Când nu mai ai vreme să-ți povestești viața…

E. Irving Couse, The Historian (Sursa)
E. Irving Couse, The Historian (Sursa)

…poate că ești oleacă prea ocupat. Zic și eu, nu dau cu paru’.

Despre legendele populare se spune că multe se vor fi născut la șezători de iarnă, la gura sobei, sau în hanuri, când oamenii se opreau și depănau seara povești. Își puneau astfel viața în cuvinte și-i dădeau o semnificație. Sau și-o așezau în contextul unor narațiuni străvechi.

Evangheliile, dar și o bună parte din Vechiul Testament, au circulat ca tradiții orale, tot povestite din gură în gură. Deci și acolo era nevoie de timp și de oameni care să se ocupe de depănat istorii.

Sunt multe lucruri care se leagă de povestea propriei vieți. Am putea începe de la povestea de la sfârșit de zi, când fiecare își spune mai pe lung sau mai pe scurt pățaniile zilei în familie. Și le dă un sens. Chiar și rugăciunea de seară, pentru cei care o practică, e un fel de poveste, o rememorare a celor înfăptuite peste zi.

Nepovestite, întâmplările dintr-o zi și dintr-o viață nu capătă sens, ci rămân disparate. Povestite, ele își pierd durata și detaliile, însă câștigă semnificație și coerență. Istorisirea le face să se lege și să însemne ceva.Citește mai mult »

5 feluri de a colinda

  • Colindul-închinare: Nicolae Moldoveanu.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

  • Colindul-rană vie: Radu Gyr.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

  • Colindul-poveste: colind popular (prelucrat de Nicolae Lungu).

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

  • Colindul-explozie: Barlow Girl.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

  • Colindul-țicneală: Ada Milea.

Toate (îmi) spun câte ceva important despre sărbătoarea de azi.

Să recunoști un dar…

(Sursa)
(Sursa)

Una dintre marile cazne de care se plânge toată lumea – încât și codul bunelor maniere psihologice acceptă concesii – este să găsești „cadoul perfect” pentru cineva, indiferent cine. Zic că s-a ajuns la concesii fiindcă o doamnă psiholog care vorbea la radio conchidea că e acceptabil și să dai bani în loc de cadou. Ca să nu-ți stresezi neuronul peste măsură.

La grea trudă trebuie să te înhami an de an să intuiești și ce i-ar plăcea celuilalt, să-l și surprinzi (plăcut!), să-l și impresionezi și să te simți și tu victorios că ai făcut exact ce trebuia.

Totuși, o sarcină cel puțin la fel de dificilă (deși înclin să cred că e chiar mai solicitantă) e să recunoști un dar. Mai ales atunci când nu prea ai nevoie de el, când ai cam de toate și îți poți oferi singur orice ți-ai dori.

Miza nu cade pe a ști să primești un dar care ți se face. De bine de rău, ne-am civilizat și ne putem educa să nu facem grimase nasoale. Accentul cade pe a nu presupune din start că ți se cuvine, ci a aprecia ce face celălalt, ăla care-și bate capul să te cadorisească. A vedea, dacă vreți, cadoul din perspectiva celui care-l oferă.

Când nu ești într-o stare de spirit adecvată, e foarte greu să apreciezi trențele copiilor adunate într-un ghem inform ca fiind un cadou făcut cu inimă și cu cine știe câtă trudă. Altfel spus, îmi pare dificil să recunoști un cadou pentru ceea ce este în raport cu dătătorul lui.Citește mai mult »

„Revoluţia” în alb-negru. Şi mai ales în gri

(Sursa)
(Sursa)

Primele imagini de la aşa-numita „revoluţie” din 1989, le-am văzut la televizorul alb-negru al unui vecin. Un televizor Opera, cu lămpi. Din când în când, trebuia închis, pentru că se supraîncălzea. Apoi pornea greu, că trebuia să se încălzească la loc. Din fericire, şi aparatura din studiourile TVR se supraîncălzea şi toată lumea lua o pauză. Necesară. Nimeni nu era antrenat să zacă ceasuri întregi în faţa televizorului. Nici logistica, nici infrastructura casnică nu erau suficient de bine dezvoltate şi adaptate.

Pentru noi, copii, culorile televizorului deschideau o lume distinctă care nu avea legătură cu viaţa noastră, o realitate paralelă şi fabricată. Însă foarte atractivă, de obicei. Dar de data asta, lucrurile stăteau altfel, pentru că, prin fire nevăzute, însă puternic resimţite, realitatea se lega de televizor. Mai precis, realitatea se infiltrase în cutia cu irealităţi.

Oamenii din televizor aveau feţele gri. Vorbeau din gri. Protestau în gri. Se speriau în gri. Se bucurau în gri. Se rugau în gri. Clădirile erau predominant gri. Dar în ele au apărut curând nişte găuri negre, ameninţătoare. Din găurile negre ale pereţilor ieşeau spaime şi moarte.

Soldaţii erau de un gri ce bătea spre negru. La fel şi taburile lor. Şi armele lor. Păreau foarte potriviţi pentru rolul de autori ai găurilor negre din ziduri. Dar nu se ştia cu precizie. Se vorbea despre terorişti. Mi-i imaginam negri, că acţionau probabil noaptea. Sau transparenţi, dacă nu-i vedea nimeni niciodată.Citește mai mult »