Dacă creștinii ar tăcea… un pic

(Sursa)
(Sursa)

Pe când lucram la traducerea cărţii Izvoare de spiritualitate creştină, a trebuit să fac muncă de documentare pe diverse perioade şi evenimente din istoria Bisericii. Mi-a atras atenţia în mod deosebit faptul că, multe dintre momentele de reînnoire (sau reformă, dacă vreţi) au fost însoţite – dacă nu chiar determinate – de grija pentru problemele fundamentale ale oamenilor de rând şi ale marginalilor dintr-un anumit moment al istoriei.

E drep că personalitatea umană are constantele ei, că doar în virtutea lor ne recunoaştem ca oameni şi îi putem înţelege şi pe cei care au trăit cu mii de ani înaintea noastră. Şi totuşi, în fiecare epocă, în fiecare areal geografic, există anumite teme arzătoare, anumite probleme acute, la care biserica trebuie să aducă un răspuns adaptat la context.

Există mişcări care s-au născut dintr-o nevoie specifică a epocii sau a comunităţii (beghinele, frăţia vieţii comune, chiar ordinele franciscan şi dominican). Un fir roşu care se observă însă destul de lesne e că toate aceste mici reforme ce au punctat istoria creştinismului au avut ca punct de pornire faptul că biserica instituţională se înstrăinase cumva de realitatea în mijlocul căreia era aşezată.

Privind la experinţa creştinilor de odinioară, mi se pare că e practic inevitabil să se întâmple una ca asta: adică bisericile să devină autiste, să piardă receptivitatea faţă de problemele ale societăţii.

Faptul se vede mai cu seamă la puzderia de confesiuni născute din protestantism care uneori s-au dezvoltat chiar pe o nevoie la care au răspuns la un moment dat, însă în timp au făcut o fixaţie pe acea nevoie sau pe o normă, fiind nevoie de o nouă mişcare ce să se desprindă de acea fixaţie şi să răspundă la alte nevoi ce apăruseră între timp. Nu cred însă că această multiplicare exponenţială e neapărat cea mai bună soluţie.

Sunt tot mai convins că una dintre marile probleme ale generaţiei actuale (şi nu mă refer numai la tineri) e că Citește mai mult »