Nici apocalipsele nu mai sunt ce erau odinioară…

Victor Vasnețov - Cei patru cavaleri ai Apocalipsei (sursa)
Victor Vasnețov – Cei patru cavaleri ai Apocalipsei (sursa)

Acum că trecurăm și de apocalipticul impact cu colosalul meteorit ce trebuia să ne căsăpească în masă la sfârșit de septembrie, putem răsufla ușurați și să ne vedem de… ce-om fi făcând fiecare. Ba nu! Nu putem! Au apărut alte profeții care reprogramează sfârșitul. Iar deadline-ul (se potrivește bine cuvântul aici!) e foarte strâns.

Fostul meu profesor de istoria Bisericii (Alex. Nădăban) – pe care, deci, n-am motive să nu-l cred – face un scurt inventar al apocalipselor ce au punctat cele două milenii de creștinism (există și o listă lungă disponibilă pe wiki). Incursiunea e prilejuită însă de cea mai recentă profeție apocaliptică românească.

Deși am mai scris despre diversele apocalipse pe care le-am prins live în ultimii ani, de data asta mă rezum doar să vă relatez cu nostalgie o apocalipsă ceva mai confidențială și rămân cu regretul că internetul ăsta a făcut ca nici apocalipsele să nu mai fie ce erau odinioară.

Era la începutul anului 1991. Americanii declanșaseră deja războiul împotriva lui Saddam Hussein care ocupase, cu obrăznicie, Kuweitul. Cred că tocmai urma să fie lansată Operațiunea „Furtună în Deșert” sau una dintre fazele sale.

Abia revenisem din vacanța de iarnă și pare-mi-se că, în blocul în care locuiam, se luase în mod inexplicabil căldura. Sau poate că doar vestea pe care aveam s-o primim e cea care mi-a lăsat impresia asta de frig și ger.

Cert este că ne-a vizitat un cunoscut care, pe un ton confidențial, ne sugera că nu are rost să ne facem planuri dincolo de februarie, fiindcă n-o să mai prindem altă primăvară. Pe scurt, urma să se declanșeze Armaghedonul (sau așa ceva), iar un „profet” deja stabilise și termenul final pentru răpire (țin minte că era o dată foarte precis anunțată, dar nu mai știu exact dacă 17 ianuarie sau 24 februarie).

Într-un fel, mă bucuram că nu mai trebuia să fac teme, că scap de teze, că practic îmi puteam prelungi vacanța până la sfârșitul lumii, dar acea firavă bucurie a fost repede sufocată de spaimele sfârșitului.

Nu cred vă spusei că eu am văzut cu ochii mei „steaua cu coadă” de prin 1986, apoi am auzit cu urechile mele – de sus de la amvon – că n-o să ne mai prindă anul 2000 în viață – prevestire ce intra în flagrantă contradicție cu cântecul „Noi în anul 2000/Când nu vom mai fi copii…” Eram, așadar, pregătit să iau de bună profeția și s-o cred în virtutea experienței mele de specialist escatolog nebrevetat…

Nu aș putea spune cu siguranță ce a urmat, căci memoria mea păstrează doar această scenă, însoțită de fiorii reci de origine azi incertă și de lumina lăptoasă ce băltea în bucătăria apartamentului. Când zic că nu știu ce a urmat, mă refer, desigur, la felul în care am trăit zilele următoare.

Deși tare suspectez că profesorii mei obsedați numai de materia lor – și cu totul indiferenți la sfârșitul iminent al lumii – ne vor fi potopit cu teme și cu extemporale, încât sfârșitul lumii începea să arate ca o mare izbăvire. Dar n-a fost să (ne) fie.

Probabil că numai o ședință de psihanaliză sau un studiu de psiho-patologie socială m-ar putea lămuri asupra unui lucru. De mic, aceste sfârșituri de lume mă încărcau cu o mare vinovăție. Fără o cauză precisă, fără vreun fundament identificabil.

Poate greșesc și filtrez în mod nedrept totul prin reacțiile mele afective, dar am impresia că mereu se insista pe grozăvie, pe calamitate, pe elementul spectaculos-cataclismic. Memoria mea n-a păstrat nicio imagine a vreunui vestitor apocaliptic care să radieze de bucurie că își întâlnește Mântuitorul. Însă am o galerie întreagă de chipuri încruntate, de voci tunătoare, de amenințări cu iadul, de afurisenii pentru păcătoșii nepăsători, de prezențe care transmiteau prin întreg arsenalul oratoric verbal și non-verbal numai teroare, mânie, amenințare, violență, jale și nenorocire.

Între timp, am mai trăit câteva apocalipse fantastice. Și cea cu eclipsa, și cea cu Y2K, și cea din 2012. Dar m-am obișnuit, dorm destul de liniștit și sper să văd reportaje despre ele la televizor. Că tot veni vorba, filmul 2012 l-am urmărit fără sonor, drept urmare m-am ales cu o comedie de toată frumusețea.

Am tras concluzia, pentru mine, că termenele astea sunt cai verzi pe pereți care-ți distrag atenția de la probleme reale, concrete și atrag mai mult atenția asupra celor care le propun. Gurile rele spun că se câștigă bine din asta – vezi cazul seriei Left Behind sau al profețiilor mayașe – dacă nu bani, cel puțin notorietate.

Parcă însă aș prefera discreția conspiraționistă din 1991 în locul acestui spectacol (era să zic dezmăț) de prevestiri care transformă un eveniment cert, de care nu mă îndoiesc, într-o glumă proastă de care râde toată lumea. Căci nu mai poți face vreo distincție între „impresionantele” profeții mayașe și recurentele „profeții” creștine, care cad rând pe rând. Din păcate…

Altfel arăta o apocalipsă difuzată din gură în gură, printre cunoscuți, fără toată regia și fără tot senzaționalismul de presă care a însoțit numeroase preziceri recente. Chiar și falsitatea profețiilor – toate s-au dovedit false până în prezent – era atunci mai ușor de digerat, că doar oameni suntem și înțelegem…

Plus că, de vreme ce nu se adresa unor mase întregi, te simțeai cumva special că a ajuns și pe la tine știrea, că ai fost considerat vrednic să fii anunțat din timp ca să-ți faci socotelile de pe urmă. Nu era subiectul unul foarte comod, dar erai un mic inițiat, un privilegiat că ți se împărtășea o taină.

Acum însă, parcă am asista la un joc public de tarot cu pagini din Biblie, în care fiecare se străduiește să-i iasă pasiența. La final, dacă nu se întâmplă să vină sfârșitul, trăim mai departe în așteptarea următorului profet, fiindcă nimeni nu-și cere scuze, ci, eventual, invocă o eroare de calcul și reprogramează sfârșitul, reamorsând speranțe și spaime, ca într-un joc fără capăt.

NOTĂ: Nu cred că sfârșitul lumii este un subiect demn de luat în râs, dar a nu se echivala seriozitatea subiectului cu neseriozitatea celor care îi stabilesc termenele. Pentru creștinii care cred ce spune Biblia, revenirea lui Cristos este o certitudine (indiferent de poziția pe care o adoptă față de aceste eveniment). Nu știm când anume va fi, dar știm că nu se schimbă nimic fundamental din ceea ce au creștinii de făcut până atunci.

Totuși, obsesia predicțiilor unor date precise transformă subiectul ca atare într-un spectacol ridicol și lipsit de credibilitate. Mai ales când termenele vin din gura unor personaje controversate. Per ansamblu, cred că mai mult dăunează decât ajută. Sunt ceva șanse ca unul tot s-o nimerească până la urmă (mai ales dacă e suficient de vag, gen Nostradamus), dar asta nu-l face mai profet decât pe cei dinaintea lui, ci poate mai norocos la pariuri cu miză.

Anunțuri

7 gânduri despre “Nici apocalipsele nu mai sunt ce erau odinioară…

  1. si eu am crescut cu sfarsitul lumii atarnandu-mi deasupra capului. chestia asta devine obositoare la un moment dat. de fapt am avut si spectrul emigratiei deasupra capului ani de zile, si tocmai cand ma relaxasem si nu credeam sa se mai intample s-a intamplat, deci… asa va fi probabil si cu venirea Domnului (care poate sau nu sa coincida cu „sfarsitul lumii” – sunt diferite interpretari).

    de asta din septembrie pot sa zic ca am uitat. am citit ceva pe net, n-a avut prea mare greutate, am si uitat. desi, la cate filme cu tema asta am vazut, da, era o posibilitate ca domnul respectiv sa fie taman ala pe care „serviciile” n-au reusit sa-l amuteasca la timp.

      • ultima oara cand am avut parte de probabilitati cat de cat mari (sub 50%) a fost in 2011.

        https://en.wikipedia.org/wiki/2011_end_times_prediction

        in Romania nu cred ca s-a simtit prea tare evenimentul, dar in SUA pulsul era destul de marit. chiar mi-a fost ceruta parerea de crestin de catre colegii de birou. si, desi am zis ca tipul cel mai probabil se inseala (aplicand testul biblic pentru profeti mincinosi: ai gresit odata, esti profet mincinos), totusi nu puteam sa zic cu mana pe inima ca 100% nu se va intampla nimic. mai ales ca l-am auzit pe Harold Camping la radio de multe ori. am avut rude care l-au luat destul de serios. nu la nivelul la care l-au luat cei care au vandut tot, dar totusi… AIA e mediatizarea sfarsitului lumii, cum numai americanii o pot face. ce-a fost acum in septembrie e joaca de amatori.

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s