Când credeam că avem explicaţie clară pentru tot ce se întâmplă

Jan Matejko - Bătălia de la Grunwald (sursa)
Jan Matejko – Bătălia de la Grunwald (sursa)

Nici raţiunea, nici credinţa nu au nevoie de explicaţii. Nuanțez, că doar nu scriem numai din topor și din axiome: nici raţiunea, nici credinţa nu sunt cele care ne împing să căutăm explicaţii. Altceva ne împinge, altceva ne nelinişteşte. Raţiunea înţelege o explicaţie, credinţa o poate integra. Însă mobilul, forţa care ne împinge e o nelinişte de altă sorginte.

Curiozitatea, fie ea şi ştiinţifică, nu ţine de raţionamentul în sine, de logică, ci de natura umană. Tulburarea în faţa necunoscutului, spaimele în faţa diverselor primejdii împing omul spre răspunsuri mai mult sau mai puţin coerente, care adesea se folosesc de credinţă, dar fără ca imboldul iniţial să izvorască din ea. Prin definiție, credința se referă la a crede, iar rațiunea la a gândi logic și coerent.

De pildă, sunt unii care au convingerea fermă că Dumnezeu i-a pedepsit pe cei din „Colectiv” pentru că meritau. Această explicaţie s-a extins repede şi la atentatele din Franţa. Au fost identificate manifestări condamnabile al victimelor care meritau pedepsite.

Justificarea pentru o astfel de explicaţie e, adesea, că am fi cumva obligaţi de credinţa noastră creştină să spunem… adevărul. Care adevăr? O minimă verficare logică a acestei explicaţii o invalidează instantaneu.

Iată un test. De ce i-a pedepsit Dumnezeu tocmai pe ăştia şi nu pe alţii, care participă la alte manifestări similare? În paranteză fie spus, există săptămânal, în cluburile din România, concerte din acea zonă întunecată a rock-ului. Probabil că răspunsul – dacă nu cumva e unul de natură profetică – va fi că Dumnezeu ştie de ce i-a ales pe aceştia.

Întrebarea firească atunci e următoarea: cum putem avea certitudinea că Dumnezeu i-a pedepsit pe aceştia dacă nu ştim de ce nu i-a ales (şi) pe alţii? Cum se face că avem acces fix la o singură explicaţie, la o singură informaţie certă – tocmai cea care ne covine – dar la nimic din toate celelalte (mai ales dacă ele nu se potrivesc în sistemul nostru)?

Ajungem aşadar la următoarea formulare: în ce fel a transmis Dumnezeu confirmarea despre judecata aplicată – exceptând, repet, viziunile profetice pe care nu le putem contesta, dar nici valida – astfel încât să fie înţeleasă tocmai de către creştinii care oricum o preferă din start (sau au o predispoziţie către justiţiarism şi condamnarea promptă a altora)?

În cel mai bun caz, rămâne să acceptăm că aceasta este, cel mult, o presupunere, o ipoteză. În cazul mai grav, Citește mai mult »

Managerii spiritualității

(Sursa)
(Sursa)

Revin asupra acestui subiect nu pentru că aș fi dezvoltat vreo obsesie pentru el, ci pentru a nuanța lucruri pe care le-am mai discutat anterior și asupra cărora consider că merită insistat.

Fac o precizare pe care n-am făcut-o anterior pentru că nu mi se limpezise neapărat nici mie în forma aceasta1: Biserica mereu a împrumutat modele de conducere din ceea ce era disponibil la un moment dat pe piață. Cel mai notoriu exemplu este cel al conducerii ierarhice care preia structura administrației imperiale.

Așadar, inclusiv modelul care face acum carieră – leadership-ul contemporan concentrat pe ideea de leader – este unul eminamente contextual, ce împrumută fățiș, programatic din rețetele de succes ale multinaționalelor și ale diverselor instituții laice. Cum biserica trebuie să se conducă oarecum, ca instituție, acum e momentul acestui model. Ceea ce nu înseamnă că nu există și altele la fel de legitime și de funcționale.

Modelul mult invocat al Bisericii primare este, totuși, al unei Biserici aflate într-o etapă incipientă, când încă lupta să se individualizeze dogmatic și reprezentat doar o minoritate adesea persecutată. Schimbarea condițiilor e firesc să impună schimbări inclusiv la nivel de funcționare și conducere, chiar dacă principiile rămân fundamental aceleași.

De-a lungul istoriei, Cristos a fost privit ca „rege”, „împărat”, „eliberator”, „reformator” (religios sau social, după preferință), iar acum pare să fie un fel de „el lider maximo” (sper că gustați ironia expresiei). Din fericire, e mai mult decât toate acestea la un loc și aceste accente (legitime până-ntr-un punct), nu-i epuizează posibilitățile.

Nu cred, prin urmare, că acest model e mai rău sau mai bun decât altele din trecut. Citește mai mult »

Greșeli pe care le fac pastorii în „social-media”

Diagramă cu tipuri de „social-media” (Brian Solis and JESS3 - sursa)
Diagramă cu tipuri de „social-media” (Brian Solis and JESS3 – sursa)

Mă grăbesc să traduc câteva idei din articolul „Five Mistakes Pastors Make On Social Media”, scris de Marty Duren, pentru Christianity Today.

Articolul pornește de la niște statistici, care să convingă liderii de necesitatea atenției acordate acestui fenomen.

Am tradus și adaptat – cu destulă libertate – doar „diagnosticele” și câteva „simptome”.

  1. Nu sunt prezenți în „social-media”. Rețelele de socializare îi asigură, practic, pastorului echivalentul unui post propriu de televiziune și radio. O „oportunitate” ce nu-ți poți permite s-o ratezi.
  2. Nu sunt consecvenți/constanți – adică postează doar din an în paști. Se recomandă postări ritmice pe blog, angajare în dialoguri pe facebook și prezență constantă (odată ce omul a intrat în horă).
  3. Se limitează să atace. Ar trebui să se vadă și ce susțin, nu doar ce contestă (mereu) – sistemul politic, moravurile publice etc.
  4. N-au simțul umorului (sau nu-l folosesc). Nu e o virtute în sine sobrietatea încruntată.
  5. Presupun că „social-media” este un mediu nociv/malefic în sine. Social-media este o unealtă care poate fi folosită spre bine sau spre rău.

Articolul integral (e în engleză, dar e scurt și scris într-un limbaj foarte accesibil) poate fi citit aici.