o practica acest post erau semnul unei anomalii, a unei boli care se cuibărise în lumea jurnalismului.

Din nefericire, s-a încercat o contraofertă de aceeași factură din partea adversarilor politici. O formă de mizerie moral-politică, asezonată cu „dezvăluiri” senzaționale, cu atacuri necinstite, cu instigarea votanților, cu multă ură personală revărsată peste țară.

Dacă aș fi nutrit dorința ca acest gen de a face presă să dispară definitiv – și am nutrit-o –, nu am avut niciodată în vedere o singură tabără, ci un nărav, o practică nocivă care însă atingea cele mai înalte cote mai ales la A3, grație unui grup de așa-ziși jurnaliști ale căror resorturi umane și morale nu reușesc să le înțeleg.

Dar tristețea adevărată nu era că ei fac toate astea, că se scălâmbăie într-un spectacol dezumaniza(n)t și că încalcă nu doar norme deontologice, ci decența, bunul-simț, buna-credință și respectul reciproc între oameni. A vorbi votanților ca unor proști pe care-i știi captivi și îi manipulezi ca să le storci afectele mi se părea umilitor. O amplă manifestare de infinit dispreț. Principala tristețe este însă că, cu toate astea, oamenii îi priveau ca pe niște personaje mesianice. Rău am ajuns…

De aici mi se trage antipatia față de fenomenul Antena 3 (cu toate diseminările lui prin alte televiziuni ce poartă alte nume, dar aceeași manifestare). Nu de la vreun atașament pentru Băsescu sau pentru alții din tabăra adversarilor anteniștilor.

Multă vreme am avut impresia că există, în România, NOI și EI. Mai ales NOI cei care ne ducem viața îngropați în dări, birocrație, legi strâmbe sau încurcate, victime ale sistemului, și EI care sunt deasupra tuturor acestor lucruri.

Dar mereu părea o stare de provizorat.Citește mai mult »

Teme în declarația comună semnată de papa Francisc I și patriarhul Chiril

(Screen capture)
(Screen capture)

Mărturisesc că sunt foarte curios care vor fi nodurile din papura acestui document pe care le vor descoperi confrații noștri evanghelici. Sper însă că vor băga de seamă și temele esențiale. În orice caz, documentul merită citit integral.

Sunt abordate cam toate temele fierbinți ale momentului, atât în plan politic, cât și în plan religios. Persecuția creștinilor în Orientul Apropiat (beneficiază de un spațiu amplu), situația din Ucraina, agresivitatea secularismului în Europa, valorile familiei creștine tradiționale, probleme bioetice, divergențele dintre ortodocși și greco-catolici, problema sărăciei și a consumerismului, strategii de acțiune comună, recunoașterea rănilor vechi și noi pricinuite de Schismă, problema dreptului la viață, mărturia creștină, problema prozelitismului.

Un document istoric (aici în franceză și italiană) ce reunește în 30 de puncte multe dintre preocupările care-i frământă în egală măsură și pe creștinii de alte confesiuni, structurate pe un solid schelet de versete biblice și teme teologice (pace, iubire, compasiune, curaj, sacrificiu, mărturisire, morală etc.).

Comentariu tendențios: sunt convins că dacă la Havana avea loc o mare cruciadă de evanghelizare la care predica un personaj evanghelic renumit, s-ar fi considerat că e vorba despre un adevărat eveniment providențial, o minune prin care Evanghelia ajunge să fie predicată chiar în capitala uneia dintre țările conduse de un dictator comunist. Nu cred că evanghelicii ar trebui neapărat să se entuziasmeze, dar sigur ar trebui să citească atent (și critic, fără-ndoială, dar fundamentat teologic , nu conspiraționist și cârcotaș) declarația celor doi lideri religioși.

Literatura ca… „materie” școlară

…și alte materii ciudate.

(Daumier, Cititorul - sursa)
(Daumier, Cititorul – sursa)

De când mă știu mi-a plăcut să citesc. Ba chiar m-am grăbit să învăț literele înainte să ajung la școală. Așa că în clasa I, am citit de mai multe ori Abecedarul (mai ales poveștile de la final), ca să nu mă plictisesc. Dar mereu am avut o problemă cu lecturile obligatorii. Habar n-am de ce. Asta m-a ținut chiar și în anii de facultate, când cu greu mă convingeam să citesc lecturile pentru examen.

Când am fost nevoit să predau limba și literatura română, m-am trezit în fața unei dileme la care n-am prea găsit soluție: trebuia să impun unor elevi ceva ce eu făceam de plăcere și care cred că trebuie să fie mereu o îndeletnicire plăcută – cititul.

Literatura, ca materie, e capabilă să istovească orice satisfacție din ceea ce ar trebui să fie, după capul meu, bucuria lecturii. Degeaba observam eu cu încântare ironia lui Rebreanu din Ion, de pildă, că elevilor trebuia să le fac lecția după cerințele programei. Ei trebuiau să știe trăsăturile romanului realist, chestii despre naratorul omniscient, comparație cu romanul de factură psihologică, monografia satului ardelenesc, caracterizarea lui Ion, Herdelea sau Grofșoru.

Nu că toate astelalte ar fi rele, dar erau atâtea de spus și de făcut, încât nu mai aveai vreme să transmiți nimic din bucuria lecturii, din importanța sufletească și umană a interacțiunii cu o carte, din valorile etice, estetice, culturale, umane cuprinse într-un roman. Totul se transforma într-o disecție obositoare și pentru ei, dar și pentru mine. Mori cu „planurile de lecție” de gât!

În toate acele procese de analiză, sistematizare, taxonomie etc., încercam să găsesc câte o clipă de răgaz când, ca de la om la om (de la unul căruia îi place mult să citească la unul care se întreabă dacă merită), să le spun la ce le-ar putea folosi în viață să citească și mai ales să citească literatură.

Habar n-am cât am reușit. Citește mai mult »

Cazul Vişinescu e doar un prim semn de normalizare

(Sursa)
(Sursa)

Am încercat ca în fiecare an, la comemorările unor evenimente de tristă amintire – Revoluţia (?) din ’89 sau mineriada din ’90 – să postez câte un text. N-am făcut acest lucru din sete de răzbunare, nici din vreun spirit justiţiar, ci ca exerciţiu de memorie. Consider că fuga de adevărurile dureroase ale istoriei reprezintă o dezrădăcinare, o criză de identitate.

Acum când un fost mare torţionar a fost condamnat definitiv, nu încerc absolut nicio satisfacţie. E un bătrân care-ţi stârneşte mila şi groaza. Mila, pentru felul în care încearcă să se ascundă de atenţia publică. Groaza, pentru felul în care a reuşit să-şi contorsioneze conştiinţa încât să creadă – fiindcă pare foarte probabilă această ipoteză – că nu are vreo vină imputabilă, deşi dovezile arată, cel puțin așa spune justiția, că s-a făcut responsabil de moartea mai multor deţinuţi.

Am citit un comentariu pe FB al unui amic care sugera că după condamnarea lui Vișinescu, nația s-ar fi simțit ușurată că a exorcizat răul. Și mai spunea cum că toți am fi vinovați prin complicitate. Nu pot fi de acord.Citește mai mult »

Nuiaua – între tradiție și modernitate

Elevi care iau bătaie la palmă (sursa)
Elevi care iau bătaie la palmă (sursa)

Cel mai puternic argument al tradiției – cu tot ceea ce include ea – este vechimea ei și, implicit, fezabilitatea ei. Acele cutume tradiționale au dovedit că pot ține laolaltă comunități, că pot prezerva norme morale și pot duce lumea mai departe – o lume în care mereu binele și răul au coexistat. E foarte greu de bătut un astfel de argument dacă e să fii onest și să nu pleci de la premisa tălâmbă că tot ce e vechi e rău și tot ce e nou e bun.

N-am să insist prea mult pe ideea cunoscută că „nuiaua” (a.k.a. pedeapsa corporală) face parte din moștenirea culturală, cel puțin în Occident, dar cu siguranță că și ceilalți pământeni stau bine la acest capitol, fiindcă metoda e foarte la îndemână, iar eficiența ei e imediată. Însuși faptul că a fost interzisă prin lege (mai ales în ultimii 50 de ani) stă mărturie pentru amploarea fenomenului.

Am discutat deja din mai multe puncte de vedere acest subiect (puteți vedea aici și aici) și nu vreau să revin asupra acestor unghiuri, ci promit un text final separat pentru niște concluzii mai ample și observații.

Aici vreau doar să semnalez câteva dintre principiile și premisele pe care tradiția ce folosea „nuiaua” ca obiect de corecție, pe de o parte, și modernitatea care o interzice, pe de altă parte, le folosesc adesea fără să le precizeze. Și de data asta, dând mai mult credit… tradiției. Nu pentru că ar fi intrinsec bună – doar fiindcă e veche și verificată –, ci pentru cred că e nedrept să fie tratată cu superficialitate și pentru că nu mi-e totuna de pe ce poziție se critică o tradiție.

Zic unii că „nimeni nu a murit de la o palmă (sau de la o urechere)”. Dar sunt repeziți numaidecât că ar face apologia abuzului. Trebuie însă observat că, strict sub raport logic și empiric, această afirmație este în general adevărată – nu se moare de la o palmă. Și se mai poate observa că este o afirmație ponderată și cu bun-simț, dar deja am anticipat un pic.

Înainte de a trece mai departe, va fi nevoie de un mic ocol. Istoria și literatura consemnează numeroase cazuri de torturi fizice. Cele mai celebre sunt poate torturile medievale – de obicei puse pe seama Inchiziției, dar, în realitate, specifice pentru cultura vremii (sunt torturi medievale inventate de otomani, de chinezi, de japonezi și putem recurge la exemple, dacă se cere).

Mai aproape de vremea noastră, avem scriitori care adesea au remarcat abuzurile la adresa copiilor. E suficient să ne amintim de Dickens, Hugo sau Dostoievski. În Frații Karamazov, schingiuirea gratuită a copiilor este motivul pentru care Ivan este profund revoltat împotriva lui Dumnezeu că nu intervine să-i trăsnească pe loc pe sadicii respectivi.

Exemplele invocate dovedesc un alt lucru imposibil de evitat: chiar și în epoci mai puțin „evoluate” decât a noastră, exista ideea de abuz, cu toate că se practica pedeapsa fizică. Fiindcă, dacă vrem să fim onești, nimeni nu considera că torturile medievale sau maltratarea copiilor sunt exemple demne de urmat. Dimpotrivă, erau fie excepții regretabile (chiar dacă – torturile unor perturbatori – erau socotite necesare pentru a păzi societatea de derapaje grave), fie practici condamnabile.

Acum putem reveni la observația de mai sus care zice că nu se moare de la o palmă dată la fund. Și putem adăugă fără teama de a greși că și cine gândește tradițional admite că pot exista abuzuri. Atâta doar că, mizând pe un bun-simț comun, nu-și pune problema că un părinte întreg la cap, responsabil și cum mai vreți dumneavoastră ar trece peste acea graniță – nedefinită legal, dar subînțeleasă (și aici vom reveni) cutumiar – astfel încât să-și nenorocească pruncii. Iar excepțiile, care au existat, erau privite cu ochi răi în comunitate, ca apucături denaturate, inumane.Citește mai mult »