Managerii spiritualității

(Sursa)
(Sursa)

Revin asupra acestui subiect nu pentru că aș fi dezvoltat vreo obsesie pentru el, ci pentru a nuanța lucruri pe care le-am mai discutat anterior și asupra cărora consider că merită insistat.

Fac o precizare pe care n-am făcut-o anterior pentru că nu mi se limpezise neapărat nici mie în forma aceasta1: Biserica mereu a împrumutat modele de conducere din ceea ce era disponibil la un moment dat pe piață. Cel mai notoriu exemplu este cel al conducerii ierarhice care preia structura administrației imperiale.

Așadar, inclusiv modelul care face acum carieră – leadership-ul contemporan concentrat pe ideea de leader – este unul eminamente contextual, ce împrumută fățiș, programatic din rețetele de succes ale multinaționalelor și ale diverselor instituții laice. Cum biserica trebuie să se conducă oarecum, ca instituție, acum e momentul acestui model. Ceea ce nu înseamnă că nu există și altele la fel de legitime și de funcționale.

Modelul mult invocat al Bisericii primare este, totuși, al unei Biserici aflate într-o etapă incipientă, când încă lupta să se individualizeze dogmatic și reprezentat doar o minoritate adesea persecutată. Schimbarea condițiilor e firesc să impună schimbări inclusiv la nivel de funcționare și conducere, chiar dacă principiile rămân fundamental aceleași.

De-a lungul istoriei, Cristos a fost privit ca „rege”, „împărat”, „eliberator”, „reformator” (religios sau social, după preferință), iar acum pare să fie un fel de „el lider maximo” (sper că gustați ironia expresiei). Din fericire, e mai mult decât toate acestea la un loc și aceste accente (legitime până-ntr-un punct), nu-i epuizează posibilitățile.

Nu cred, prin urmare, că acest model e mai rău sau mai bun decât altele din trecut. Acelea au avut virtuțile lor pentru vremurile în care au fost adoptate. Ce caută, de pildă, votul democratic în biserici? Ce legitimitate teologică are? E și el o formulă care n-ar fi putut exista altcândva decât atunci când democrația a devenit dezirabilă ca formă de organizare statală. În Biserica primară se foloseau „sorții”. Unde mai e azi, la puzderia de grupări (neo)protestante autoritatea episcopului din Biserica primară?

Iar dacă așa stau lucrurile, faptul de a critica un model nu înseamnă nici pe departe că acel model ar trebui eradicat sau că, și mai rău, pornești o luptă împotriva Bisericii sau a autorității duhovnicești. Critica presupune pur și simplu evidențierea unor lipsuri, riscuri și erori.

Dorința de a pregăti lideri ai Bisericii nu are nimic rău în sine. Rău e când modelul acesta conjunctural este considerat singurul biblic și rău e când persoana liderului devine atât de importantă încât să spui că „Biserica stă în picioare sau cade prin liderii ei”. Fugi d-aici! Țin cu dinții (și cu argumente) de speranța că nu așa stau lucrurile! (Sper că articolul de aici are în vedere și liderii informali, nu doar pe cei oficiali, că atunci stăm rău.)

Contraexemple sunt cu duiumul. Biserica Catolică furnizează o galerie întreagă de lideri odioși, corupți, perverși, cruzi, dar mereu au existat în această biserică și figuri de o copleșitoare anvergură spirituală, fără să fie însă „mari lideri” la vremea lor. Cel mai adesea, răii și bunii ăștia conviețuiau în aceeași epocă. China are o biserică subterană ce proliferează fără sprijinul unor lideri educați după norme occidentale și care poate nici nu știu ce înseamnă acest termen.

Mi se pare o periculoasă amăgire să crezi că stă în puterea liderilor să zidească sau să dărâme Biserica despre care Cristos a spus că „porțile locuinței morților n-o vor birui”. Rolul lor este deosebit de important (iarăși avem istoria ca argument), uneori crucial pentru turnura evenimentelor la un moment dat, dar nu decisiv pentru existența sau eventuala „moarte” a Bisericii.

Cum nu putem scăpa însă de aspectele (mult prea) omenești ale instituției bisericești – le au și cei care se jură că au renunțat cu totul la ele, doar că nu le admit fățiș și oficial – atunci trebuie să facem această concesie și să adoptăm un model funcțional la un moment dat.

Dar fără să-l idolatrizăm, fără să-l idealizăm, fără să-l apărăm ca și când viața noastră ar depinde de el, fără să-l absolutizăm ca și când s-ar fi pogorât pe scara raiului ca să ne izbăvească de toate erorile pe care le comit oamenii atunci când ajung să conducă (sau să slujească) alți oameni.

Nu e cazul să ne amăgim că acesta e cel mai bulletproof dintre toate modelele de conducere. Nu există așa ceva. Fiecare are avantajele și dezavantajele lui. Mai sănătos mi se pare să nu dezvoltăm o obsesie pentru niciunul, ci să ne detașăm puțin de ceea ce trebuie să facem sau să admirăm, ca să nu devenim excesiv de legați de un tipar.

Liderul autentic niciodată n-a avut nevoie de un model anume pe care să-l adopte (deși a trebuit să găsească o formulă de funcționare) și totdeauna a fost expus anumitor riscuri (unele ținând de natura omului, altele, de specificul vremurilor). Întotdeauna a forțat tiparul vremii și niciodată nu a fost imun la riscul de a-și construi propriul cult al personalității sau de a venera sistemul pe care l-a creat.

Paradigma leadership-ului contemporan nu e, deci, decât un accident istoric util bisericilor până când se va demonetiza și toate tinichelele care i se leagă de coadă îl vor elimina din preferințele comunităților pentru un altul, „mai bun”.

Iată de ce mi-am permis să dau un titlu ironic acestui text, căci, într-adevăr, astăzi pastorilor și preoților li se cere să fie niște manageri ai celor sfinte. Li se pretinde, uneori, să presteze un fel de muncă de antreprenoriat cu strategii, cu bugete, cu previziuni, cu corecții de parcurs, cu dări de seamă contabilicești, cu probe ale eficienței… în „via Domnului”.

Ei gestionează situații, stabilesc obiective, gândesc strategic, administrează șantiere sau clădiri, consiliază oameni cu probleme, mediază conflicte, inițiază proiecte, dezvoltă potențialul altora etc. Faptul că astfel de termeni se aud frecvent în perimetrul eclesial denotă, fără-ndoială, o anumită mentalitate responsabilă de sensul pe care îl capătă aceste cuvinte.

Mi-e foarte clar că suntem cufundați într-un spirit al veacului și, ca să putem profita și de ceea ce aduce el bun, mi se pare absolut necesar ca măcar din când în când să luăm o distanță critică. Căci creștinismul a oferit mereu posibilitatea de a ieși puțin din iureșul istoriei pentru a-i contempla virtuțile și metehnele în lumina sensului său transcendent.

1Acum mi se pare de domeniul evidenței, dar uneori ai nevoie de un bobârnac pentru ca să se producă declicul.

22 de gânduri despre “Managerii spiritualității

  1. Teofil, constat că ai făcut pași pozitivi în subiectul aflat în discuție 🙂 Dar, no offence… mă tem că nu ți s-a limpezit suficient subiectul… 🙂 și te-ai re-apucat de el fără a-l mesteca suficient.

    N-am timpul necesar să elaborez, dar obiecția mea vine de la confuzia pe care o faci între doi termeni importanți, mai precis între „lider” și „manager”, respectiv între „leadership” și „management”.

    Ca să clarific, rolul unui manager este rolul unui administrator, conotație care românilor nu le place, asociind-o cu …administratorul de la bloc, un „pârlit” care mai scoate și el un ban, încasând „întreținerea”. Dacă vrei să folosim termenul biblic consacrat în limba română, putem folosi pe acela de „ispravnic”. Dacă tot am ajuns aici, mai putem observa că „isprăvnicia” nu e un concept nou, doar că „managementul” este un neologism și atât. Semnificația lui există dinaintea nașterii Bisericii.

    Cine cârtește împotriva managementului bisericesc cârtește împotriva Noului Testament, care cere slujitorilor să fie buni „ispravnici”, notând și ce se întâmplă cu cei care se dovedesc a fi nevrednici de isprăvnicia încredințată lor.

    Acum, dacă vrei să readuci „isprăvnicia” în parametrii din primele veacuri ale Bisericii, ar trebui să muți și Biserica acolo, când n-avea salariați, n-avea cont la bancă, nu plătea utilități, n-avea bugete, nu construia clădiri, nu făcea pom de Crăciun, nu închiria săli publice, nu organiza „evanghelizări”, concerte, conferințe, nu avea școli teologice, licee confesionale, grădinițe „creștine”, nu trimitea newslettere și nu edita buletine duminicale, nu transmitea priveghiuri și înmormântări „live”, nu avea grupe mici de studiu, ore de „tineret”, nici măcar Școală Duminicală, nu tu AWANA, tabere de copii, tineri, prison ministry, cor, orchestră, fanfară, worship team, programe Radio și / sau TV, web site, nu existau Teofili Stanciu care să se aștepta ca pastorii să blogărească, fiind activi în social-media, 🙂 nu existau echipamente audio, video, office și aș putea continua mult.

    Cum ai vrea să se descurce într-un asemenea hățiș cineva care n-are o cât de cât pregătire managerială, chiar dacă nu i se spune așa, pentru a nu isca ceva sensibilități? Când, dacă ceva nu iese bine duminica, dacă pică becul de la videoproiector sau apare vreun episod teribil de microfonie, fluierând în boxe de mai să le spargă, sau avem dușumele tocite, wc-ul fără hârtie, zăpada necurățată… cine e viovat? Evident, pastorul, fiindcă n-are suficientă grijă (adică nu e un bun manager) șamd. Ca să nu pomenesc că tot de management ține administrarea conflictelor, programarea temelor de studiu, organizarea catehezei, a ședințelor de comitet, a vizitelor pastorale, acolo unde mai există așa ceva, hei, și ținerea în rânduială a propriei familii e tot o chestiune de management.

    De regulă, școlile teologice oferă ceva „management training” deghizat prin programă, nu prea mult că bate la ochi și „e mulți tare” care au alergie la așa ceva.

    Partea proastă este că, de regulă, nu oferă „leadership training” și alea românești sigur nu fac „greșala” asta, zic așa nu fiindcă le cunosc programa, dar am metodele mele de a depista acest lucru 🙂 „nu spui care”…

    Ori liderul nu este totuna cu managerul și dacă bisericile noastre se descurcă de regulă rezon în management, sunt catastrofale în leadership.

    Ca să n-o mai lungesc cu abecedarul, managerul este omul angajat să administreze un sistem, în care există reguli bine stabilite, el fiind responsabil ca sistemul să funcționeze conform acelor reguli, la parametri maximi.

    Liderul este omul care face design-ul sistemului, având curajul de a schimba regulile în timpul jocului, doar fiindcă are viziunea clară a rezultatului final.

    Altfel spus, liderul este acea persoană definită de faptul că trăiește pentru misiunea lui, este capabil să genereze o viziune și, eventual, o strategie pentru realizarea ei. Totodată, liderul este cel care are abilitatea de a determina pe alții să-l urmeze, transferându-le misiunea și viziunea lui.

    Și mai simplu, liderul este persoana care vede că oamenii sunt în punctul A și știe că e spre binele lor (al misiunii) să ajungă în punctul B, de aceea își asumă conducerea lor acolo, în ciuda costurilor. De regulă, pe lideri îi costă viața să facă treaba asta, și nu neapărat afirm că sunt martirizați, deși unii așa sfârșesc. 🙂

    Bisericile și organizațiile creștine românești au nevoie ca de aer de lideri și de instruire în leadership. Marea durere este că n-au habar de treaba asta și scuipă pe noțiunea de leadership, fără ca măcar să aibe vreo idee ce înseamnă și ce pierd din neștiință.

    Consecința majoră este că într-o lume globalizată, postmodernă și postcreștină, care se schimbă extraordinar de repede, dpdv politic, economic, social, moral, cultural etc, majoritatea zdrobitoare a bisericilor nu e capabilă să facă față acestor schimbări, ori anchilozând în trecut, pe principiul că „înainte era mai bine”, ori luând decizii neinspirate de schimbare, fără a avea vreo idee spre ce se îndreaptă.

    Ori a miza la nesfârșit ca Dumnezeu să te ducă de mână ca pe un bebeluș contravine învățăturii biblice a maturizării spirituale. Sau, citându-l pe Țuțea, „Dumnezeu nu vrea să fim proști!” Ori în mediul evanghelic din ziua de azi, mulți, tare mulți, chiar oameni formatori de opinie, au un fel de extaz spiritual, clamând că e duhovnicesc să fim proști. Numai necuratul le poate genera asemenea rătăcire.

    Din cauza aceasta, majoritatea bisericilor nu par a mai ști că Bisericii i s-a dat un mandat, o misiune, iar cei care ar trebui să funcționeze ca lideri, conducând-o în împlinirea ei, se ocupă, după cum zicea Beni Fărăgău prin 1990-91, cu „administrarea nimicului”.

    Îmi cer scuze că iar m-am ambalat. Promit că n-o mai fac prea curând.

    • Chiar așteptam comentariul tău. Am face un tandem bun împreună: eu scormonind după greșeli (inclusiv după cele de percepție ale enoriașului de rând), tu propunând elucidări și soluții.

      Așadar, n-am nimic împotriva liderilor câtă vreme lider înseamnă un om care aduce o viziune și o prezintă convingător, face ucenici, exercită autoritate în mod legitim și înțelept, motivează oamenii să aprofundeze credința (inclusiv la nivel intelectual) și alte lucruri bune.

      Dar trebuie să admiți că, adesea, percepția în bisericile evanghelice despre lider conduce (inclusiv cu acordul acestuia!) mai degrabă către o paradigmă managerială, unde pastorul (de obicei) e un fel de director de șantier sau gestionar de evenimente. El trebuie, în esență, să administreze bine construcția, să facă rost de evenimente sau să pună pe picioare diverse proiecte (tineret, fanfară etc.) și să umple timpii morți (să găsească vorbitori care să acopere necesarul peste toată săptămâna, să producă predici etc. etc.). Mie îmi pare (dar poate că sunt eu prost plasat) că aici cade accentul și din punctul de vedere al comunității, și din punctul de vedere al „liderilor de succes” actuali. Că nu prea-i bine asta… e destul de clar.

      În sine, n-am o problemă cu toate astea, dar când ele devin obligație (sau, de ce nu?, titlu de glorie) pentru un singur personaj, când evaluarea se face după astfel de criterii, când lucrarea aia nevăzută care presupune relația cu omul, cunoașterea enoriașilor, consilierea, grija pentru sufletul lor manifestată în acțiuni discrete… ei atunci cred că tot eșafodajul suferă și capătă un vot de blam.

      Și mai am o singură observație: indiferent de tipul de conducere, cred că e benefic ca oamenii să nu ajungă să hrănească ideea și iluzia că nu e voie să ai niciun fel de obiecții față de modelul lor. Dimpotrivă, aș vrea să văd (dar nu prea am văzut până acum) măsuri de precauție luate împotriva riscului de idolatrizare a unui model sau împotriva riscului de a identifica ceea ce face un comitet la un moment dat cu însăși voia divină infailibilă – transferând infailibilitatea inclusiv asupra liderilor pământești. Deci, zic, ar fi bună o distanță critică, o detașare perioadă și garantarea unui feedback extern onest (indiferent de riscuri). Poate zic prostii… dar măcar spun ce cred 😉

      • De aceea cred că este important ca să nu răspândim mai mult confuzia, blamând liderii și leadershipul. Fiindcă, deși biserica are nevoie și de manageri, că altfel se duce de râpă, ea trebuie adusă la punctul în care să prețuiască liderii. Fiindcă doar cei care au simțul misiunii personale, sunt capabili să genereze o viziune și reușesc să-i determine pe ceilalți să-i urmeze, aduc progres și sunt pomeniți peste generații, că au luat biserica din punctul A și au dus-o în punctul B. Din păcate, de multe ori acestora li se recunosc meritele postmortem.

        Înțeleg deplin problema ta cu cei care sunt „one man show” și doar ei sunt vizibili, ei au laurii, meritele și răsplata, pe merit sau fără să merite. Dar aici problema nu stă neapărat în ei, ci în absența unui lider adevărat. Fiindcă există o forță motrice în orice biserică. Unele sunt conduse, sau misiunea lor este:

        A. Să lustruiască formele – deci sunt centrate pe conservarea unui tipar, unei tradiții, unei liturghii, chiar și când aceasta dă semne clare de expirare.

        B. Să lustruiască pe un om – deci sunt centrate pe „one man show”, care uneori e un tip fain, alteori e un ticălos egoist și narcisist, manipulator etc

        C. Să lustruiască o clădire – nu mai dau detalii 🙂

        D. Să împlinească o lucrare – o misiune. De regulă sunt rare aceste biserici, dar se recunosc pentru faptul că sunt bine focalizate, predomină membrii maturi spirituali, nu imaturii, își aleg conducători înțelepți și, moartea sau plecarea liderului nu duce biserica în colaps.

        • Dar aș vrea să discutăm, chiar dacă nu se va putea cu cei enumerați, care au alte obiective camuflate sub cele nobile și spirituale, și despre riscurile idolatrizării unei singure formule. Dar și despre cele ale „importului” metodelor corporatiste, manageriale, de marketing-PR și human resources din mediul secular. Nu neapărat noi doi, aici, ci să existe și posibilitatea de a exprima rezerve, fără ca asta să fie taxată ca cârcoteală, spirit de contradicție, critică vinovată etc. Știu că, la modul ideal, feedback-ul (și chiar feedforward-ul) trebuie asigurat, dar în practică uneori, mai ales în medii destul de autocratice precum cel creștin evanghelic, șansa unui feedback onest e relativ mică.

          Mi se pare că, în general, obiecțiile sunt greu acceptate și sunt privite cu suspiciune, ca fiind din start rău-voitoare. Critici „lucrarea Domnului”. E adevărat, și de cealaltă parte, că adesea se practică bârfa măruntă, bălăcăreala nesimțită, disprețul fățiș, calomnia semidoctă, discreditarea încrâncenată etc. Devine dificil să găsești o cale în această… junglă. Cu toate astea, atitudinile dăscălos-paternaliste nu văd să aibă beneficii pe termen lung în favoarea comunităților.

          • Dialogul este benefic în orice situație.

            Cum am mai spus nu m-ar deranja „importul” mijloacelor corporatiste, atâta timp cât oamenii din ziua asta își duc viața într-un asemenea mediu, deci „răspund” la asemenea stimuli și metode.

            Legat de stilul de conducere, nu cred că Biblia impune vreunul, deci trebuie să împrumutăm din revelația generală. Din câte observ, într-un moment pari neconvins de sistemul „democratic” din biserici, în alt moment acuzi mediul evanghelic ca fiind destul de „autocratic”. Să nu crezi că te critic aici, îți ridic doar mingi la fileu. 🙂

            Eu unul nu am probleme cu stilurile de conducere. Sunt dispus să accept pe oricare dintre ele. Probabil unei biserici formate din oameni în mare parte imaturi spirituali îi trebuie o conducere autoritară, dar cu siguranța că cel care conduce este o persoană cu caracter, cunoștințe și abilități.

            Unei biserici formate dintr-o majoritate de membri maturi spiritual, i se potrivește un stil de conducere mai participativ, până la o democrație absolută.

            Tragediile mari sunt când avem un stil prea autocrat la o biserică matură, sau, chiar mai mare năpasta este când dai frâie democratice unei biserici imature. Acolo vei vedea că oamenii cei mai lipsiți de caracter dar cu gura mare și abilități de manipulare, inclusiv prin mobilizarea sistemului pcr (pile, cunoștințe relații/rudenii) vor face legea.

            Părerea mea este că fiecărei biserici i se potrivește cel mai bine, la un moment dat, un anume stil de conducere.

            Și tot părerea mea este că nu stilul de conducere este buba cea mai mare în bisericile noastre la ora actuală, ci (1) lipsa dării de socoteală oneste, (2) lipsa evaluării adevărate și (3) lipsa unui cadru de „brainstorming” unde oamenii care au idei, sunt capabili să pună diagnostice și pot oferi soluții și scenarii de mai bine să se poată desfășura, fără a fi bănuiți de răscoală, de rea intenție sau de lovitură de stat.

          • Subscriu în bună măsură la observațiile tale. Cu precizarea că ezitarea mea (aparentă) între autocratic și democratic vine tocmai din minusurile pe care le au fiecare. Sau, mai exact, e o încercare de a sugera că nu ader în mod definitiv la niciun model anume, ci sunt deschis spre opțiuni, cu asumarea calităților și defectelor.

            În ce mă privește, accept cu mult mai multă simpatie un model asumat decât unul pe care îl botezăm într-un fel ca să ne folosim de umbrela lui pentru a proceda cu totul altfel decât scrie pe etichetă.

  2. teofil, nu există și aici o întoarcere la surse? că doar asta se tot cere/ mie mi se pare că indiferent de tipul sau caracteristicile conducerii, obictivul bisericii trebuie atins cumva după standardele lui dumnezeu, iar conducătorii au de imitat conducătorii biblici și de întruchipat calitățile cerute în oarșce listă.
    unii vor să reinventeze biserica sau să o redescopere. cu aceiași problemă s-au confruntat reformatorii și ereticii. și unii reformatori eretici. sau invers… 🙂

    • Ar exista, dacă ar fi oamenii interesați de… surse. Dar nu de manipularea lor ca să iasă din căciulă ceea ce dorim noi. Exemple: alegerile democratice ca fiind singura modalitate de a afla voia Domnului (sau a domnului care manipulează adunarea generală); votarea comitetului în bloc (și cine cutează să conteste „blocul”).

      Chiar dacă nu cred că există o metodă sacră de lucru, cred că principiile ar trebui să fie operante și că istoria Bisericii ar fi o inestimabilă resursă pentru a preveni eventualele abuzuri. Dar… e mult de citit, nu? 😉

    • Întoarcerea la surse este la fel de posibilă cu întoarcerea ta Alex în clasa a II-a. Ai vrea tu, dar nu se mai poate 🙂 Tiparul funcțional „la surse” era valabil atunci și acolo. Ori nu mai suntem nici atunci, nici acolo.

      Teofil are un „cui” cu alegerile democrate. Și eu m-am dat cu capul acum vreo 25 de ani de cuiul ăsta. Între timp, mi-am dat seama, studiind tiparele de conducere și cele organizaționale, că niciunul nu este perfect. Unele se potrivesc mai bine unui context, altele sunt mai potrivite într-un context diferit. Un tipar care merge azi într-o biserică, se prea poate să nu mai meargă peste zece ani. Tiparul conducerii trebuie schimbat precum hainele, cu trecerea timpului, pentru a se potrivi evoluției societății. Nu tiparul de conducere este sacrosant. Tiparul conducerii este doar o formă care te ajută mai bine, la un moment dat, în împlinirea misiunii.

      Wurmbrand, când a ieșit în 56 din temniță, a găsit că biserica pe care o inițiase el în București era condusă acum de doi pastori, dintre oamenii evanghelizați de el și Solheim, care adoptaseră de ani de zile tiparul de funcționare luteran. Wurmbrand, deși se adăpostea sub umbrela luterană din 1941, era un spirit liber, care dădea cu piciorul oricărei forme care îl împiedica să-și împlinească misiunea. Revenind în biserică, aceasta s-a scindat. Unii se obișnuiseră cu tiparul luteran în timp ce alții, mai vechi și apropiați de Wurmbrand, îl voiau pe el la butoane. Până la urmă, Wurmbrand cu un grup de susținători a început să colinde duminică de duminică prin alte biserici, nemaiavând loc de ceilalți. El era un lider pur sânge, care nu se împiedica de forme. Unora însă le place conveniența formelor și la un moment dat misiunea lor devine conservarea acelor forme. Ceilalți doi pastori erau băieți buni, dar erau manageri. Nu vedeau dincolo de tiparul lor. „Egzact” cum a scris într-o carte fundamentală un fost patriarh al baptiștilor, Dumnezeu să-l ierte, că misiunea bisericii baptiste este conservarea tradiției baptiste.

      • mihai, eu nu sunt pentru păstrarea formelor, din contră, pentru păstrarea principiilor bune. apoi ad fontes a fost și lozinca reformei ce s-a petrecut la 1500 de ani după cristos. ei cum au revenit și deviat de la surse? noi n-avem șanse? 🙂

        • Pe tine te-aș bănui ultimul că ai vrea să conservi formele 🙂 (Poate doar să le pui la saramură și să uiți de ele acolo…)

          Eșecul reformatorilor este ca au schimbat o formă cu alta. Uită-te mai aproape la mișcarea pornită de Tudor Popescu. Din avangarda înnoirii a ajuns mai anchilozată, mai legalistă și mai radicală doctrinar decât ortodoxia, ca să nu mai spun că s-au baricadat într-o cazemată.

          Părerea mea, poate greșesc, este că doar misiunea Bisericii nu se schimbă. Biserica este datoare să-și evalueze continuu modul în care își împlinește misiunea, reformându-se constant pentru a fi mai eficientă. Folosirea unor principii, oricare ar fi ele, fără a avea în vedere împlinirea misiunii nu ajută.

      • PS: Mihai, nu cu democrația am eu ceva (fiindcă nu văd ce altceva mai bun ar fi – deși aș prefera o democrație cu monarh în frunte), ci cu lipsa de educație democratică, lipsă pe care o consider deliberată și programatică, dacă e să evaluez atitudinea Statului față de acest subiect.

        • Dacă e vorba de stat, și eu aș prefera o monarhie constituțională. Dacă ne limităm la biserică, guvernarea democratică e catastrofală în bisericile imature. Dar este extrem de roditoare în cele formate din oameni maturi dpdv spiritual.

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s