Nu cred că e ușor să fii pastor

(Sursa)
(Sursa)

Mi s-a spus, cu diverse ocazii, că aș fi aspru cu pastorii în postările mele. Se prea poate să fi fost, dar, cel mai probabil, atunci aveam cazuri specifice în minte și, după cât îmi cunosc stilul, criticam o anumită meteahnă.

Căci altfel, ori de câte ori mă gândesc la această misie pe care o au pastorii, mi se pare una dificilă din mai multe motive. Și la toate astea se mai adaugă și evidența că li s-a da mult și li se va cere mult. Cum octombrie este, în lumea anglo-saxonă, luna dedicată aprecierii pastorului, în textul de față vă descriu doar câteva dintre dificultățile pe care le presupun eu ca fiind atașate acestei slujbe.

Poate că nu sunt singurul care a perceput (fără să aibă prea multe „dovezi concrete” de prezentat) că pastorul trebuie să fie cumva acel individ pururi binevoitor, surâzător, fără probleme semnificative (cu ceva păcățele neglijabile), sfătos, atoatecunoscător, mereu disponibil și în toate privințele aproape de desăvârșire. Portretul acesta este unul fals, dar impresia mea e că a fost susținut de-a lungul timpului de ambele tabere, și de enoriașii care voiau liderul perfect, și de către liderul care poza perfecțiunea – fără să mai fie clar, în prezent, cine pe cine a influențat.

Să zicem că tânărul (sau nu chiar atât de tânărul) pastor pe nume -Escu „aterizează” în biserica din localitatea -Ești (rogu-vă, nu căutați jocuri de cuvinte ascunse în spatele acestor nume, fiindcă orice concluzie ați trage vă aparține în exclusivitate; pur și simplu sunt foarte multe nume ce se termină cu aceste sufixe).

Plecăm de la ideea că există cele mai bune auspicii inițiale. Există „chemare”, există „dedicare”, există „dorința bisericii”, există chiar și aproape unanimitate la alegerea pastorului, există și premise favorabile pentru toate „lucrările” dorite în biserică (cor, tineret, copii, studii, misiune, fanfară, evenimente publice… you name it).Citește mai mult »