Nici apocalipsele nu mai sunt ce erau odinioară…

Victor Vasnețov - Cei patru cavaleri ai Apocalipsei (sursa)
Victor Vasnețov – Cei patru cavaleri ai Apocalipsei (sursa)

Acum că trecurăm și de apocalipticul impact cu colosalul meteorit ce trebuia să ne căsăpească în masă la sfârșit de septembrie, putem răsufla ușurați și să ne vedem de… ce-om fi făcând fiecare. Ba nu! Nu putem! Au apărut alte profeții care reprogramează sfârșitul. Iar deadline-ul (se potrivește bine cuvântul aici!) e foarte strâns.

Fostul meu profesor de istoria Bisericii (Alex. Nădăban) – pe care, deci, n-am motive să nu-l cred – face un scurt inventar al apocalipselor ce au punctat cele două milenii de creștinism (există și o listă lungă disponibilă pe wiki). Incursiunea e prilejuită însă de cea mai recentă profeție apocaliptică românească.

Deși am mai scris despre diversele apocalipse pe care le-am prins live în ultimii ani, de data asta mă rezum doar să vă relatez cu nostalgie o apocalipsă ceva mai confidențială și rămân cu regretul că internetul ăsta a făcut ca nici apocalipsele să nu mai fie ce erau odinioară.

Era la începutul anului 1991. Americanii declanșaseră deja războiul împotriva lui Saddam Hussein care ocupase, cu obrăznicie, Kuweitul. Cred că tocmai urma să fie lansată Operațiunea „Furtună în Deșert” sau una dintre fazele sale.

Abia revenisem din vacanța de iarnă și pare-mi-se că, în blocul în care locuiam, se luase în mod inexplicabil căldura. Sau poate că doar vestea pe care aveam s-o primim e cea care mi-a lăsat impresia asta de frig și ger.

Cert este că ne-a vizitat un cunoscut care, pe un ton confidențial, ne sugera că nu are rost să ne facem planuri dincolo de februarie, fiindcă n-o să mai prindem altă primăvară. Pe scurt, urma să se declanșeze Armaghedonul (sau așa ceva), iar un „profet” deja stabilise și termenul final pentru răpire (țin minte că era o dată foarte precis anunțată, dar nu mai știu exact dacă 17 ianuarie sau 24 februarie).

Într-un fel, mă bucuram că nu mai trebuia să fac teme, că scap de teze, că practic îmi puteam prelungi vacanța până la sfârșitul lumii, dar acea firavă bucurie a fost repede sufocată de spaimele sfârșitului.

Nu cred vă spusei că eu am văzut cu ochii mei „steaua cu coadă” de prin 1986, apoi am auzit cu urechile mele – de sus de la amvon – că n-o să ne mai prindă anul 2000 în viață – prevestire ce intra în flagrantă contradicție cu cântecul „Noi în anul 2000/Când nu vom mai fi copii…” Eram, așadar, pregătit să iau de bună profeția și s-o cred în virtutea experienței mele de specialist escatolog nebrevetat…Citește mai mult »

Reclame