Şi totuşi…

(By Vito Manzari – sursa)

Urmărind reacţii şi discutând mai aplicat diverse aspecte ale crizei refugiaţilor, cred că ar trebui să fac nişte precizări, în completarea a ceea ce deja am scris. Sunt chestiuni de nuanţă sau principiale, dar care consider că trebuie menţionate pentru a întregi imaginea şi ca să nu mă dau a fi ceea ce nu sunt.

În primul rând, insist că spaima legată de eventuala islamizare a Europei şi a României trădează un fatalism cu totul străin de spiritul creştinismului. Dacă ne pot islamiza, atunci valoarea a ceea ce afirmăm noi, forţa credinţei noastre este cu adevărat problematică. Şi atunci, nu islamizarea e buba, ci credinţa creştinilor.

Europa creştină – dacă va fi fost vreodată un concept ce reprezenta o realitate – este acum doar un mit. Din punct de vedere al culturii şi civilizaţiei, da, avem vestigii create în mileniile de creştinism trecute, dar în prezent Europa e departe de acele valori creştine de referinţă, după cum remarcă numeroşi observatori ai fenomenului.

Această Europă, dacă ar fi islamizată de către acei reprezentanţi paşnici ai religiei musulmane probabil că măcar s-ar alege cu nişte valori solide şi clare. Iar dacă ar fi islamizată de către islamiştii violenţi, ar căpăta la finalul procesului o forţă la care mulţi râvnesc, inclusiv dintre creștini. [A se „simţi” ironia.]

De asemenea, dacă preconizata islamizare ar avea loc după modelul agresiv al fundamentalismului din ţările musulmane, e foarte clar că s-ar distruge un patrimoniu cultural extrem de valoros şi de vast. Dar, iarăşi, pentru creştini, acest fapt nu este decât un memento care ne aminteşte că nimic din cele materiale nu sunt fundamentale pentru existenţa, perpetuarea şi afirmarea creştinismului.

Dacă istoria creştinismului e adevărată (dincolo de elogiile care vor fi înfrumuseţat anumite personaje), atunci e incontestabil faptul că opoziţia nu l-a stârpit, ba chiar, în destule situaţii, l-a consolidat şi l-a scos în evidenţă.

Deschid o paranteză. Această abordare este una, evident, teoretică și lucrează cu ipoteze. În fața unei persecuții, stofa fiecăruia se dă în vileag și cred că e imposibil de anticipat cine va fi viteazul și cine lașul. Părerea mea e că situațiile limită nu pot fi simulate.

În al doilea rând, consider că e esenţial să privim refugiaţii ca pe nişte oameni, cu drame individuale, cu probleme, aşa cum sunt ei. Raportarea ideologică la ei mi se pare păguboasă. Imperativele creștine ne obligă să-i ajutăm pe cei care sunt în impas.

Pe urmă, mi se pare inadmisibilă acea logică foarte contorsionată (pretins creştină) care acceptă senin, cu detașare, ba chiar cu încântare orice nenorocire şi oricâte crime în numele unei profeţii care ar trebui să facă loc, prin genocid, unui popor (fie el şi „poporul ales”).

Măcar o strângere de inimă m-aş aştepta să existe la un creştin care priveşte spectacolul răului pe care-l provoască ISIS (de pildă), nu doar jubilaţia că fug locuitorii şi se face loc pentru împlinirea profeţiei. A te bucura că se împlineşte o profeţie când alţii suferă – chiar dacă o merită, chiar dacă e rezultatul vreunei presupuse pedepse divine – mi se pare că are ceva malefic.

David a plâns la moartea lui Saul, deşi avea o grămadă de motive religioase şi personale să considere că era vorba despre „o moarte necesară” pentru împlinirea profeţiei şi pentru binele poporului. Ba chiar putea face o chermeză măcar în Iuda. N-a făcut-o! În această ecuaţie, eu cred că, strict ca atitudine, creştinismul joacă rolul lui David.

Ar mai putea fi adăugate la acest punct și numeroasele excepții de „străini” care locuiau în mijlocul lui Israel, unii preluați din cetățile cucerite – deci chiar și acolo existau excepții și nuanțe, deși Dumnezeu le vorbea lor mai direct decât ne vorbește nouă prin profețiile biblice din Apocalipsa (care au fost interpretate în fel și chip de-a lungul istoriei).

În al treilea rând, mandatul creştin ce presupune evanghelizarea şi milostivirea faţă de cel în nevoie rămâne un imperativ şi în vreme de criză. Ce forme va lua ţine de specificul diverselor situaţii. Se prea poate ca, de pildă, să fie nevoie ca zece să fie respinşi pentru ca 20 să trăiască în pace şi linişte. E bine să-i ajuți pe cât mai mulți poți, fără-ndoială.

Există însă, separat de chestiunea religioasă, considerente administrative de care trebuie ţinut cont. Un refugiat care distruge, care se manifestă violent, care se ia la harţă cu forţele de ordine trebuie tratat exact la fel ca un cetăţean european care face aceste lucruri. Dacă fapta lui se constituie ca infracţiune, să fie tratat ca un infractor. Nu văd niciun motiv pentru care ar trebui tratat cu mai multă indulgenţă. Și asta cu atât mai mult când un grup devine violent.

Eşecul multiculturalismului este cunoscut. Deci e foarte greu de crezut că grupurile de refugiaţi vor fi integrate corespunzător. Toleranța care face loc manifestărilor intolerante s-a dovedit un fiasco. Prin urmare, pentru ca fenomenele violente să nu devină de nestăpânit, probabil că fiecare stat trebuie să-şi facă bine socotelile şi să vadă cum gestionează situaţia la nivel politic şi administrativ.

A primi refugiaţi care rămân ghetoizaţi (prin voia lor şi cu concursul autorităţilor), care seamănă teroare în zonele în care sunt găzduiţi, care devin comunităţi cu reguli proprii ce contravin convieţuirii paşnice etc. mi se pare că nu rezolvă nicio problemă: nici pe a lor, nici pe cea de conştiinţă (dacă vreţi) a naţiunilor europene.

Iar aici cred că e un subiect ce merită cu adevărat dezbătut, dar în cheie politico-socio-administrativă: există o soluţie viabilă de integrare a acestor refugiaţi în aşa fel încât ţările în care ajung să nu fie destabilizate de revolte, violenţe, conflicte interetnice etc.? Dacă Europa îşi ia ca măsură de protecţie internă sancţionarea ideologiilor extremiste locale (nazism, xenofobie, antisemitism etc.), atunci şi în cazul imigranţilor trebuie lucrat cu aceeaşi unitate de măsură.

În exterior, se pare că, până în acest moment, liderii occidentali n-au făcut mare lucru ca să contracareze ISIS, care e una dintre sursele acestui exod. În acest caz, dacă teroriştii înţeleg doar limba armelor, probabil că trebuie vorbită respectiva limbă. Nu sunt un pacifist cu orice preţ. Sunt mai multe voci care cer raiduri aeriene împotriva lor.

E foarte adevărat, că, prin măsurile de până acum, Occidentul pare mai degrabă complice cu ISIS (voluntar sau involuntar), iar refugiaţii sunt victimele colaterale pe care ţări precum Germania par dispuse să şi le asume, dar nu e clar dacă știe ce face pe termen lung.

Nu ştiu care e soluţia geostrategică optimă, însă e limpede că, atâta vreme cât în zona respectivă e război, oamenii care pleacă de acolo sunt refugiaţi – greu de precizat care legitimi şi care nu. Greu de stabilit criterii viabile.

E foarte clar că o ţară nu se poate conduce după principiul milei creştine faţă de aproapele, chiar dacă își deschide granițele. Şi din acest motiv, mi se pare o utopie nefericită să doreşti o „ţară creştină”. Binele tuturor cetăţenilor va trebui să primeze în deciziile politice şi administrative.

O altă problemă de lămurit este caracterul pe care-l capătă șederea refugiaților în țările în care ajung. E o situație temporară sau nu? Stabilirea definitivă a refugiaților într-o țară occidentală este de natură să îngrijoreze ca fenomen social câtă vreme aceste comunități rămân închise și vulnerabile la manipulări religioase, la radicalizări și la terorism.

Cu toate acestea, poziţia creştinilor faţă de cei defavorizaţi cred că trebuie să rămână în continuare una creştinească, nu ideologizată şi nu birocratică, nu isterizată și nici agresivă, având permanent însă în minte faptul că, pentru ca o societate să funcţioneze, uneori e necesar ca cei care comit acte de violenţă să plătească penal. I se poate ierta creştineşte păcatul unui răufăcător, dar aici planurile se despart şi regulile convieţurii trebuie impuse și respectate.

În concluzie, rămân la părerea că îmbrăţişarea isteriei privind islamizarea e un semn de slăbiciune. Şi că tratarea ideologizată a imigranţilor ignoră, în mod nedrept, realităţile individuale. În plus, milostenia și misiunea fac parte din „arsenalul” de lucru al creștinilor.

Dar, de asemenea, nu cred că orice imigrant poate face orice, oricând şi oriunde în Europa, beneficiind de clemenţă în virtutea faptului că e oropsit. Cine vrea sau tinde la statut egal în drepturi şi privilegii trebuie să accepte statut egal şi în responsabilităţi.

Statele nu operează în logica harului, ci în cea a legii. Poate manifesta deschidere, bunăvoință, poate acorda ajutor, dar nu poate tolera anarhie, violență, agresiune, instigare la ură și distrugere. Cei mulți care respectă legea ar trebui să fie protejați de cei puțini care o încalcă.