Ferenc Visky – Mic „tratat de teologie” aforistică

În mai, când am fost la seara comemorativă în onoarea lui Ferenc Visky, am promis unor oameni care au asistat la discuții să transform cât mai repede prezentarea într-un text pentru blog. Mă achit târziu de promisiune, din păcate.

Țin totuși să atrag atenția că pe 5 octombrie tocmai s-au împlinit 10 ani de când Visky a plecat la cele veșnice. Mi-am zis că, dacă n-am prins fix ziua, măcar luna să nu treacă înainte să postez acest text pe care am avut onoarea și bucuria să-l verific, în varianta orală, cu niște oameni de ispravă. Seara respectivă a început prin a fi una memorială, dar a sfârșit prin a deveni memorabilă, cel puțin pentru unii dintre noi.

Și ar mai fi o coincidență de remarcat: textul meu apare de ziua Reformei. Iar Visky a fost un gen de reformat cu totul aparte.

etheology - Books, Stuff & Coffee

mierea-din-stanca

În timp ce pregăteam acest material mi-am dat seama că există câteva „ecrane” care mă separă de Ferenc Visky și care s-ar putea să-mi influențeze interpretarea pe care o dau cărții sale. Așadar, ca măsură de precauție pentru cititor, înșir aceste obstacole. În primul rând limba – am acces doar la o traducere. Pe urmă, mentalitatea – spiritul veacului ne influențează mentalitatea în mod cert și ne schimbă mizele. Cu siguranță, generația mea nu înțelege întru totul mentalitatea și atitudinile celor persecutați de comuniști. Ar fi apoi diferența de nivel spiritual și de asumare a suferințelor, ca să mă opresc doar la cele mai reprezentative.

Acestea fiind zise, putem purcede la o scurtă incursiune prin cartea Mierea din stâncă, un mic „tratat” de teologie aforistică. Am reținut pentru această prezentare acele teme care mi-au atras atenția prin perseverența cu care autorul revine asupra lor.

Iubirea

Tema care scaldă…

Vezi articol original 1.511 cuvinte mai mult

Anunțuri

Nevoia copiilor de părinți PREZENȚI

Indieni din Santa Clara Pueblo (sursa)
Indieni din Santa Clara Pueblo (sursa)

Tata, abia aștept să nu mai mergi nicăieri la lucru.

(Parafrază după spusa plină de încântare a Soniei)

Copiii au multe nevoi pe care le exprimă cum pot, potrivit vârstei și capacităților cu care sunt înzestrați. Din săraca mea experiență, trebuie să recunosc că sunt unele pe care nu reușesc să le înțeleg în spatele crizelor de plâns sau îndărătul unor manifestări mai… antisociale.

Există însă și nevoi exprimate extrem de transparent și care ar merita o atenție pe măsură. Dintre ele, nevoia copilului să stea cu părintele mi se pare una fundamentală și totodată foarte ușor de neglijat.

Dacă ar fi doar cazul meu, poate că m-ar încerca ispita să spun (deși sper că NU!) că probabil e o nevoie hipertrofiată, însă am mai văzut și la alții exact aceeași situație: copiii ar vrea ca părinții să nu fie atâta vreme plecați la serviciu (fiindcă nu discutăm cazurile de neglijare deliberată a copiilor pentru diverse scopuri mai mult sau mai puțin justificate), ci să poată sta mai mult timp împreună.

Dar, când banii nu te dau afară din casă, e foarte greu să îndeplinești această dorință a copilului, știind că, și dacă ar fi posibil logistic, ar presupune un preț destul de mare. Și aici trebuie să fac o mențiune ca să tai apa de la moara celor care te povățuiesc sfătos să te mulțumești cu mai puțin. Da, există și astfel de situații, după cum există și oameni care muncesc zi de vară până-n seară doar pentru asigurarea subzistenței. Să nu fim ipocriți și exagerat de dăscăloși, că nu se cade!

N-am soluții, asta ca să știți din start. Însă nu cred că toate problemele pe care le ridic trebuie să primească și soluție (de la mine). Uneori e destul să le avem în vedere și să căutăm – perpetuu și dinamic – o soluție zilnică, periodică, temporară, inedită, ingenioasă.

Textul acesta este scris, în primul rând, ca un tribut pentru copiii noștri care își doresc să stea cu părinții lor. Citește mai mult »

Cum să-ți „încreștinezi” contul de FB

increstinare FB

Se știe că un creștin adevărat trebuie să fie un mărturisitor. Iar dacă are un cont de FB, și contul respectiv trebuie să îndeplinească aceeași condiție. Să prelungească în virtual mărturia creștinească.

Ca să treacă proba încreștinării, trebuie să îndeplinească totuși anumite condiții neoficializate, dar prezente implicit în mediul online.

Mai întâi, musai să conțină niște versete (dacă sunt din alea cu fundal colorat în nuanțe stridente și cu sclipici, e cu atât mai bine). Niște „icoane” reprezentându-l pe Isus sau niște buchete de flori pot aduce un plus de strălucire kitsch bine-venită.

Pe urmă, trebuie să fie punctat de câteva „cauze” pe care creștinul le susține. De preferat, copii mutilați. Nu contează că imaginile sunt dinaintea FB și circulau pe email, nu contează că ar trebui să fie deja adulți de când au fost fotografiați. Important e să fie din alea cu „share dacă-ți pasă” sau „1 like = 50 Cenți”, „1 share = 1 Dollar).

Tot aici merge bine și cu acele imagini (sau meme) care se termină cu „spune AMIN dacă ești de acord” sau „dă share dacă și tu crezi în Dumnezeu” etc. Genul de texte absolut inutile, cu mesaj pseudospiritual.

Nu trebuie uitat ingredientul apocaliptic. Citește mai mult »

Nu cred că e ușor să fii pastor

(Sursa)
(Sursa)

Mi s-a spus, cu diverse ocazii, că aș fi aspru cu pastorii în postările mele. Se prea poate să fi fost, dar, cel mai probabil, atunci aveam cazuri specifice în minte și, după cât îmi cunosc stilul, criticam o anumită meteahnă.

Căci altfel, ori de câte ori mă gândesc la această misie pe care o au pastorii, mi se pare una dificilă din mai multe motive. Și la toate astea se mai adaugă și evidența că li s-a da mult și li se va cere mult. Cum octombrie este, în lumea anglo-saxonă, luna dedicată aprecierii pastorului, în textul de față vă descriu doar câteva dintre dificultățile pe care le presupun eu ca fiind atașate acestei slujbe.

Poate că nu sunt singurul care a perceput (fără să aibă prea multe „dovezi concrete” de prezentat) că pastorul trebuie să fie cumva acel individ pururi binevoitor, surâzător, fără probleme semnificative (cu ceva păcățele neglijabile), sfătos, atoatecunoscător, mereu disponibil și în toate privințele aproape de desăvârșire. Portretul acesta este unul fals, dar impresia mea e că a fost susținut de-a lungul timpului de ambele tabere, și de enoriașii care voiau liderul perfect, și de către liderul care poza perfecțiunea – fără să mai fie clar, în prezent, cine pe cine a influențat.

Să zicem că tânărul (sau nu chiar atât de tânărul) pastor pe nume -Escu „aterizează” în biserica din localitatea -Ești (rogu-vă, nu căutați jocuri de cuvinte ascunse în spatele acestor nume, fiindcă orice concluzie ați trage vă aparține în exclusivitate; pur și simplu sunt foarte multe nume ce se termină cu aceste sufixe).

Plecăm de la ideea că există cele mai bune auspicii inițiale. Există „chemare”, există „dedicare”, există „dorința bisericii”, există chiar și aproape unanimitate la alegerea pastorului, există și premise favorabile pentru toate „lucrările” dorite în biserică (cor, tineret, copii, studii, misiune, fanfară, evenimente publice… you name it).Citește mai mult »

Nostalgia comunismului sau când nu știi ce să faci cu libertatea

Demolarea Bisericii Ienei, by Radu Stefanescu (sursa)
Demolarea Bisericii Ienei, by Radu Stefanescu (sursa)

Sunt născut sub comunism și am trăit suficient de mult până în 1990, încât să am amintiri și nostalgii din acea perioadă. E, cred, un dat uman general ca perioada copilăriei să stârnească, peste ani, ecouri nostalgice și amintiri înconjurate de o aură caldă, îmbietoare.

Inevitabil, o parte dintre tarele comuniste sunt incluse în acele amintiri și nu neapărat într-o lumină proastă, nici într-o perspectivă critică. Faptul că primeam ciocolată rar se traduce, în amintiri, doar în gustul extraordinar al ciocolatei atunci când era. Faptul că vedeam o dată pe an portocale se traduce în religiozitatea cu care le tratam când le aveam. Etc.

Din tot tabloul sumbru în care viețuiau cei mari (părinți, bunici, neamuri, apropiați), e destul de normal ca noi, copiii, să fi păstrat numai bucuriile și, eventual, relele grave, care ne afectau viața într-un fel sau altul.

Cu toate acestea, cred că după o anumită vârstă și cu capacitatea de a privi în urmă mai critic și mai detașat, dobândești discernământul necesar să înțelegi că unele lucruri erau suficient de rele încât să nu le regreți, chiar dacă le păstrezi încă în tezaurul amintirilor proprii.

E la modă acum să te extaziezi în fața colosalei performanțe reușite de Ceaușescu de a plăti toate datoriile externe ale României. Iar asta devine automat o înaltă formă de patriotism. Povești! În exact aceeași perioadă, tocmai ca să plătească datoriile respective, dictatorul își sărăcea populația, aducând-o la limita suportabilității. Frig, întuneric și foame. Astea nu-s povești, ci ingredientele atmosferei ultimilor ani de comunism.

Nu-mi spuneți că patriotul din fruntea țării nu știa. Știa foare bine unde voia să aducă țara, că nu degeaba se inspira din „revoluția culturală chineză” sau se avea bine cu o seamă de dictatori din alte țări.

În Frații Karamazov, capodopera lui Dostoievski, există celebrul episod întitulat „Marele Inchizitor”. Printre multe alte idei importante, apare și aceea că oamenii nu suportă libertatea, ci caută cu să și-o închine în schimbul unei existențe în care să nu poarte grija hranei și a îmbrăcămintei.

Judecată din această perspectivă, nostalgia după vremea comunistă capătă sens. Oamenii s-au trezit liberi, au tot ce le-a lipsit în comunism, dar nu știu cum să-și administreze libertatea. Nimănui nu-i trebuiește și atunci se simt derutați.

Există aici și un aspect ce nu poate fi ignorat. Citește mai mult »

Amintiri necruțătoare din copilărie

By Harry Clarke (sursa)
By Harry Clarke (sursa)

Sunt convins că, dacă aș avea cumva acces la cele mai palpitante, impresionate, grozave evenimente care mi s-au păstrat doar ca „amintiri din copilărie”, aș avea o surpriză neplăcută. Dacă, adică, aș putea să le văd în mod „obiectiv”, nu înconjurate de aura pe care le-o conferă vârsta de atunci și timpul care a trecut.

Ceea ce li se întâmplă copiilor din ziua de azi are un aer de cruzime. Când ei vor ajunge la vârsta maturității și își vor depăna amintirile, vor avea posibilitatea să verifice dacă sunt așa cum le-a păstrat memoria lor sau nu. De ce e o cruzime această „facilitate? Ei bine…

Cum să nu fie crud să constați că ziua de naștere cea fabuloasă, de care îți amintești ani întregi cu nostalgie, ba chiar reușești să te transpui în acea clipă intensă, a fost, în realitate, de o banalitate înfiorătoare? Că, de fapt, a fost o aglomerație fără noimă de copiii care se înghesuiau la masă, se băteau, urlau și așteptau să mănânce odată tortul.

Cum să nu te lovească decepția când calul pe care ai călărit prima oară, bidiviul din basm, e doar o mârțoagă ordinară, cu urme de baligă pe șold și cu coama tunsă strâmb?

Cum să nu îți dea lacrimile când marele concurs de… ce-o fi fost el… pe care aveai impresia că l-ai câștigat în uralele mulțimii n-a fost decât o îmbulzeală de țânci împiedicați dintre care tu ai fost cel mai puțin împiedicat?

De unde vor ști copiii noștri toate astea? Citește mai mult »

Nici apocalipsele nu mai sunt ce erau odinioară…

Victor Vasnețov - Cei patru cavaleri ai Apocalipsei (sursa)
Victor Vasnețov – Cei patru cavaleri ai Apocalipsei (sursa)

Acum că trecurăm și de apocalipticul impact cu colosalul meteorit ce trebuia să ne căsăpească în masă la sfârșit de septembrie, putem răsufla ușurați și să ne vedem de… ce-om fi făcând fiecare. Ba nu! Nu putem! Au apărut alte profeții care reprogramează sfârșitul. Iar deadline-ul (se potrivește bine cuvântul aici!) e foarte strâns.

Fostul meu profesor de istoria Bisericii (Alex. Nădăban) – pe care, deci, n-am motive să nu-l cred – face un scurt inventar al apocalipselor ce au punctat cele două milenii de creștinism (există și o listă lungă disponibilă pe wiki). Incursiunea e prilejuită însă de cea mai recentă profeție apocaliptică românească.

Deși am mai scris despre diversele apocalipse pe care le-am prins live în ultimii ani, de data asta mă rezum doar să vă relatez cu nostalgie o apocalipsă ceva mai confidențială și rămân cu regretul că internetul ăsta a făcut ca nici apocalipsele să nu mai fie ce erau odinioară.

Era la începutul anului 1991. Americanii declanșaseră deja războiul împotriva lui Saddam Hussein care ocupase, cu obrăznicie, Kuweitul. Cred că tocmai urma să fie lansată Operațiunea „Furtună în Deșert” sau una dintre fazele sale.

Abia revenisem din vacanța de iarnă și pare-mi-se că, în blocul în care locuiam, se luase în mod inexplicabil căldura. Sau poate că doar vestea pe care aveam s-o primim e cea care mi-a lăsat impresia asta de frig și ger.

Cert este că ne-a vizitat un cunoscut care, pe un ton confidențial, ne sugera că nu are rost să ne facem planuri dincolo de februarie, fiindcă n-o să mai prindem altă primăvară. Pe scurt, urma să se declanșeze Armaghedonul (sau așa ceva), iar un „profet” deja stabilise și termenul final pentru răpire (țin minte că era o dată foarte precis anunțată, dar nu mai știu exact dacă 17 ianuarie sau 24 februarie).

Într-un fel, mă bucuram că nu mai trebuia să fac teme, că scap de teze, că practic îmi puteam prelungi vacanța până la sfârșitul lumii, dar acea firavă bucurie a fost repede sufocată de spaimele sfârșitului.

Nu cred vă spusei că eu am văzut cu ochii mei „steaua cu coadă” de prin 1986, apoi am auzit cu urechile mele – de sus de la amvon – că n-o să ne mai prindă anul 2000 în viață – prevestire ce intra în flagrantă contradicție cu cântecul „Noi în anul 2000/Când nu vom mai fi copii…” Eram, așadar, pregătit să iau de bună profeția și s-o cred în virtutea experienței mele de specialist escatolog nebrevetat…Citește mai mult »

Tertulian Langa – preot greco-catolic care a făcut 17 ani de pușcărie comunistă

(screen capture de pe youtube)
(screen capture de pe youtube)

Consider că e un fel de datorie morală ca, după ce mi-a fost semnalat, să popularizez și eu acest material (probabil compus din mai multe fragmente de interviuri sau mărturisiri) care îl are ca protagonist pe Tertulian Langa.

Preot greco-catolic, acesta și-a petrecut 17 ani în închisoare (e mult și să-i numeri!), ca urmare a încercării comuniștilor – dublată, se spune, și de o importantă contribuție ortodoxă – de a desființa Biserica Greco-Catolică. A fost arestat la 3 luni după căsătorie, iar când s-a întors acasă avea o fată care împlinse deja 16 ani. I-a întâlnit în acei ani pe mulți dintre deținuții care ulterior au devenit celebri ca martiri ai rezistenței anticomuniste.

Materialul e foarte amplu și destul de greu de parcurs pe alocuri din pricina oralității stilului, din pricina unor erori de transcriere, dar și din cauza culorii fontului de pe blog. Există fragmente ce se repetă, însă merită îndurată această mică caznă, fiindcă a fost ale cărui cuvinte aveau o impresionantă acoperire în practică.

Tertulian Langa a murit în 2013, la 91 de ani, însă a lăsat în urma sa (din fericire) și câteva cărți, una fiind menționată de mai multe ori în acest material, însă cu alt titlu decât cel sub care avea să apară. Iată aici o listă cu aceste cărți, publicate de editura Galaxia Gutenberg. Am găsit și o scurtă schiță biografică a monseniorului Langa.

E impresionantă credința acestui om, forța lui spirituală, inteligența, intuițiile, dragostea pentru Cristos, delicatețea față de oameni, luciditatea și mai găsiți și domniile voastre ce alte virtuți admirabile.

L-am ținut minte mai ales după ce a apărut într-un documentar despre Wurmbrand, unde îi face o descriere foarte plastică și plină de patos pastorului lutheran pe care îl vorbește de bine și în acest material scris.

Spicuiesc doar câteva „declarații” care să vă deschidă apetitul pentru lectură.

Acestea sunt cele 2 mari daruri pe care mi le-a dat Dumnezeu înafară de cele sfinte, închisoarea şi soţia, poate că soţia e doar o răsplată pentru închisoare.

Îi mulţumesc pentru perioada mea de închisoare care a fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea. Cum poate fi frumoasă? Pentru că niciodată nu L-am simţit pe Hristos atât de aproape cum L-am simţit în închisoare!

Wurmbrand era aşa de slăbit încât abia îşi trăgea sufletul, răspundea tuturor întrebărilor cu multă amabilitate dar abia trăgându-şi sufletul. A fost un model de reculegere, de interiorizare, de trăire în unire cu Cristos, dar era atât de slab, atât de slăbit, încât numai sufletul era viu în el, iar trupul urma sufletul, era ca o umbră care mergea după sufletul mereu viu, mereu în viaţă. Ăsta era pentru mine acolo Wurmbrand. Îmi dovedea ce înseamnă puterea spiritului, cum spiritul poate să ducă un trup mort după el. Wurmbrand era o mumie, dar care avea un spirit viu în ea şi care târa după ea această mumie…

A scrie înseamnă a scrie despre mine. Oricât aş încerca să mă estompez, totuşi eu sunt prezent, eu sunt totuşi naratorul care a văzut şi care a cunoscut, pe de o parte. Pe de altă parte, este un adevăr: în copilărie înveţi să vorbeşti. La maturitate înveţi să taci. Când taci din înfrânare este un merit, când taci din motive naturale, nu spirituale, este o ruşine.

…fiindcă sunt un insomniac, dorm 2 ore pe noapte, de asta sunt aşa obosit… Ce fac noaptea? Nu aprind lumina ca să nu trezesc pe soţia mea. Nu pot ieşi din cameră pentru că are o ureche extrem de sensibilă. Şi atunci stau neclintit în pat, evitând să mă mişc ca să nu o trezesc din somn. Este o formă a dragostei mele faţă de ea. Dar este şi o cale de a mă uni cu Dumnezeu. Şi nu reuşesc totdeauna, dar încerc toată noaptea să mă rog. Şi chiar dacă efortul meu nu se soldează cu efecte reale, Dumnezeu ia în considerare efortul, strădania mea de a ajunge la El. Şi mă scol dimineaţa odihnit pentru că m-am străduit să-L găsesc pe Dumnezeu. Dumnezeu îmi răsplăteşte zilnic strădania de peste noapte dându-mi a doua zi puteri să pot să lucrez pentru El.

Citiți aici materialul integral.