Postat de: Teofil Stanciu | 25/09/2015

Dacă creștinii ar tăcea… un pic

Pe când lucram la traducerea cărţii Izvoare de spiritualitate creştină, a trebuit să fac muncă de documentare pe diverse perioade şi evenimente din istoria Bisericii. Mi-a atras atenţia în mod deosebit faptul că, multe dintre momentele de reînnoire (sau reformă, dacă vreţi) au fost însoţite – dacă nu chiar determinate – de grija pentru problemele fundamentale ale oamenilor de rând şi ale marginalilor dintr-un anumit moment al istoriei.

E drep că personalitatea umană are constantele ei, că doar în virtutea lor ne recunoaştem ca oameni şi îi putem înţelege şi pe cei care au trăit cu mii de ani înaintea noastră. Şi totuşi, în fiecare epocă, în fiecare areal geografic, există anumite teme arzătoare, anumite probleme acute, la care biserica trebuie să aducă un răspuns adaptat la context.

Există mişcări care s-au născut dintr-o nevoie specifică a epocii sau a comunităţii (beghinele, frăţia vieţii comune, chiar ordinele franciscan şi dominican). Un fir roşu care se observă însă destul de lesne e că toate aceste mici reforme ce au punctat istoria creştinismului au avut ca punct de pornire faptul că biserica instituţională se înstrăinase cumva de realitatea în mijlocul căreia era aşezată.

Privind la experinţa creştinilor de odinioară, mi se pare că e practic inevitabil să se întâmple una ca asta: adică bisericile să devină autiste, să piardă receptivitatea faţă de problemele ale societăţii.

Faptul se vede mai cu seamă la puzderia de confesiuni născute din protestantism care uneori s-au dezvoltat chiar pe o nevoie la care au răspuns la un moment dat, însă în timp au făcut o fixaţie pe acea nevoie sau pe o normă, fiind nevoie de o nouă mişcare ce să se desprindă de acea fixaţie şi să răspundă la alte nevoi ce apăruseră între timp. Nu cred însă că această multiplicare exponenţială e neapărat cea mai bună soluţie.

Sunt tot mai convins că una dintre marile probleme ale generaţiei actuale (şi nu mă refer numai la tineri) e că oamenii nu au pe cineva care să-i asculte. Toată lumea vorbește încontinuu. Televizorul, reclamele, radioul, ambalajele produselor, ofertele educaționale, toate urlă din toți rărunchii. Internetul e locul în care se poate urla cel mai tare şi cel mai urât, că e și destul de liber și oferă anonimitate. Dar e şi locul în care se vede cel mai acut că urli în gol, în pustiu.

Bisericile, în general, par foarte interesate să se audă şi ele, să fie văzute, să fie prezente vocal. Ceea ce, în sine, nu-i rău. Dar poate că – concomitent cu acest demers de vizibilitate – discret şi inteligent, armata de creştini care vor impact global ar fi bine să înveţe să asculte.

Rar, foarte rar!, găseşti un creştin dispus să asculte și atât! Fără alte condiţionări, fără alte adăugiri. Dar să asculte tot ce ai de spus. Să stea, să pună nişte întrebări (nu doar ca să-și satisfacă vreo curiozitate morbidă, ci din preocupare sinceră), să-ţi dea senzaţia că are tot timpul din lume pentru tine şi că nu vrea să te dăscălească, să te încadreze, să te pună în insectar.

Bătrâni şi tineri deopotrivă (atâta doar că la bătrâni se vede mai acut) se năpustesc la primul individ pe care-l suspectează că ar fi dispus să-i asculte – sau că e prea politicos să-i refuze. Şi îi toarnă pe repede înainte toată viaţa lor. Oameni „nevorbiți” de săptămâni, luni, ani…

Nu am în vedere, în acest text, ascultarea regulamentară a celor care merg la spovedanie sau la consiliere, ci ascultarea celor care nu știu unde să meargă cu povara și cu singurătatea lor. Sau, chiar dacă merg undeva, sunt tratați cu toată deferența instituțională și metodologică, dar fără să ajungă să comunice în chip autentic.

Nu știu dacă vi s-a întîmplat, dar există acel gen de discuție după care omul se simte revigorat, când ajunge până în strufundurile problemelor care-l macină și le poate pune în fața cuiva în care să aibă încredere și în care să vadă interes. La ascultarea care face posibile astfel de deșertări ale sufletului mă refer.

Cine ce-ar avea de pierdut dacă vreme de cinci ani, să zicem, bisericile şi reprezentanţii lor ar vorbi mai puţin şi ar asculta mai mult? Dar, repet, să asculte autentic, nu ca să-şi poată trage propriile concluzii (dinainte stabilite). Abia la final să vină cu concluzii bazate pe această experienţă.

Insist! Mă gândesc la acel gen de ascultare care recunoaşte realitatea exact aşa cum este şi nu se grăbeşte să-i pună imediat o etichetă, nici să spună că „nu aşa ar trebui să fie” sau să explice „cum ar trebui să fie”. Dacă nu-i, nu-i și gata! Acea ascultare care permite să înţelegi înainte să sari să judeci. Acea ascultare care este dispusă să renunţe la grila ideologică (că sunt straturi groase de tencuială ideologică pe multe edificii teologice pretins biblice) ca să poată manifesta măcar disponibilitate, dacă nu şi bunăvoinţă sau compasiune; măcar politețe, dacă nu delicatețe și grijă sinceră.

Foarte multe discursuri încep cu „trăim într-o lume/vreme în care…”, iar apoi urmează nişte diagnostice vagi, superficiale, locuri comune care sunt atât de cunoscute încât nici nu mai înseamnă aproape nimic. E chiar suspect cum de niște oameni care au un diagnostic atât de limpede și care îți explică în trei fraze care sunt marile probleme ale societății de azi nu ai și tratamentele aferente…

Văzând cât de mulţi creştini ştiu foarte bine ce vremuri trăim (inclusiv unde ne situăm pe axa escatologică), nu pot să nu mă întreb dacă acest gen de ascultare a realităţii, a oamenilor, a sufletelor chiar este posibilă. Oare chiar se pot amâna lecţiile de morală, predicile de evanghelizare, discursurile omnisciente până după ce stăm de vorbă unii cu alţii fără povara funcţiei, fără graba urgenţelor, fără spiritul justiţiar, fără impresia că celălalt („necreștinul”) musai ghiftuit cu versete care să-l convertească instantaneu?

Mai există posibilitatea să ne depăşim înregimentarea şi să privim oamenii ca oameni? Dacă da, impresia mea e că Biserica ar putea să joace un rol care, în acest moment, este disponibil. De fapt, nu doar că e disponibil, ci e necesar şi nu-i cine să-l joace. Creștinii ar putea să tacă… un pic şi să asculte. Rolul ăsta însă are un mare dezavantaj: discreția.


Responses

  1. Reblogged this on Romania Evanghelica.

  2. Cat adevar ai surprins. Ma intreaba unii de ce vor oamenii sa viba de la mari distante sa discutam. Nu e nevoie de foarte mare specializare. In cele mai multe situatii e nevoie de arta ascultarii oamenilor. Fara spirut judiciar, fara sa oferi solutii nesolicitate, fara sa bombardezi cu versete.

    Doamne dă sa ne intre la cap. Multumesc pentru aceasta scriere.

    • Cred că această artă de a asculta se deprindea ascultând… povești. Serios! Oamenii erau atenți la tâlcul poveștilor. Sunt surprins câte întâmplări vecine cu legenda sunt în stare să spună unii bătrâni. Iar alții nu fac decât să repete propria lor poveste la infinit. Cred că există un filon de explorat aici.

      Și, da, am scris pornind de la observații și de la o modestă experiență personală, care confirmă ce spuneți.

  3. Teofil grăiești precum toate cărțile bune de psihologie. Toate au un capitol cu „Taci limbutule și mai apleacă-ți urechea”. Există cealaltă parte a monedei, anume plictisul. Foarte bine a fost zugrăvit plictisul în filmul ”Analizeaza asta” (1999), unde psihiatrul(Billy Crystal) trebuia să-și asculte pacienta care bătea câmpii.

    • Da, e și aia o parte. Unora li se blochează acul, dar dacă-i asculta cineva, poate că acum erau și ei mai normali.

  4. […] nevoie de sprijin… (Da share) (dininimapentrutine) 23. Romania, tinta legitima (rodiagnusdei) 30. Dacă creștinii ar tăcea… un pic (drezina) 69. Oradea – Auschwitz pe biciclete, pelerinaj în memoria Annei Frank (3) (danasisoev) […]

  5. Reblogged this on Persona.

  6. Si ne-ascultatul si vorbitorul de cursa lunga ar putea suferi de aceeasi boala, singuratatea. Problema apare cand sunt pusi fata in fata, doi oameni care au ales sa se trateze reciproc desi niciunul nu e doctor. Altfel spus nici tacerea nu e o virtute in sine. Tu vorbesti aici de abuzurile uneia din parti. „Greseala” ascultatorului este mai putin vizibila pentru ca e din categoria omisiunilor .

    • Dacă ne-am asculta mai mult unii pe alții, probabil că și cazurile patologice ar fi mai rare. Inclusiv cazurile de singurătate.

      Oamenii vorbesc mult, dar, după o vreme, încep să zică acele lucruri care îi dor. Și atunci, aici, cred eu, biserica ar avea un rol foarte util. Iar pentru acest rol, ar putea să pregătească oameni. Știi să existe un criteriu de evaluare pentru abilitățile de ascultător ale unui pastor?😉

      • pastoru e si el om
        Nu se prea vorbeste in carte de nevoia ascultarii poate si pentru ca e un act natural rezultat al intalnirii. O solutie ar fi reducerea audientei la cei cu care relationam natural. Inflatia cuvantarilor in pustiu e un efect secundar al inflatiei numarului falselor relatii. Si Jesus a ales doar 12 si era ceva mai tare ca noi🙂

        • Nu m-am gândit în felul ăsta, dar e posibil să ai dreptate.

  7. Reblogged this on Adevarata Reforma.

  8. eu cred ca asta e o postare care imi transmite voalat sa nu mai postez comentarii la kilogram🙂

    http://mariuscruceru.ro/2015/09/14/veau-acasa-veau-acasa-veau-acasa/
    un comentator a ratat o ocazie buna de a tacea (ca sa citez un presedinte francez).

    asa-mi plac toti sfatosii ce abordeaza principiul „vrei sa fii frumos? nu mai fi urat!”.

    • Nu-s eu așa subtil încât să scriu o postare special pentru un singur destinatar😉

      Strict pe acest subiect, sunt în dezacord cu fostul meu descăl (pe care-l citați). Plus că concluziile dumi-sale mi se par nerealiste și cu puternic iz de culpabilizare gratuită. La astfel de postări, ar trebui să existe avertismente gen: „afirmație valabilă pentru familiile cu un buget de peste xxxx lei”. Nu-mi spuie mie nimeni că un părinte care face vreo 800 de lei pe lună poate să-și țină copiii acasă.

      Cât despre bunici, hai să fim serioși! Nu bunicii sunt ăia dojeniți cu sârg în biserică pentru lipsa lor de… câte lipsuri or avea? Nu ei sunt cei care au crescut copiii pe care-i vedem acum devenind oameni „responsabili” și de care nu ne place pentru că-s cocalari și pițipoance (chiar în biserici)? Ei, na!

      • cred ca s-a creat o confuzie. eu ma refeream la comentariul numitului „olD”, cu tonul culpabilizator de pocait emigrat in SUA care a uitat cum e viata in Romania. pentru alte exemple, sunt aici pe blog viziuni similare ale unor doamne in discutiile despre home schooling. aceeasi combatere ferventa a fenomenului „keeping up with the Joneses” la nivelul la care se manifesta in societatea americana din clasa de mijloc spre sus (ca nici clasa de mijloc nu mai e ce-a fost).

        despre postarea lui Marius Cruceru, la o citire mai atenta se vede ca de fapt nu culpabilizeaza. eu o citesc in cheia „daca se poate, faceti mai bine asa”.

  9. […] Dacă creștinii ar tăcea… un pic […]

  10. […] 2015 – Teofil Stanciu: Dacă creștinii ar tăcea… un pic […]


Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

Skepsis

Audiatur et altera pars

JURNAℓ SCOȚIAN

parohie virtuală

Valeriu Nicolae

This WordPress.com site is the cat’s pajamas

,,Cultura e finalitatea tuturor societăților" (Eugen Lovinescu)

Horvath Liviu Blog

„DACĂ NU CITEȘTI CĂRȚI BUNE, VEI CITI CĂRȚI PROASTE.DACĂ NU CONTINUI SĂ GÂNDEȘTI RAȚIONAL, VEI GÂNDI IRAȚIONAL. DACĂ RESPINGI SATISFACȚIILE ESTETICE, VEI CĂDEA ÎN SATISFACȚII SENZUALE.” C.S.LEWIS

Prolegomene

(pre)feţe la diverse

Revista Creștină

Revistă de formare și informare - scrisă din perspectivă creștină

Daniel Bulzan

Poate nu merita sa fie citit, dar merita sa fie spus.

Gânduri despre știință și credință

Ce semnificatie are pentru mine știința secolului XXI

Pasarea Phoenix Remixed & co

© Alexandru Nădăban

Daniel Lucescu

"Nu sunt PERFECT.."

doarlitere

împrăștiind literele printre litere construim cuvinte

Persona

Personal blog of Danut Manastireanu

Alonewithothers's Blog

Smile, without a reason why. Love, as if you were a child.

Ciprian Terinte

veritas vos liberabit

The Institute of Middle East Studies

To bring about positive transformation in thinking and practice between Christians and Muslims in the Middle East and beyond

Daniel's Think Tank

Daniel Manastireanu's Blog

According to Sam

What underlines how we say things cannot itself be said

Reflecții creștine

Andrei Pătrîncă

%d blogeri au apreciat asta: