Impresiile contemporanilor săi despre Dostoievski

Dostoievski la Paris, 1863 (sursa)
Dostoievski la Paris, 1863 (sursa)

Se împlinesc azi 135 de ani de la moartea lui Dostoievski. De mult n-am mai citit nimic din scrierile sale, deși mereu mă gândesc cum să fac să reiau măcar părți din Crimă și pedeapsă, Demonii, Frații Karamazov, Idiotul (și îi port o mărturisită invidie lui Dorin care a reușit să recitească Idiotul).

Am citit însă în aceste săptămâni dintre ani o carte care se cheamă Dostoievski văzut de contemporanii săi. Lăudabilă inițiativa editurii Ratio et Revelatio să traducă un astfel de volum. A fost o lectură plăcută, reconfortantă și trebuie apreciată și munca traducătorilor aici.

Cartea m-a surprins prin numărul mare al femeilor care scriu despre Dostoievski. Unele au fost îndrăgostite de la distanță de romancier, altele au fost fascinate de personalitatea lui. Dar cel puțin una i-a fost adversar ideologic hotărât.

Toate consemnările remarcă aspectul bolnăvicios, chipul slab și palid, ochii înfundați în orbite, postura lipsită de eleganță, ținuta dezordonată, caracterul dificil și imprevizibil al omului Dostoievski. Era un ins însingurat, mereu obosit, apăsat, cu foarte proaste abilități sociale, ursuz și taciturn chiar și la seratele literare la care era invitat principal.

Își târșâia picioarele de parcă încă ar mai fi purtat lanțurile din Siberia. Era chinuit de crizele de epilepsie, care i-au dat puțini ani de răgaz în viață. Uita mult, mai ales după crize, și asta îl demoraliza. Până și episoade din romanele publicate în foileton uita, astfel că nu mai știa dacă o anumită scenă rămăsese doar în imaginația lui sau fusese deja publicată în revistă.

Era mereu în criză de bani și de timp. Trebuia să-și scrie romanele sub presiunea creditorilor. Sau, dacă se apuca să facă bani din altă ocupație (editor de revistă, de pildă), nu mai avea vreme să-și scrie cărțile. Iar asta îl frustra.

Avea prieteni foarte puțini, deși gravitau mulți admiratori prin preajma lui. Era o fire dificilă, un suflet complicat. Nu-i de mirare că unii îl socoteau răutăcios, nesuferit, isteric, arogant, egoist, ranchiunos sau nebun sadea.

Totuși, când deschidea gura la întâlnirile la care participa, Citește mai mult »

Anunțuri

(Pro)Test de solidaritate

(Foto: Darius Cornean - folosită cu permisiune)
(Foto: Darius Cornean – folosită cu permisiune)

(Un fel de reportaj)

Pe 23 ianuarie, la Oradea, au urcat pe aceeași scenă lideri religioși a 7 confesiuni creștine cu prilejul protestului de solidaritate cu familiile din Norvegia care au de suferit de pe urma intervențiilor Barnevernet. S-au perindat pe la microfon: Ioan Moldovan (președintele Comunității Penticostale) care a făcut cumva oficiile de gazdă, Sofronie Drincec (episcopul ortodox), László Böcskei (episcopul catolic), Virgil Bercea (episcopul greco-catolic), Vinczene Palfi Judit (reprezentanta bisericii reformate), Mátyás Attila – sper că nu greșesc (reprezentantul bisericii evanghelice-luterane), Petru Vidu (președintele Comunității Baptiste), Ioan Moldovan (președintele Comunității Penticostale), Viorel Iuga (președintele Uniunii Creștine Baptiste), Paul Negruț (rectorul Universității Emanuel și fostul președinte al uniunii) și Moise Ardelean (președintele Cultului Creștin Penticostal).

Oarecum surprinzător pentru România, evenimentul a început la ora anunțată (12.00), după un preambul cu muzică de fanfară. Probabil ca parte a semnalării participării la protest, la toate cele trei biserici din jurul Pieței Unirii au început la aceeași oră să bată clopotele (Biserica cu Lună – ortodoxă, Biserica Sf. Nicolae – catedrala greco-catolică, și Biserica Sf. Ladislau – catolică). În același moment, o coloană de preoți și enoriași, în frunte cu episcopul ortodox, și-a făcut intrarea în piață. Înaintea discursurilor, s-a intonat imnul (la fanfară) și s-a rostit în comun rugăciunea „Tatăl nostru”.

De departe, cel mai consistent, dinamic și cuprinzător discurs a fost cel al lui Viorel Iuga, președintele Uniunii Creștine Baptiste din România. Nu mă pricep să fac estimări, dar cifra de 10.000 de participanți este clar o exagerare. Judecând după mitingurile la care se estima o participare de 5.000, probabil că vor fi fost și în Oradea câteva mii (Digi24 estima la 2.500, dar e foarte posibil să fi fost mai mulți).Citește mai mult »

Nuiaua, giranții, CV-ul și alte chestiuni literale

Pedepsirea unui infractor (?) în Timișoara (sursa)
Pedepsirea unui infractor (?) în Timișoara (sursa)

Am remarcat că, în chestiunea pedepsei corporale, în mulți dintre cei care știu ce e de făcut zace o sămânță de… Barnevernet. În sensul că știu atât de clar că pedeapsa fizică e (sau, dimpotrivă, nu e!) obligatorie, încât ar fi gata să impună din exterior un bine superior al copilului din fiecare familie. Și asta fie pe linie bisericească, printr-o învățătură care face din nuia un pilon esențial al educației, fie pe linie profesională, venind cu o perspectivă exterioară de expert, dar la fel de vehementă.

Câtă vreme rămânem doar într-un „război” al declarațiilor și convingerilor, acești doi germeni de absolutism (sau totalitarism) au farmecul lor, fiindcă țin de dorința irepresibilă a omului de a face bine – chiar cu forța – celor din jurul său. Dar bine-ar fi să rămână mereu fiecare doar o opinie care să nu devină lege. Mie unul orice lege care are pretenția că urmărește un bine superior sau suprem mi se pare că are ceva diabolic într-însa. Iar partea diabolică e obligativitatea acestui bine. Nici măcar Cristos n-a avut asemenea pretenții, ci a chemat, a invitat, a lăsat posibilitatea să fie refuzat.

N-am pretenția că voi aduce lumină, nici armistițiu între taberele beligerante, dar mi-am propus să insist puțin pe subiectul cu nuiaua și să mă aventurez să dau o interpretare. A rezultat iarăși un text mai lung, fiindcă am încercat să privesc chestiunea din mai multe unghiuri.

1. Nuiaua, dacă ați avut curiozitatea să căutați, apare în legătură cu pedepsirea copilului doar în cartea Proverbele (13:24; 23:13-14; 29:15; în 22:15 este vorba deja despre „nuiaua disciplinării/certării” – care adaugă o altă nuanță discuției). Trebuie adăugat neapărat însă că pedeapsa cu nuiaua și/sau pedeapsa corporală este recomandată explicit și în cazul „proștilor” (NTR) sau „nebunilor” (Cornilescu). Dar nu există nicăieri sugestia că acești inși „fără minte” ar fi minori (Prov. 10:13; 19:29; 26:3, dar și 14:3, NTR). Cel mai tranșant însă este 20:30, unde soluția pentru vindecarea celui „fără minte” sunt „bătăile și vânătăile până la rană”. (În traducerea ortodoxă, nu se vorbește despre nuia, ci despre „vargă” sau „toiag”, dar trimiterile se potrivesc.)

În ciuda acestui sfat explicit, nu avem niciun exemplu biblic de părinte care și-a pedepsit copilul cu nuiaua (deși se poate presupune că exista această practică în cultura vremii). Nu există vreo poruncă explicită privitoare la natura pedeapsei fizice în Lege, ci doar la uciderea cu pietre (pe care nimeni n-o mai aplică în prezent) a copiilor răzvrătiți (vezi Deut. 21).

2. Cartea Proverbele are și alte prevederi literale care sunt cel puțin interesante. Citește mai mult »

O descoperire recentă: manifestarea globală a compasiunii și empatiei

Rembrandt - Bunul samaritean (sursa)
Rembrandt – Bunul samaritean (sursa)

După ce am îndrăznit să scriu articolul sceptic despre cazul Bodnariu, am primit „urări” și apostrofări aspre din partea taberei militante. Nu le-am lăsat publice, fiindcă nu am considerat că aduc vreo contribuție la desfășurarea discuției. Însă m-am gândit la ele.

Și am ales să mă gândesc pentru că e o surpriză neplăcută să constați că oameni care clamează tocmai compasiunea creștină față de cei aflați la ananghie te atacă și te porcăie cu o vehemență ce nu mai are nimic în comun nici măcar cu bunul-simț, darămite cu o atitudine creștinească. Ești înjurat în numele iubirii de frați.

Exclud de aici indivizii care au făcut din această implicare un titlu de glorie personală și care văd în fiecare posibil semn de victorie a cauzei lor o biruință personală (am citit destule declarații în care internauți înverșunați exprimau termenii capitulării Barnevernet într-un stil foarte personal și absurd: „Nu acceptăm…” „Vrem…”). Orgoliul poate întuneca oricând pe oricine (fie că e foarte atașat afectiv de acest caz, fie că își permite întrebări „sceptice”).

Mi-am zis însă că trebuie să existe un miez bun în aceste reacții excesive. Iar concluzia la care am ajuns e că avem parte de o descoperire recentă: capacitatea solidarizării publice globale – cu empatie și compasiune – cu cineva aflat într-o situație critică.Citește mai mult »

Sfaturi pentru părinți (9) – Ce nu (cred că) înseamnă „nuiaua” biblică

Scene de pe stradă - Giorgio Conrad (sura)
Scene de pe stradă – Giorgio Conrad (sursa)

Mai întâi, trebuie să precizez ce nu este acest text. Deşi tema se intersectează cu mediatizatul caz Bodnariu, ceea ce vreau să spun nu reprezintă o aluzie sau o interpretare a situaţiei lor. Subiectul este mereu de actualitate pentru părinţii creştini, independent de legi sau de reacții instituționale.

Pe urmă, acest text nu este un ghid de disciplinare a copiilor, fiindcă tratează punctual un singur aspect al disciplinei şi doar dintr-o singură perspectivă – o abordare negativă, după cum veți vedea.

În fine, acest text nu este o explorare completă a subiectului, ci doar o lectură personală, într-o cheie personală argumentată, a ideii din versetele biblice care menţionează pedepsirea fizică a copiilor.

Pornesc de la experienţa personală, invocată deja într-un alt context, de copil crescut în mediul evanghelic şi care, din timp în timp, auzea şi predici despre disciplinare. Evident că ideea de pedeapsă, indiferent de ce natură, nu este una confortabilă pentru copil.

Dar ce remarc retroactiv în discursurile de la amvon e faptul că părinţilor nu prea li se făcea vreun instructaj pentru aplicarea acelor versete care stipulează necesitatea pedepselor (fizice). Se considera subînţeles că n-o să-şi „nenorocească” copiii, însă nu exista vreun cadru orientativ. Se insista destul de mult pe benefiicile pe termen lung ale pedepsei, dar fără să se prevadă şi nişte… „norme de protecţia muncii”.

Un cunoscut pastor orădean afirma într-un interviu, din urmă cu câțiva ani, că pedepsele corporale devin cam inutile după vârsta de 5 sau 6 ani – nu mai reţin exact pragul, dar era unul preşcolar.

Dimpotrivă, în discursurile pastorale pe care le-am auzit adesea, bătaia părea a fi o permanenţă ce trebuia să însoţească mult şi bine copilul, până în adolescenţă sau chiar mai târziu. În interpretarea evanghelică populară, se spunea că părintele are dreptul să recurgă la pedeapsă atâta timp cât copilul trăieşte în casa părintească şi pe banii părinţilor.

Aşadar, părerile sunt împărţite, deci chestiunea nu e chiar atât de simplă cât ar putea părea la prima vedere şi nuanţele trebuie cântărite atent. Totuşi, nu voi discuta deloc despre oportunitatea pedepsei la diverse vârste, ci am vrut doar să schiţez un tablou al diversităţii interpretărilor.

O singură chestiune mă interesează, aşa cum anunţă titlul: ce nu presupune „nuiaua” biblică. Mi-ar fi plăcut, când îi auzeam pe pastorii care se ocupau de subiect, ca aceste versete despre pedeapsă să fi fost corelate mai clar şi mai des cu altele din Scriptură, în care se regăsesc sfaturile pentru părinţi. De pildă, există versetul din Efeseni care spune: „…părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri”.

Dar aş începe chiar mai de departe. Sunt câteva locuri în Biblie unde este descris, prin diverse imagini, creştinul autentic: celebrele versete din Galateni despre „roada Duhului”, paragraful din Efeseni despre „armura creştinului”, hiper-invocatul capitol din 1 Corinteni despre „dragoste”, „Predica de pe Munte” etc.

Toate acestea conturează o întreagă pleiadă de însuşiri care se cere să însoţească o trăire creştinească şi pe care, străbunicii noştri creştini, le-au rezumat la 7 virtuţi de bază: trei teologice (credinţă, nădejde, dragoste) şi patru morale (înţelepciune/prudență, dreptate, cumpătare şi curaj/bărbăţie) – numele variază puțin de la o biserică la alta.

Premisa cu care lucrez e că, pentru a avea o imagine de ansamblu mai corectă, cazul particular al „nuielei” din Proverbe trebuie ancorat în această perspectivă moral-dogmatic-biblică mai cuprinzătoare asupra caracterului creştinului. Citește mai mult »

Cazul familiei Bodnariu – perspectiva unui sceptic

Flag_of_Norway.svg

Curând după ce cazul nefericit al familiei Bodnariu a început să facă vâlvă pe mai multe platforme evanghelice, am aflat că există un păcat grav pe care-l poți săvârși în raport cu această problemă: anume să fii sceptic.

Or eu, încă de la începutul discuțiilor cu amicii care au fost dispuși să mă ajute să înțeleg câte ceva din ce se întâmplă, m-am manifestat deschis ca sceptic. Așa că mă simt cumva îndreptățit și dator să explic câte ceva despre ceea ce presupune perspectiva unui sceptic.

Întâi de toate, trebuie să spun că poziția mea față de acest caz este relativ clară: în principiu, niciodată nu sunt dispus să dau mai mult credit statului (ca educator și promotor al interesului „superior” al copilului) în detrimentul familiei. Mai mult, prefer să riscăm un abuz în familie decât abuzul unui sistem format din funcționari instruiți după cele mai moderne trenduri în materie de psihologie și consiliere.

Ca să formulez într-un stil mai agresiv și mai neplăcut, optez pentru dreptul părintelui de a-și „nenoroci” copilul nu pentru dreptul unei instituții de a-i „proteja” interesele. Iar asta dintr-un motiv foarte simplu: instituțiile promovează și sunt alimentate cu ideologii. Același lucru se poate întâmpla și familiilor, dar viața e mai pestriță, există reglaje naturale și comunitare, se produc diverse iluminări – evenimente posibile în cazul familiei, dar cvasi-imposibile în cazul instituțiilor.

Revin acum la perspectiva sceptică. Abia implicarea, în primă fază, a lui Emanuel Conțac și a pastorului Ghiță Mocan m-a determinat să iau cu adevărat în serios acest caz. Nu am timp să fac research pe cont propriu, așa că trebuie să mă bazez pe ceea ce spun alții.

Ce am remarcat încă de la început a fost că au existat inadvertențe, date contradictorii și întrebări la care nu se putea răspunde. Așadar, singura sursă de credibilitate în acest caz rămâneau oamenii care îl promovau. Din start, scepticul din mine a refuzat filiera tabloid-evanghelică (așa-zisele site-uri de informare, plus o grămadă de alarmiști care au prins un os de ros), care se fixează ca o căpușă pe o cauză și o vlăguiesc de toate sevele; transa spectacolului mediatic pare să paralizeze în aceste medii interesul pentru adevăr și nevoia de cumpătare sau de cumpănire.

Stilul isteric și apocaliptic în care erau relatate tot felul de păreri neavizate, dar foarte vehemente, a fost un factor care pentru sceptici reprezintă mai degrabă un semn de neseriozitate și de proastă informare, în cel mai bun caz.

Scepticii știu, de obicei, să facă diferența dintre un eveniment și proasta sau execrabila lui mediatizare. Tocmai de aceea, scepticii, chiar dacă nu se pronunță de la început pentru susținerea unei cauze, cel mai adesea nu se pronunță nici împotriva cauzei ca atare, ci fac muncă de documentare – în măsura în care timpul le permite și îi interesează subiectul.

Ca un sceptic ce mă aflu, am observat repede că există lipsuri importante în informațiile care vin și că există nepotriviri ciudate. Unele dintre ele au fost confirmate ulterior, iar altele au rămas așa. Cel mai recent document al Ministerului Afacerilor Externe (răspunsul la scrisoarea Cultului Creștin Penticostal) precizează că inclusiv ca urmare a unei întrevederi cu familia, s-a dovedit că unele informații publicate în mediul online sunt false!Citește mai mult »