Postat de: Teofil Stanciu | 05/01/2016

Cazul familiei Bodnariu – perspectiva unui sceptic

Flag_of_Norway.svg

Curând după ce cazul nefericit al familiei Bodnariu a început să facă vâlvă pe mai multe platforme evanghelice, am aflat că există un păcat grav pe care-l poți săvârși în raport cu această problemă: anume să fii sceptic.

Or eu, încă de la începutul discuțiilor cu amicii care au fost dispuși să mă ajute să înțeleg câte ceva din ce se întâmplă, m-am manifestat deschis ca sceptic. Așa că mă simt cumva îndreptățit și dator să explic câte ceva despre ceea ce presupune perspectiva unui sceptic.

Întâi de toate, trebuie să spun că poziția mea față de acest caz este relativ clară: în principiu, niciodată nu sunt dispus să dau mai mult credit statului (ca educator și promotor al interesului „superior” al copilului) în detrimentul familiei. Mai mult, prefer să riscăm un abuz în familie decât abuzul unui sistem format din funcționari instruiți după cele mai moderne trenduri în materie de psihologie și consiliere.

Ca să formulez într-un stil mai agresiv și mai neplăcut, optez pentru dreptul părintelui de a-și „nenoroci” copilul nu pentru dreptul unei instituții de a-i „proteja” interesele. Iar asta dintr-un motiv foarte simplu: instituțiile promovează și sunt alimentate cu ideologii. Același lucru se poate întâmpla și familiilor, dar viața e mai pestriță, există reglaje naturale și comunitare, se produc diverse iluminări – evenimente posibile în cazul familiei, dar cvasi-imposibile în cazul instituțiilor.

Revin acum la perspectiva sceptică. Abia implicarea, în primă fază, a lui Emanuel Conțac și a pastorului Ghiță Mocan m-a determinat să iau cu adevărat în serios acest caz. Nu am timp să fac research pe cont propriu, așa că trebuie să mă bazez pe ceea ce spun alții.

Ce am remarcat încă de la început a fost că au existat inadvertențe, date contradictorii și întrebări la care nu se putea răspunde. Așadar, singura sursă de credibilitate în acest caz rămâneau oamenii care îl promovau. Din start, scepticul din mine a refuzat filiera tabloid-evanghelică (așa-zisele site-uri de informare, plus o grămadă de alarmiști care au prins un os de ros), care se fixează ca o căpușă pe o cauză și o vlăguiesc de toate sevele; transa spectacolului mediatic pare să paralizeze în aceste medii interesul pentru adevăr și nevoia de cumpătare sau de cumpănire.

Stilul isteric și apocaliptic în care erau relatate tot felul de păreri neavizate, dar foarte vehemente, a fost un factor care pentru sceptici reprezintă mai degrabă un semn de neseriozitate și de proastă informare, în cel mai bun caz.

Scepticii știu, de obicei, să facă diferența dintre un eveniment și proasta sau execrabila lui mediatizare. Tocmai de aceea, scepticii, chiar dacă nu se pronunță de la început pentru susținerea unei cauze, cel mai adesea nu se pronunță nici împotriva cauzei ca atare, ci fac muncă de documentare – în măsura în care timpul le permite și îi interesează subiectul.

Ca un sceptic ce mă aflu, am observat repede că există lipsuri importante în informațiile care vin și că există nepotriviri ciudate. Unele dintre ele au fost confirmate ulterior, iar altele au rămas așa. Cel mai recent document al Ministerului Afacerilor Externe (răspunsul la scrisoarea Cultului Creștin Penticostal) precizează că inclusiv ca urmare a unei întrevederi cu familia, s-a dovedit că unele informații publicate în mediul online sunt false!

Scepticismul te obligă să urmărești și o altă direcție: cine și ce are de câștigat din mediatizarea agresivă și tabloidizată a unui eveniment. De ce ar trebui explorată această pistă? Fie și numai pentru faptul că există nenumărate cazuri de familii abuzate care nu beneficiază de același spațiu, ba chiar nu beneficiază de niciun fel de atenție. Dar și pentru că s-au aciuat adesea lideri în fruntea unor mișcări cu mare impact popular și încolonările cuminți în rândul celor care simt cum se cere la un moment dat pot fi păguboase în timp.

Vorbele mari și sforăitoare au curs gârlă. Am văzut asocieri halucinante. Dar am reținut spre exemplificare ideea că diavolul luptă cu Familia taman acum în Norvegia. Nu zău? Dar nu luptă și în România, țară în care mii de femei sunt bătute măr de către soți violenți și/sau alcoolici? Nu luptă și în România unde avem femei bătute de soți creștini care rămân,uneori, nesancționați – ba poate că sunt chiar încurajați tacit de către pastori și comitete?

Unde au dispărut între timp propaganda gay, rata mare a divorțurilor, rata alarmantă a avorturilor, înstrăinarea părinților cufundați în muncă de copiii cufundați în tehnologie etc.? Gata, totul se reduce la o singură bătălie? România versus restul lumii? Nu-i cam umflată gogoașa?

Înțeleg miza pe un caz de anvergură mediatică, înțelg și necesitatea unei campanii de presă, dar revărsarea necontrolată de cuvinte și de comparații nu e justificată. Asta spune scepticul și bine zice. Fiindcă rămâi fără exclamații și fără audiență la un moment dat, după ce o epuizezi (sau abuzezi?) emoțional. Dacă apare ceva și mai și, ce cuvinte găsești și ce sentimente mai storci și exploatezi? Trebuie să treci la un alt nivel de impact emoțional, să aduci în discurs conținut violent.

Cu stupoare am descoperit că, potrivit propriei mărturii, liderul baptiștilor români, pastorul Viorel Iuga, știa încă din 2004 că legislația din România prevede posibilități similare de „răpire” a copiilor de către instituțiile statului, dar a mizat pe faptul că „la noi nu se va aplica chiar așa”. Ce mi se pare năucitor aici e că liderii noștri n-au găsit cu cale, în tot acest timp, că ar trebui să reacționeze la o legislație evident abuzivă! Deci era adevărat, after all, ce se spunea pe la colțurile blamatului internet, cum că mai-marii noștri e cu capul în nisip?…

E o declarație surprinzător de… inocentă a unui lider (nici nu contează numele și confesiunea dumnealui) evanghelic care acum ne îndeamnă să credem în discernământul pe care vreme de 10 ani nu l-a exercitat în această chestiune. Nu persoana, repet, ci atitudinea e îngrijorătoare. Dar sper că tocmai s-a produs un declic, fiindcă mai sunt în lumea asta largă și alte probleme la fel de grave, iar faptul că ne prefacem că nu există nu ne va scuti de ele peste alți câțiva ani.

Un lucru bun care s-a datorat și scepticilor a fost că unii s-au apucat chiar să se documenteze (Manu Conțac are și o postare în care prezintă mai multe date și mai multe întrebări sau nedumeriri care se cereau documentate), aducând informații din mai multe surse (îi mulțumesc lui Vali Ș. pentru niște link-uri și sugestii).

Căci, în ochii unui sceptic, o garanție de genul „cutărescu nu ar face niciodată așa ceva, garantez eu pentru el” nu face chiar nici cât o ceapă degerată (cu tot regretul!). Nu de alta, dar dacă „inima omului este nespus de înșelătoare + deznădăjduit de rea” și dacă mereu avem posibilitatea să descoperim lucruri noi (și adesea nu prea plăcute) despre noi înșine în situații-limită, cum ar putea cineva garanta pentru altcineva în absolut? Dacă omul a avut o rătăcire de moment, o cădere nervoasă etc.? Garanțiile (oricât de binevoitoare și de sincere) nu sunt argumente valide, nici credibile, ci, dimpotrivă, la oamenii obișnuiți să analizeze și să cântărească, funcționează exact pe dos: stârnesc suspiciuni.

Așadar, pentru a convinge un sceptic, procedeul e foarte simplu: informație documentată livrată cât mai sec posibil (dacă nu există talent, măcar să nu fie înveșmântată în senzaționalism ieftin și sentimentalism manipulator).

Un exemplu de tentativă de manipulare emoțională e un mesaj de Crăciun în care ți se amintea că tu ești cu copiii de sărbători, dar familia Bodnariu nu. La o astfel de încercare de a atrage atenția îți vine să răspunzi în același stil aberant: Ce e mai de dorit: să fii despărțit de copii sau să fii împreună cu copiii, pe care trebuie să-i anunți că mama lor, proaspăt ieșită din spital, a avut două tumori cerebrale din care una posibil malignă? Sau să-ți petreci Crăciunul cu copiii, dar fără soțul care tocmai a murit cu câteva zile înainte? Sau să petreci Crăciunul în familie, dar cu un copil de 18 ani pe dializă și care trebuie operat la paratiroide? Sau bătută de soțul care nu vrea să te lase să mergi la biserică? Sau să ai primul Crăciun după ce ți-ai înmormântat doi copii de nici 20 de ani?

Vi se pare aberant să compari suferințe? Este! Cu atât mai mult cu cât cele de mai sus nu sunt invenții! Tocmai de aceea mesajele care încearcă să promoveze – chiar și involuntar – suferința unei familii ca singura demnă de luat în seamă de Crăciun sunt inepte și manipulatoare. Mai ales când vin pe niște canale de „informare” care se mai pretind și creștine. Sau când sunt promovate de către lideri de opinie. Probabil e aici un cocktail de monomanie, mesianism și alte reacții ale evanghelicului aflat mereu în căutarea Cauzei (unica și cea mai importantă!) pe care s-o susțină.

Faptul de a fi sceptic nu e în sine o vină – și se prea poate să facă parte din zestrea omului –, după cum nu înseamnă nici că scepticul, doar fiindcă pune întrebări și nu ia totul de bun, nu simte sau nu-i pasă.

Din nou trebuie precizat, în aceeași manieră sceptică, că în mintea și sufletul scepticului poate coexista foarte bine compasiunea pentru situația familiei cu analiza lucidă a informațiilor și mai ales a colportorilor ei. Din păcate, trebuie spus că nici în acest caz, scopul nu scuză mijloacele. Nu orice minciună e bună pentru a obține adeziunea celor nehotărâți sau precauți.

Un sceptic convins poate fi cel puțin la fel de folositor – mai ales dacă se află într-o poziție din care poate acționa – precum un entuziast credul sau un vociferator sentimental. Pentru că el caută informația cât mai precisă și cât mai amănunțită, fapt ce îi dă posibilitatea să privească lucid și să înțeleagă ce ar fi de făcut.

Un sceptic duce discuția chiar mai departe cu un pas. Să presupunem că statul care ia copiii este unul ce îmbrățișează valori creștine, iar familia în cauză este una de musulmani. Mai rămânem fermi lângă principiul că nu statul și instituțiile lui trebuie să-i crească pe copii, ci familia? Altfel spus, apărăm și un principiu aici sau ne revoltă doar faptul că o familie creștină a fost despărțită, se pare, din pricina valorilor incompatibile cu valorile sistemului de protecție a copilului din Norvegia?

Iarăși mai comit o distincție sceptică: faptul în sine că susțin dreptul familiei Bodnariu de a-și reprimi și de a-și crește copiii nu înseamnă că le dau dreptate în tot ce vor fi făcut. Faptul că socot că Barnevernet e o instituție bizară, care pare un fel de suprastructură moral-juridic-existențială, un soi de monstru kafkian, nu mă determină să susțin orice demers al oricui se face purtătorul de cuvânt (de circumstanță) al părții vătămate.

În principiu, nu sunt împotriva unor pedepse folosite în educarea copiilor. Dar nici nu cred în nuiaua sfântă și infailibilă care poate lesne să devină (și uneori exact asta și este!) instrumentul lipsei de autocontrol al părintelui sau al izbucnirilor sale nervoase sau al lipsei lui de argumente. Lipsa igienei relaționale în rândurile evanghelicilor este destul de evidentă, iar faptul acesta e de așteptat să se manifeste mai pregnant în familii, unde cenzura e mult mai redusă.

Nu cred sub nicio formă că „bătăia e ruptă din rai”, dar nu cred nici în ideologia abuzului – care vede peste tot numai posibile abuzuri și agresiuni verbale, fizice, psihice, emoționale, ideologice etc. Nu cred că accesele de furie, de pildă, pot beneficia de protecția versetului care spune să nu cruți nuiaua de la copil și să te consideri astfel justificat să-l altoiești, cu inima împăcată, până ce te răcorești (că doar așa spune la Scriptură). Nu spun că asta vor fi făcut soții Bodnariu, dar iată un subiect ce se desprinde de aici și care are legătură cu cazul.

Adaug, în acest context, și o anumită satisfacție cinică pe care am văzut-o uneori la pastorii care recomandau nuiaua și, pe de altă parte, nepriceperea părinților care, în loc să considere că e vorba de o concesie nefericită și să o trateze ca atare, făceau din asta o amenințare dumnezeiască și își înspăimântau copiii cu ea.

În descrierile cazului Bodnariu apărea la un moment dat o bunică a copiilor Bodnariu care își dădea cu părerea despre perpetuarea blestemelor. Bănuiala mea e că o astfel de prezență poate fi, în timp, un personaj nociv în viața unei familii, dar nu suficient încât să justifice separarea copiilor de familie.

Mi se pare destul de limpede însă că, în raport cu legislația norvegiană, familia Bodnariu este posibil să fi comis niște infracțiuni. Dacă legea interzice orice fel de pedeapsă corporală, atunci pedepsele cad sub incidența acestei legi. Iar când știi legislația și totuși recurgi la astfel de măsuri te expui în mod deliberat consecințelor. Putem discuta cât de justă e o astfel de lege, dar câtă vreme e în vigoare, fie o respecți, fie o încalci. Dar, din nou, o instituție care are posibilitatea de acționa abuziv, care are niște proceduri extrem de secretizate (după câte se pare), cred că ar trebui mult mai strict reglementată și să dețină puteri mult diminuate, beneficiind inclusiv de o supervizare independentă, care să permită părinților să-și apere cauza.

Încă o observație de sceptic enervant și gata. Nu puțini sunt cei care susțin acum familia Bodnariu, dar sunt mari nostalgici după vremurile comuniste. Creștini sadea! Fără să observe grava contradicție în care se află: oftează după un sistem care își propunea să facă exact ceea ce se pare că face Barnevernet: urmărea „binele superior” al omului, un bine stabilit ideologic, firește. E drept că așa, mai românește, ca pe la noi, dar distrugând familii, îndoctrinând oameni și punând în funcțiune un sistem – cel represiv – în care nu se putea interveni cu niciun chip. Poate că unii nu știu, dar sistemul represiv comunist a avut o închisoare inclusiv pentru copii.

Acestea sunt câteva dintre lucrurile care se învârt în mintea unui sceptic care, fără să exulte și să aibă ieșiri emoționale spectaculoase, susține fără ezitări reunirea familiei Bodnariu, condamnă practicile abuzive, nu are încredere în discernământul unor instituții, nici în ideologia statului, dar nu îmbrățișează nici stilul tabloid în care e tratat subiectul cel puțin pe internet, nici nu apără tot ce pretind unii că ar reprezenta o „educație creștină” autentică.

Din punctul meu de vedere (al scepticului adică), orice întrebări sunt legitime, orice nedumeriri sunt permise. Iar tratamentul nu constă în diabolizarea „scepticilor”, ci în răspunsuri răbdătoare sau în trimiterea către surse din care omul interesat să-și deceleze singur informația. Nu e vorba despre nevoia de „obiectivitate”, ci despre preocuparea pentru adevăr dublată de o reacție alergică la senzaționalism.

Scepticul din mine îmi spune că acest text e posibil să aibă printre imboldurile care l-au generat și pe acelea de a face trafic pe blog. Dar judecata o las în seama cititorilor. Cu toate riscurile aferente.

LATER EDIT: Sper că s-au văzut suficient de clar ghilimelele de la „a nenorici” și „a proteja”. Sunt convins că există cazuri în care este absolut necesar să intervină instituțiile statului (violență repetată, abuz sexuale, alcoolism și alte grozăvii), așa cum sunt ele. În România, mi-e groază să mă gândesc în ce „paradis” ar putea ajunge niște copii care realmente trăiesc într-un infern acasă. Dar nu cred că în orice incident familial, instituțiile statului ar trebui să tăbărască „vigilent” asupra părinților. Abuzul interpretării acelui „interes superior al copilului”, în conformitate cu ideologii „luminate” mă îngrijorează mult mai mult decât faptul că un părinte ajunge să dea o palmă copilului câteodată.

NOTĂ: Nu știu de ce am uitat să precizez că voi cenzura comentariile agresive, obraznice, necioplite sau neasumate de o entitate identificabilă. N-avem vreme de așa ceva… tocmai vorbeam despre igiena relațiilor, nu?


Responses

  1. Reblogged this on Romania Evanghelica.

  2. in sfarsit🙂 deja se tot adunau articolele de pe Adevarul. acolo nu stiu daca-i distorsionare senzationalista sau doar jurnalism prost. din articolul asta vad ca si in alte parti apare aceeasi problema.

    doua observatii:
    1. chestia care deosebeste acest caz de precedentul suedez al familiei ai caror copii au fost luati de catre serviciile sociale este sugarul de 4 luni. daca in cazul suedez, datorita varstei copiilor, lucrurile aveau o posibilitate mai mare sa fi fost niste inventii (cum s-a dovedit ca au fost, pana la urma, inventii ale copiilor), la cazul Bodnariu faptul ca sugarul a fost luat (conform relatarilor) sugereaza ori o situatie foarte grava, ori un exces de zel grosolan. pana una-alta, daca guvernul s-a implicat, ceva este acolo.

    2. ca am pomenit de Adevarul, comentariile la articolele publicate (sute) arata o imagine dezgustatoare atat a sustinatorilor acestei cauze, cat si a unor sceptici sau detractori. daca la cei din urma ma asteptam, avand in vedere elementul confesional prezent… de fapt stai, ca si la sustinatori ma asteptam sa inceapa balacareala. ma dezamageste faptul ca am avut dreptate. circ, urlete apocaliptice, acuzatii, povesti cu „stiu eu”… nu stiu daca oamenii astia vor sa fie luati in serios sau sunt doar trolli care vor sa denigreze familia Bodnariu si penticostalii.

    • P.S.: „inima omului este nespus de înșelătoare + deznădăjduit de rea”

      noua ne-a tot zis la scoala sa nu folosim cifre si simboluri matematice in scrierile nestiintifice. si, vorba aia, sunt inginer. si asta-i un citat. si era diferenta de doar 1 caracter intre „+” si „și”.

    • Sunt, se pare, mai multe cazuri, în mai multe țări nordice. Dacă datele de aici sunt corecte (http://www.nkmr.org/en/investigations-and-reports/2524-summary-and-report-to-the-european-parliament-petitions-committee-child-removal-cases-in-denmark,-finland,-norway-and-Sweden) înseamnă că există deja o istorie a unor întâmplări nefericite similare. Desigur, detaliile fiecărui caz rămân necunoscute.

      • pai tocmai asta-i problema, ca detaliile raman necunoscute. poate, ca si in cazul Australiei, peste 50-80 de ani guvernul Norvegiei va oferi scuze publice victimelor acestor abuzuri (daca sunt cu adevarat abuzuri). va fi o frectie la piciorul de lemn.

        abordarile defensive de genul „e in interesul minorului, credeti-ne, suntem profesionisti”, fara nici un alt detaliu suplimentar, ma scot din sarite. si sunt dubioase rau de tot, chiar daca pot fi uneori intemeiate. din ce am citit si invatat, popoarele nordice au predispozitie catre depresie si alcoolism din cauza noptilor foarte lungi (lumina solara are efecte benefice asupra organismului si psihicului uman), asa ca nu cred ca s-au inventat asemenea institutii chiar degeaba. insa cu oamenii care lucreaza acolo e alta poveste.

      • Ca un sentimentalist notoriu ce sunt, și recunosc că sunt, am încercat prima dată să văd ce anume mă motivează pe mine în cazul Bodnariu. Pentru că știi că dacă ești emoțional, și nu e neapărat un păcat în asta cum bine spui, cauți informafia dintr-un unghi cât mai personal. Încerci să sapi mai adânc pe unde nu au săpat alții. Săpând, poți da de comori, sau dimpotrivă, de tinichele. Și asta nu mă scapă de amărăciunea neîncrederii în căile nebătute, în sensul că atunci când mergi laolaltă cu ceilalți, mai ai pe cineva care să te îndrume. Rămânem la o întrebare filosofică primordială la care răspunsul ei definește omul: Oare sunt mai multe persoane bune în viață decât cele rele sau invers? – ceva asemănător cu paharul plin pe jumătate, însă mai imaginativ și cu o bătaie mai lungă. Cei care cred că sunt înconjurați de precădere de mai multe persoane rele decât bune, acționează de obicei cu nesiguranță, iar ceilalți sunt mai deschiși la atitudinea celorlalți și nu își pun atâtea lacăte. Repet, ne e un păcat în asta, și e foarte rău să ne prefacem că suntem din barca aialaltă fără să fim.

        Referitor la întrebarea ta „Un sceptic duce discuția chiar mai departe cu un pas. Să presupunem că statul care ia copiii este unul ce îmbrățișează valori creștine, iar familia în cauză este una de musulmani. Mai rămânem fermi lângă principiul că nu statul și instituțiile lui trebuie să-i crească pe copii, ci familia? Altfel spus, apărăm și un principiu aici sau ne revoltă doar faptul că o familie creștină a fost despărțită, se pare, din pricina valorilor incompatibile cu valorile sistemului de protecție a copilului din Norvegia?”- Da, cred că este mai bine cu familia lui. Viața unui om este mult mai importantă decât credința, iar binele făcut unui copil musulman dintr-o familie neradicalizată nu se poate compara cu ipotetica lui „convertire automată” făcută prin apartenența unei familii creștine. Viața e lunga, nu se știe ce va urma. e mai bine pentru copil ca să aibă o copilărie normală.

  3. […] https://drezina.wordpress.com/2016/01/05/cazul-familiei-bodnariu-perspectiva-unui-sceptic/ […]

  4. Cu totul de acord si foarte echilibrat. Totusi, cred ca senzationalismul, desi gresit in maniera, este de multe ori util pentru a da greutate in situatii in care adevarul nu iese usor la iveala si cazul este de viata si de moarte! Oricare din noi, pusi in fata unui conflict aberant si in care nu ai timp si nici emotiile necesare pentru a fi obiectiv (sau sceptic) am putea cadea in tot felul de greseli.

    De pilda, Dumnezeu vrea sa il pedepseasca pe Israel pentru ca o merita si il ia pe Asirian si il face temporar aliatul lui – daca ne-am fi grabit cu obiectivitatea am fi spus ce nu trebuie despre cine-i drept si cine nu-i. In final nici Israel si nici Asirianul nu au fost drepti si au fost pedepsiti, si unul prin mana altuia. Dumnezeu isi va scoate dreptatea pana la urma.

    Pozitia scepticului este cea mai buna in ochii nostri, dar degetul lui Dumnezeu invarte istoria prin si cu oameni deopotriva pacatosi si sfinti. Ma tem ca uneori cei eruditi si inteligenti le va fi teama, tot din orgoliu si ideologie, sa se asocieze cu cei pacatosi – desi s-ar putea Dumnezeu sa fie aliat temporar cu acestia!

    • Sunt multe de zis, apropo de observația dumneavoastră. Această atitudine sceptică vine pe urma unor experiențe de manipulare a informației și a sentimentelor în mediul online. Din păcate, unii dintre „profeții” acestui moment mi s-au dezvăluit, cu alte ocazii, ca fiind mai interesați să-și facă de cunoscut punctul de vedere decât să afle adevărul despre subiecte pe care le cunoșteam îndeaproape. Așa că nu prea li se poate acorda credit. Alții sunt pur și simplu colportori de materiale, fără să fi dovedit discernământ în selectarea informației.

      Nu exclud însă că ar putea exista și voci profetice. Căci, dacă ne raportăm la Israel, profeții erau cei care știau cum stau lucrurile în realitate și ei spuneau poporului. Dar, până la proba contrarie, sunt prudent.

      Sunt de acord că Dumnezeu nu pierde cursul istoriei din mână. Dar permiteți-mi să fac o corecție în ce privește ultima parte din ultimul paragraf. Asocierea cu păcătoșii nu e totuna cu asocierea cu pretinșii creștini care se folosesc de evenimente ca acesta ca să manipuleze. Sunt lucruri diferite. Dimpotrivă, în ce mă privește, militez tocmai pentru renunțarea la aroganța față de păcătăși și renunțarea la orgoliul nostru de evanghelici morali și superiori oricărei alte făpturi de pe pământ. Dar nu pot adera la orice inepție doar ca să nu par arogant.

      Plusez însă la o idee: inteligența nu e o garanție a discernământului, nici a moralei. Dar poate ajuta. După cum nici „neștiința” nu poate fi folosită ca scuză pentru dezinformare sau pentru tabloidizare.

      Atenție, nu spun că a fi sentimental, a plânge pentru niște oameni în suferință este rău. Ci sugerez doar că nici scepticismul (care pare rece și distant) nu e un păcat, ba poate chiar fi de folos. E normal să greșim, dar la fel de normal ar fi ca, dacă ni se semnalează în mod repetat anumite greșeli, să mai și luăm aminte. Se pare însă că senzaționalismul la care mă refer eu e o greșeală care se repetă la fiecare incident trist sau tragic din spațiul evanghelic. Or asta e deja o normă de comportament.

      • Poate ar trebui luat in consideratie faptul ca noi, romanii, santem ,in mare parte, oameni mai sentimentali fiind un popor cu origini latine la fel ca si italieni si spanioli care au aproape in fiecare cantec referiri la inima si dragoste. Sa nu ne miram deci de reactia proponderent sentimentala si imediata in situati ca ce-a cazului Bodnariu

        • Am să mă feresc cât pot de dihotomia sentimental-rațional. Nu sentimentalismul e în discuție, ci senzaționalismul, isteria, exagerarea.

          Cunosc oameni admirabili cu reacții sentimentale foarte puternice. Fiecare avem atuurile și defectele noastre. Unii sunt prin definiție mai cerebrali. Nu înseamnă că din această pricină unii sunt buni și alții răi.

          Câtă vreme acceptăm să coexistăm în comunități, în relații, în dialog, eventualele reacții exagerate ale sentimentalilor pot fi echilibrate de observațiile cerebralilor, iar eventuala răceală a celor din urmă poate fi corectată de cei dintâi.

          Eroare mi se pare a fi atunci când doar unii sunt considerați „umani”, „creștini”, „dezirabili”.

          Insist: senzaționlismul, exagerarea, aroganța, minciuna, atitudinile dictatoriale, demagogia creștină, disprețul – astea sunt condamnabile.

  5. […] Rugăciune pentru familia Bodnariu (simfelixmarblog) 18. Cazul familiei Bodnariu – perspectiva unui sceptic (drezina) 47. COMUNICAT de PRESĂ- Coaliția pentru Familie ( Vă rog distribuiți ) […]

  6. Ar trebui să căutăm puțin în istorie să vedem ce corelații putem face:
    1. Nazismul.
    – experimente crude pe oameni pe criterii semito-rasiale. În acest caz mă refer la copilul sugar luat de la mama sa. (În raportul dvs este și un caz cu un copil de 10 zile ”luat” de la mamă).
    – re-modelare socială pe filon național. Cu scopul de a crea omul nou. Aici mă refer la adolescenți care trebuie să fie remodelați.
    – teroare indusă în societate. Mă refer la incapacitatea de reacție a societății locale la suferință.

    2. Comunismul.
    – retorica mediatică sentimentală. O problemă nu este tratată obiectiv ci pur și simplu sentimental. Omul nu trebuie convins ci trebuie să urască.
    – lupta de clasă. Aici noi credem că este vorba doar de bogați și săraci. Dar la ora actuală comunismul are altă aplicare: ne-heterosexuali și familia; vegetarieni/vegani și omul normal; ecologistul și restul lumii; internauții și neconectații etc.

    Lista poate fi completată.

  7. Dar cu tema în cauză nu sunt sceptic. Sunt radical.

    Consider că un copil nu poate fi luat din familie. Legea trebuie să acorde sprijin familiei care are copil.

    Pot face o analogie cu avortul.

    Două justificări a existenței legii avortului sunt violul și posibilitatea unor boli grave (mamă sau copil). Dar statistica avorturilor arată că avortul cu cauză de viol sau boli este sub 1%.

    La fel este și cu legea pentru protecția copilului. Conform raportului cu pricina, în Suedia avem așa:

    Care is to be provided for a young person if
    1. lack of care for him or any other condition in the home entails a danger to his health or development, or
    2. the young person is seriously endangering his health or development by abuse of habit-forming agents, criminal activity or any other comparable behaviour.”

    Așadar aceși copii sunt reținuți, luați (deportați) datorită ”or any other comparable behaviour”. Any other înseamnă orice. De exemplu peste 20 de ani poate să însemne că au mâncat pâine albă sau că s-au jucat în nisip.

    Închei cu o provocare, pentru o ieșire din zona gri:
    – este sau nu utilă legea de protecție a copilului de părinți?

    Răspunul meu este că nu. Nu trebuie să existe posibilitatea de a lua copilul de la părinți.
    La fel consider că este și cu legea avortului,

    • Sunt și nu sunt de acord cu dvs.

      Sunt de acord că în acel „interes superior al copilului” se poate turna, potrivit diverselor ideologii la modă, orice fel de conținut. Asta mi se pare cu adevărat îngrijorător, mai ales când e lăsat la mâna unor instituții care nu mai pot fi, la rândul lor, controlate de către nimeni. Aici e punctul cel mai fierbinte al chestiunii (dacă de referim la chestiuni teoretice).

      Dar nu sunt de acord că n-ar trebui, sub nicio formă, să existe posibilitatea să fie luat copilul din familie. Recent a fost condamnat un tată din Sibiu care și-a violat fiica de 1 an și ceva. Acolo e clar că trebuia intervenit, fiindcă e foarte probabil că nici mama n-ar fi fost în stare s-o păzească pe fetiță de o recidivă.
      Există cazuri în care copiii sunt bătuți sistematic când tatăl se îmbată. Uneori, a lua copilul dintr-o astfel de familie e efectiv o izbăvire din infern. Nu degeaba există și centrele pentru femei supuse abuzurilor. De obicei, acolo unde mama încasează, nici copiii nu stau pe roze.

      Sunt însă de acord că deciziile definitive ar trebui să fie cât mai transparente ca procedură (dar nu la fel de transparente în ce privește explicațiile publice). Transparența să țină de posibilitatea de a verifica astfel de decizii, dar nu și de publicarea amănuntelor despre ceea ce a suferit copilul. E suficient că a suportat abuzul, nu e cazul să-i fie imortalizat în presă, pentru când va crește.

  8. Bun. Echilibrat. Logic.

  9. Nu doresc să fac postări fluviu, dar revin cu detalii importante:

    https://www.manuale.edu.ro/

    Orice manual, are pe pagina a II-a, chiar de la clasa 0 indicații cu privire la telefonul copilului.

    http://telefonulcopilului.ro/

    Nu era mai util 112?

    Nu vreau să spun că fac treabă bună sau rea, dar … poate sunt semințe pentru nepoții noștri. Copiii noștri se obișnuiesc cu existența telefonului iar nepoții noștri vor fi săltați pe criterii ”ORICE ALT TIP DE COMPORTAMENT”

  10. Buna ziua. Ca persoana obsedata de acest caz, m-am gândit si eu ca exista implicatii personale aflate undeva în întunecimile sufletului meu.
    Cautând motive explicite ale reactiei mele, de profunda revolta fata de situatia dramatica in care se afla sotii si copiii Bodnariu, gasesc, desigur, empatia unei mame, dar si respingerea totala a principiului dupa care se actioneaza in unele tari „in interesul copilului”. Bine, sa admitem ca parintii stiau de legea care interzice pedepsele corporale si li s-a întâmplat sa treaca peste ea. E usor sa-ti inchipui ce dificil e sa-ti stapânesti mai multi copii mici, când esti gravida, când cei mai mari îi pun în pericol pe cei mai mici, etc. Dar aceiasi parinti, o data admonestati, nu sunt atât de inconstienti încât sa continuie; presupunerea autoritatilor Barnevernet ca parintii de care s-au legat ei sunt si ramân periculosi pentru copii e o absurditate.
    Presupun ca exista varii modalitati de a-i atentiona si eventual sanctiona.
    Merg însa mai departe: de ce sunt pedepsiti si copiii aruncati printre straini cu atâta violenta, si fara nici o ezitare? Îsi închipuie acesti „profesionisti” ca le fac bine, rupându-i din radacini? Din toata psihologia pe care au învatat-o, se vor fi oprit la 2-3 capitole, cele despre „ranile sufletesti provocate de familie”, care rani exista in orice viata…? Despre „attachment” stiu ceva? Sau stiu, si îsi zic ca un copil trebuie luat de la sânul mamei tocmai ca sa se ataseze mai usor de niste straini? Au ceva contra cuplurilor mixte, sau contra imigrantilor?

    De aceea cred ca „isteria protestelor” poate folosi, si ca ele trebuie sa continuie. Pentru ca nimeni sa nu aibe dreptul, fie el si stat, parlament, etc. ca poate prezenta raul drept bine, cu motivatii ideologice pentru care fiinta omeneasca, mama, copilul, familia, etc. ramâne ceva abstract. Nici o idee nu poate trece înaintea a ceea ce este viu, vulnerabil, suferind.
    Si, da, trebuie batut la toate portile, indiferent de cât de disperata le pare situatia unor cunoscatori ( a se vedea spre exemplu site-ul dnei Marianne Haslev Skånlands).

    • Mulțumesc pentru tonul răspunsului, cu atât mai mult cu cât vine de la „o persoană obsedată de acest caz”.

      Probabil că nu s-a înțeles foarte bine. În ciuda rezervelor pe care le-am exprimat, nu contest demersurile care se pot face în acest caz. Contest însă isteria. Nu cred că face bine.

      Campania de presă nu e isterie, protestul nu e isterie. Dar transformarea oricăror demersuri într-un ideal pentru toți evanghelicii, ridicarea lui la rang de singură cauză nobilă cu care toată lumea trebuie să empatizeze, transformarea fiecărui zvon în știre, declarațiile belicoase, spiritualizarea excesivă – toate astea țin de isterie.

      Apoi, există site-uri și bloguri care se hrănesc din „sângele” victimelor, postând zilnic, sub pretextul informării, tot felul de opinii și de fabulații. Asta ține de senzaționalism ieftin și seamănă, vrem nu vrem, cu OTV și alte locuri nefrecventabile.

      Cu siguranță că mamele resimt mai puternic și mai ales emoțional acest nefericit caz. În ce mă privește, nu fac publice sentimentele, ci, de obicei, caut soluții, încerc să înțeleg situația etc.

      Ceea ce am scris aici se referă doar la cum privește un sceptic un astfel de caz. Nu e tot ceea ce am în minte sau în suflet vizavi de situația familiei Bodnariu. În paranteză fie spus, nici măcar nu am folosit toate informațiile care mi-au ajuns la urechi.

    • PS: Isterie e, de pildă, atunci când pui în circulație o imagine ce înfățișează doi homosexuali care se sărută și ține fiecare câte un copil în brațe, pretinzând că e vorba despre prim-ministrul Norvegiei! Explicație: Prim-ministru în Norvegia e o femeie. Iar un homosexual a deținut această funcție pentru o foarte scurtă perioadă în 2002.

  11. […] Cazul familiei Bodnariu – perspectiva unui sceptic (drezina) 15. Rugăciune pentru familia Bodnariu (simfelixmarblog) 37. COMUNICAT de PRESĂ- […]

  12. Când spui că indiferent ce se întâmplă în familie ești împotriva despărțirii copilului de părinți, sugerezi că pui ideea de Familie deasupra omului în sine. Există același sentiment față de divorț. Și asta e tot ideologizare, numai că într-o altă direcție, însă mie îmi pare la fel de periculoasă.

    Întrebarea ta cu privire la un ipotetic stat cu apucături creștine care ia copilul dintr-o familie musulmană, cred că își are un răspuns evident. Iar asta pentru că, mai presus de ideologia familiei, zace ideologia religiei și a confesiunii. Iar asta nu e nimic nou, întrucât ești încurajat să „te întorci la Hristos” indiferent de reacția, opinia, sentimentul familiei, uneori oferind chiar revolta lor ca o dovadă că ești pe calea cea bună.

    În rest, mă abțin de la opinii concrete cu privire la acest caz. Mă rezum la atât: cred că sunt și mai sceptic ca tine🙂

    • Părerea mea e că tu discuți destul de abstract și teoretic. Or, în viață, nu există individ în afara unui minim cadru familial (sau cum s-o numi el), dar familia e totuși atestată de o tradiție extrem de convingătoare ca fiind, în ciuda metehnelor ei, cea mai potrivită pentru a crește oameni.

      Deci nu cred că se pune problema de a așeza familia mai presus, ci de a considera că interesul copilului e cel mai bine slujit de către o familie relativ funcțională. Dacă basculăm în partea aialaltă (e o temere, nu o certitudine), n-am nicio încredere că nu cumva se va ajunge la un moment dat la concluzia că toate familiile sunt insuficient de funcționale, prin urmare, Statul (prin diversele sale entități) trebuie să ia toți copiii ca să-i crească cum trebuie.

      Părerea mea e că raportul este unul de interdependență. Dacă duc logica urmăririi „interesului superior al copilului” la extrem, putem ajunge și la testarea laptelui matern, să vedem dacă conține toate ingredientele necesare unei diete sănătoase.

      Și nu, nu spun că „indiferent” ce s-ar întâmpla într-o familie, copilul ar trebui să rămână acolo, ci că, chiar dacă survin incidente (și ele survin!) pe care unii sar repede să le considere abuz, m-aș uita mai degrabă la imaginea de ansamblu, la cum se rezolvă ele, la cât de prezentă este violența în familie etc. Nu există familii fără „traume” și fără „abuzuri” emoționale (după definițiile care văd că se vehiculează în ultima vreme). Cică: „nu ridica vocea în prezența copilului”. What? Și să cresc un handicapat care, atunci când ridică cineva vocea la el, îngheață sau îi dau lacrimile? Mai bine ridic eu vocea din când în când, îi explic de ce, dacă e cazul, îmi cer iertare, ne rezolvăm problema, iar apoi voi avea un om care știe să reacționeze la conflict, nu se pierde cu firea în prezența unor exemplare cu adevărat abuzive (așa cum devin, după câte se pare, toți copiii care sunt feriți de orice interdicție, de orice potențial „abuz”).

      Știu că perspectiva mea lasă loc și pentru abuzuri, dar aici prefer să fie tratate individual, nu prevenite instituțional și arbitrar, sub influența cine știe cărei ideologii.

      Da, subiectul convertirii l-am abordat și eu cu altă ocazie. E o discuție sensibilă care are la bază discernământul copilului care este validat dacă ea decizia convertirii și contestat dacă decide altfel. E un soi de dublă măsură acolo….

      PS: Dacă ești și mai sceptic, asta te face sigur păgân (că eu se pare că sunt „necreștin”😉 )

      • eu am prostul obicei de a ridica vocea cand ma supara unele chestii. probabil e mostenire de familie. stiu ca e rusinos ca dintr-o casa sa se auda strigate… adica, marog, nu strig, doar vorbesc mai tare. si ma mai intreaba sotia ce-or sa zica vecinii? argumentul meu e urmatorul: daca vorbesc tare inseamna ca n-o sa-i omor, deci sa stea linistiti.

        cei mai oribili criminali intotdeauna au fost descrisi ca oameni linistiti, care nu faceau scandal, nici nu stiai ca-s acasa. vecinii mereu spun „era un om linistit, politicos, n-am auzit niciodata scandal”… pana cand totul s-a transformat intr-o baie de sange. asa ca ar trebui sa se simta in siguranta: daca ma mai aud ca strig prin casa, inseamna ca nu-mi interiorizez supararile pana la punctul in care sa explodez.

      • Se pare că familiei Bodnariu îi este luată apărarea din oficiu de către evanghelici nu pentru că Barnevernet ar fi încălcat legea, ci mai degrabă în virtutea unui principiu, și anume că familia e mai presus de orice. Deci îmi permit să discut la nivel abstract, pentru că este adusă, ca argument, tot o ideologie.

        Foloseam un „tu” impersonal acolo, nu mă refeream la tine, ci la alții care au comentat aici sau prin alte părți asemănător cu ce sugeram. Sigur că sunt de acord cu ce spui, că familia are întâietate în fața statului. În primul rând știm foarte bine care sunt condițiile căminelor și orfelinatelor pe lumea asta. Însă familia trebuie să conștientizeze că omul pe care-l crește beneficiază de resursele statului (la fel cum au beneficiat și părinții) și trebuie educat măcar într-o anumită măsură în acord cu vremea, întrucât el va trebui la maturitate să-și găsească locul în această societate. Dacă vrei autoritate completă asupra copilului și a felului în care-l „faci”, n-ai decât să te muți cu el în pădure și să trăiți acolo.

        În ce privește familia Bodnariu, există câteva întrebări simple: ce au declarat copiii și în ce măsură e adevărat? A acționat Barnevernet conform legii sau nu? Restul e poveste. Părinții au recunoscut că știu foarte bine legea norvegiană și că, în esență, au încălcat-o; pentru că în România așa ceva e acceptabil.

        Adică Norvegia e bună cât timp e una din cele mai dezvoltate țări, cele mai pașnice, mai puțin corupte, dar ne incomodează când ne impune niște principii? Nu-i perfectă Norvegia, și nu cred că dezvoltarea ei culturală și economică o îndreptățește să promoveze orice, însă dacă ai chef să-ți lovești copiii, stai în România, unde-i poți bate până te saturi.

        PS: Stai să vezi comedie. Am văzut un articol! (nu al tău, dar ceva asemănător) catalogat ca fiind „necreștin” pentru că îndrăznea să nu fie părtinitor. Adevărul e că nici n-are farmec să bloguiești/comentezi dacă nu riști să fii acuzat de păgânism/gnosticism/ateism. Nu simți că trăiești!

        • Domnule Pantea,
          si familia BD stia legea norvegiana, si ca au incalcat-o. Deci nu au nici o indoiala asupra faptului ca in conformitate cu aceasta lege sunt vinovati. Probema mai complicata este aceea daca Barnevernet a respectat legile statului norvegian. Care afirma ca nu pot fi luati copiii de la parinti fara o ancheta si discutie prealabila cu parintii (despre care din informatiile existente se stie ca a avut loc – intr-o oarecare masura – doar dupa ce copiii au fost luati), si care mai afirma ca o asemenea luare a copiilor in custodie nu este permisa decat in cazuri de violenta extrema dovedite. Chiar si la ei, cu toate legile lor aspre, exista o gradare in interventia statului care trebuie respectata: daca este o violenta fizica minora, se discuta intai cu parintii, se face o consiliere cu ei, etc (aceasta a fost varianta la care s-a gandit si directoarea scolii cand a depus plangerea initiala). Numai in caz de recalcitranta sau violenta extrema pot interveni autoritatile pentru a lua copiii. Este deci mult prea simplist sa spui: orice violenta penibila egal caz penal egal luarea parintilor in custodie. Autoritatile norvegiene nu sunt chiar batute in cap la acest capitol.

          • Exact asta am spus și eu. Că e important să aflăm în ce măsură au fost adevărate mărturiile copiilor și dacă Barnevernet a acționat conform legii.

          • prin faptul ca da mana libera acestei institute , Barnevernet , statul norvegian se face complice la actiunile inumane si abuz al copiilor prin privare de contact cu parinti de care copii au nevoie in dezvoltarea lor sanatoasa. Din cate observ daca la noi putem fi acuzati de prea mult sentimentalism la popoarele nordice este opusul li se pare normal ca bebelusi sa fie smulsi de la sanul mamei . Sunt curios daca tot asa simt daca ar fi vorba de copii lor. Ceva ma face sa cred ca da . Lege fara spirit ( sentiment ) ma ingrozeste.
            https://m.facebook.com/story.php?story_fbid=208912859451802&id=100009992683752&refid=52&__tn__=C

        • „Adevărul e că nici n-are farmec să bloguiești/comentezi dacă nu riști să fii acuzat de păgânism/gnosticism/ateism. Nu simți că trăiești!”

          pana acum, citatul anului🙂

          • Așa e. Am primit „elogii” și dintr-o direcție și din cealaltă. În funcție de subiect (mai ales dacă e de actualitate), încasez „complimente” de la unul sau altul dintre beligeranți.

    • „Iar asta pentru că, mai presus de ideologia familiei, zace ideologia religiei și a confesiunii”

      m-a impresionat un comentariu la unul din primele articole de pe Adevarul. spunea ceva de genul „sa ne rugam pentru marturia pe care o vor aduce copiii in familiile adoptive in care sunt plasati”. nici acum nu stiu ce sa cred. pe de o parte, da, corect, poate copiii aia vor fi un exemplu de cumintenie si buna educatie. dar pe de alta parte, daca citesc un pic altfel, parca-i extrem de militant mesajul. ma intreb ce a vrut comentatorul sa spuna de fapt.

  13. Reblogged this on Persona and commented:
    Teo Stanciu intervine in discutiile legate de cazul Bodnariu cu un text substantial si de bun simt.
    Sunt, in principiu, de acord cu aproape toate concluziile lui. Unde ne despartim este in scepticismul lui liberal fata de rolul statului. Eu sunt putin mai la stinga lui in preferintele politice, si cred ca nu neaparat statul este intotdeauna de preferat familiei, chiar daca, subliniez, cred ca si el ca, in mod normal, locul copilului este in familia naturala. In afara cazurilor de abuz, oe care insa legea trebuie sa le defineasca cit mai clar, pentru a preveni imixtiunea abuziva a statului.Caci un abuz nu poate fi contrabalansat de un alt abuz.
    De asemenea, desi nu sunt calvinist si nu cred in ‘total depravity’, sunt totuasi mai putin optimist decit Teo cu privire la potentialul de abuz din familia naturala. Daca este animat de o ideologie toxica, asa cum este, in acest caz, lectura literalista a textelor biblice dedspre disciplinarea copiilor, cred ca familiile cele mai bine pot deveni abuzive. Daca va indoiti, cititi cartea lui Scott Peck Psiholoogia raului (People of the Lie).
    In concluuzie, un text de citit, neaparat. Multumesc, Teo.

  14. […] https://drezina.wordpress.com/2016/01/05/cazul-familiei-bodnariu-perspectiva-unui-sceptic/#comments […]

  15. Ma uit la cum a lucrat Dumnezeu in istorie si inteleg ca ne-a facut un favor enorm de mare atunci cand prin mandat al creatiei ne-a trimis pe tot pamantul si mai apoi, cand oamenii n-au ascultat si s-au adunat gramada, ne-a incurcat limbile. Astfel, inteleg ca dorinta inimii lui Dumnezeu si prescrierea lui este ca oamenii sa nu acumuleze putere sau greutate critica in ce priveste ‘inteligenta’ sociala si gradul de conectare. Intr-o lume decazuta, asta insemna har. Pe aceasta baza, sunt convins ca e mai intelept sa gresim pe partea de aparare a dreptului si constiintei individului decat pe partea de castig al comunitatii. Cum nu ne mai putem insa intoarce la prescrierea initiala, macar sa minimizam efectele nedorite ale globalizarii. Sunt de acord cu Teofil si mi-e greu sa inteleg pozitia celor care sunt mai la ‘stanga’ lui. Dar asta nu inseamna ca-mi arog capacitatea de a fi inteles corect inima lui Dumnezeu. Ma zbat si eu.

    Evanghelia are o componenta sociala, si relatia cu Dumnezeu este in esenta comunitara, totusi asta nu inseamna ca inteligenta crescanda a sistemelor lumii acesteia lucreaza intru binele nostru de obste. Ma supun insa pildei neghinei si inteleg ca pana nu separa El, eu nu am de ce sa separ. Un comentator vorbea de „cei rai” si „cei buni” dar uita ca nu sunt doar oameni pe lumea asta, ci si sisteme care au o personalitate a lor, o identitate diferita de suma indiviziilor care le alcatuiesc. Si ca drum inapoi nu mai este. Dar cred ca putem sa ne bucuram ca Imparatia nevazuta a lui Dumnezeu va birui in final, lucru care nu poate fi luat decat prin credinta.

    • Nu contest victoria ultimă a Împărăției Binelui, dar mi-e clar că de multe ori, aici, pare să piardă (și chiar pierde bătălii care îi dor mai ales pe cei implicați direct). Sper să nu fie cazul familiei Bodnariu, care sigur își „citește” experiența și în termeni spirituali.

      În principiu, și eu cred că e de preferat să greșim ținând partea oropsitului (fapt care NU se întâmplă în comunitățile evanghelice decât dacă oropsitul LOR este în conflict cu „lumea”, din păcate).
      Iar când situațiile sunt foarte încurcate, părerea mea e că judecățile pripite și definitive reprezintă tot o greșeală.

      „Zbaterea” de care vorbiți mi se pare condiția cea mai dificil de acceptat. Pentru că presupune acceptarea unor incertitudini.

  16. …conjunctura cazului familiei Bondariu a obligat ,nolens volens, la o poziționare emotiva sau rațională a multor creștini intr o tabăra sau cealaltă…corecta sau mai puțin onesta poziția fiecăruia tine de propria conștiința si de propriul temperament…poziția scepticiului la un asemenea caz vine din propria necredință in triumful binelui…Teofil tu ești creștin? sau doar baptist…?

    • cred ca ceea ce vrea Teofil sa transmita este ca exista o a treia pozitie, pe langa cele doua tabere pro si contra. pozitia scepticului este o pozitie rezervata, impusa de lipsa unor informatii esentiale din surse credibile.

      surse credibile:
      – persoane cunoscute de catre mine personal (sau de catre Teofil, in cazul sau) care cunosc aceasta familie destul de bine
      – acelasi tip de persoana descris mai sus ce a trait cativa ani in Norvegia si a urmarit cat de cat mersul societatii (nu a muncit ca un rob cu capul in pamant, fara sa urmareasca stirile sau sa-si faca prieteni).

      surse oarecum credibile:
      – autoritati guvernamentale ce au oarecare jurisdictie si competenta in acest caz
      – anchete de presa echilibrate (nu evident tendentioase)
      – pastori notorii ce cunosc personal familia de mai multi ani

      surse necredibile:
      – persoane care spun in comentarii la articole pe acesta tema ca cunosc familia.
      – persoane care comenteaza pe internet cu privire la institutiile Norvegiei, mai ales cand nu ofera nici o sursa independenta pe care sa-si bazeze afirmatiile
      – persoane care nu declina nici macar declarativ o cunostinte despre acest caz, dar se grabesc cu amenintari, insinuari si judecati sumare asupra tuturor ce nu sunt de acord cu opinia lor

      s-a spus care sunt informatiile. pericolul sustinerii automate a oricarei campanii ce are un fond religios si se propaga pe ideea „daca nu esti cu noi esti pasibil de a merge in iad” este foarte mare. sa ne amintim cand crestinii buni participau la pogromuri, pentru ca evreii probabil nici suflet nu aveau.

      imi place mult insinuarea din ultima propozitie. adica, daca esti crestin adevarat trebuie sa te lasi dus de nas, sa nu-ti folosesti ratiunea? nu ai voie sa te indoiesti de informatiile pe care le primesti de la presupusi „frati”, chiar daca sunt doar niste nume de pe internet ce pot fi foarte bine identitati false? a, am uitat, pe internet nu se minte niciodata, si nimeni nu ar minti ca e pocait.

      observ o duplicitate periculoasa cu ocazia acestui caz. daca avem un om care spune ca are indoieli cu privire la viata sa, sau mai exact la cultul sau sau la religia sa (daca nu e crestin), imediat trebuie sa-l incurajam sa vina in confesiunea noastra (cea mai adevarata si corecta).
      daca, in schimb, un pocait are indoieli cu privire la ceva ce priveste alt pocait, sau la informatii diseminate de alti pocaiti, imediat e pasibil de necredinta, erezie, chiar ca nu ar fi de fapt pocait, ci doar un impostor ce „s-a botezat pentru ajutoare”.

      cu alte cuvinte, discernamantul e bun doar in masura in care serveste anumitor interese.

    • @ Marcel

      Se întâmplă un lucru: îmbătrânesc. Și iată că înțeleg că nu merită să-mi consum energia pentru a răspunde la unele întrebări. Pentru simplul motiv că sunt întrebări inutile. Prilej cu care adaug și felicitările mele pentru vizionarismul care vă face să nu vă cramponați de detalii, ci ochiți chestiunile esențiale și aveți răspunsuri înainte să formulați întrebările. Mă scutiți de un consistent efort intelectual (lucru de mare preț pentru un sceptic care argumentează logic)!

    • O fi politicos să jigneșt gazda? Mai ales dacă nu te-a băgat cu sila în ciorbă?

      • Tovarășul nostru nu se împiedică în politețuri. E o fire iute și merge direct la ce-l preocupă.😉

  17. Exact! Încercarea prin care trece familia Bodnariu a subliniat încă o data,cel puțin in mediul evanghelic din România,diferența prăpăstioasă dintre baptiști si penticostali.In Scandinavia totul este împotriva familiei normale ,biblice.Trebuie sa trăiești aici ca sa realizezi acest fapt.Pe unii acest lucru nu i deranjează,dimpotrivă.Opinia mea este ca doar penticostalii din comunitățile romanești din SUA realizează adevarata miza in acest caz.Si ei chiar pot sa învingă Barnev…

    • a, da, vestitii pocaiti de origine romana din SUA… care nu pierd nici o ocazie de a da lectii pretioase incuiatilor din Romania. bine ca realizeaza ei care sunt mizele si atacurile la adresa familiei traditionale pe vechiul continent. sa ne amintim cum, de cativa ani, in SUA se legalizeaza casatoriile „alea”? dar nu, ii infieram numai pe europeni, ca de acolo nu vin finantarile.

      am mai spus ca SUA e un fel de Tara Fagaduintei pentru pocaitii romani. acolo e Imparatia lui Dumnezeu pe pamant, nu altceva! merge lumea la biserica de 5 ori pe saptamana! si au timp de studiu biblic si o ora de rugaciune in fiecare seara. parol!

      nefiind nici penticostal, nici baptist, pot sa zic eu ce-am observat din diferenta dintre cele doua confesiuni:
      – mai bine ma abtin, ca altfel se lasa cu exemple urate, si nu se face; dar baptistii castiga pana acum. daca a sustine o familie crestina prin atacuri virulente si teorii conspirationiste este considerata o idee buna, atunci am mari indoieli asupra ideilor prevalente din aceasta comunitate.

  18. […] Cazul familiei Bodnariu – perspectiva unui sceptic (drezina) 26. Suceava – Atelier Coral „JUBILATE” – 26-28 februarie 2016 – – a 7-a […]

  19. […] unul din Leipzig, primul cuplu de homosexuali care beneficiază de parohie (dininmapentrutine) 66. Cazul familiei Bodnariu – perspectiva unui sceptic (drezina) 71. Rugăciune pentru familia Bodnariu (simfelixmarblog) 80. Suceava – Atelier Coral […]

  20. […] Cel puțin zece motive pentru care susțin protestele împotriva Barnevernet (vaisamar) 56. Cazul familiei Bodnariu – perspectiva unui sceptic […]

  21. […] de la experienţa personală, invocată deja într-un alt context, de copil crescut în mediul evanghelic şi care, din timp în timp, auzea şi predici despre […]

  22. Ai ascultat interviul lui Cristi Țepeș? Vreo concluzie?

  23. […] familiei Bodnariu – Cronologie și LINKURI Teofil Stanciu: Teofil Stanciu: Cazul familiei Bodnariu – perspectiva unui sceptic Alin Cristea: Cazul familiei Bodnariu – Noi culmi ale isteriei Alin Cristea: Cazul familiei […]

  24. […] Cazul familiei Bodnariu – perspectiva unui sceptic […]

  25. […] Teofil Stanciu: Cazul familiei Bodnariu – perspectiva unui sceptic […]

  26. Interesant:

    https://rodiagnusdei.wordpress.com/2016/01/02/68-reasons-given-by-the-norwegian-state-for-depriving-parents-of-their-children/

    De la Iulian Capsali citire:
    (16) Mama este foarte mica de statura. Cand fiica ei va creste si va deveni adolescenta, mama nu va fi capabila sa o controleze.
    (18) Cand bunica a vizitat copiii, a vrut sa-i imbratiseze. CPS a trebuit sa opreasca aceasta, din moment ce aceasta poate crea un atasament nedorit.
    (19) Cand a fost intrebata de judecator daca vrea sa mearga acasa la parintii ei, fata a raspuns „da”, insa aceasta este ce vor toti copiii adoptati. Ea nu a dat nici un motiv serios pentru care a dorit sa plece acasa. (Extras dintr-o hotarare judecatoreasca in care o fata de 13 ani a fost luata din casa parintilor.)
    (22) Mama are probleme cu spatele. Ea nu poate avea grija de mai mult de un copil. (CPS i-a luat unul dintre cei doi gemeni.)

  27. […] Cazul familiei Bodnariu – perspectiva unui sceptic […]

  28. […] Cazul familiei Bodnariu – perspectiva unui sceptic […]

  29. […] Cazul familiei Bodnariu – perspectiva unui sceptic […]

  30. […] Cazul familiei Bodnariu – perspectiva unui sceptic […]

  31. […] Cazul familiei Bodnariu – perspectiva unui sceptic […]

  32. Cand am auzit prima data de caz am luat foc in mine insumi, apoi m-am domolit vrand sa fiu si eu sceptic dar nu am putut din cel putin 2 motive:
    1. Un sistem care permite luarea unui sugar de la sanul mamei este inuman poate sa-mi spuna toti scepticii din lume ce-or vrea.
    2. Un sistem care pretinde ca actioneza in numele „interesului superior al copilului” dar care desparte fratii rapiti, este un sistem vecin cu diabolicul. Au fost cazuri cand au fost rapiti 2 frati si apoi despartiti. Acei copii traiesc in momentul despartirii o trauma emotionala si mai apoi psihica imensa. Singurul lor punct de sprijin este prezenta fratelui pe umarul caruia sa planga, dar aceasta mica insula de siguranta le este scufundata (zie eu, cu buna stiinta) in momentul cand sunt despartiti. Sunt apoi aruncati, singuri in bezna unei nesigurante totale.

    Deci, eu cel putin, nu pot fi la mijloc. Acum, in extrema fiind, limbajul pe care-l folosesc in discutia cu scepticii e altceva …

  33. […] Cazul familiei Bodnariu – perspectiva unui sceptic […]

  34. […] Cazul familiei Bodnariu – perspectiva unui sceptic […]


Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

Skepsis

Audiatur et altera pars

JURNAℓ SCOȚIAN

parohie virtuală

Valeriu Nicolae

This WordPress.com site is the cat’s pajamas

,,Cultura e finalitatea tuturor societăților" (Eugen Lovinescu)

Horvath Liviu Blog

„DACĂ NU CITEȘTI CĂRȚI BUNE, VEI CITI CĂRȚI PROASTE.DACĂ NU CONTINUI SĂ GÂNDEȘTI RAȚIONAL, VEI GÂNDI IRAȚIONAL. DACĂ RESPINGI SATISFACȚIILE ESTETICE, VEI CĂDEA ÎN SATISFACȚII SENZUALE.” C.S.LEWIS

Prolegomene

(pre)feţe la diverse

Revista Creștină

Revistă de formare și informare - scrisă din perspectivă creștină

Daniel Bulzan

Poate nu merita sa fie citit, dar merita sa fie spus.

Gânduri despre știință și credință

Ce semnificatie are pentru mine știința secolului XXI

Pasarea Phoenix Remixed & co

© Alexandru Nădăban

Daniel Lucescu

"Nu sunt PERFECT.."

doarlitere

împrăștiind literele printre litere construim cuvinte

Persona

Personal blog of Danut Manastireanu

Alonewithothers's Blog

Smile, without a reason why. Love, as if you were a child.

Ciprian Terinte

veritas vos liberabit

The Institute of Middle East Studies

To bring about positive transformation in thinking and practice between Christians and Muslims in the Middle East and beyond

Daniel's Think Tank

Daniel Manastireanu's Blog

According to Sam

What underlines how we say things cannot itself be said

Reflecții creștine

Andrei Pătrîncă

%d blogeri au apreciat asta: