Dacă creștinii ar tăcea… un pic

(Sursa)
(Sursa)

Pe când lucram la traducerea cărţii Izvoare de spiritualitate creştină, a trebuit să fac muncă de documentare pe diverse perioade şi evenimente din istoria Bisericii. Mi-a atras atenţia în mod deosebit faptul că, multe dintre momentele de reînnoire (sau reformă, dacă vreţi) au fost însoţite – dacă nu chiar determinate – de grija pentru problemele fundamentale ale oamenilor de rând şi ale marginalilor dintr-un anumit moment al istoriei.

E drep că personalitatea umană are constantele ei, că doar în virtutea lor ne recunoaştem ca oameni şi îi putem înţelege şi pe cei care au trăit cu mii de ani înaintea noastră. Şi totuşi, în fiecare epocă, în fiecare areal geografic, există anumite teme arzătoare, anumite probleme acute, la care biserica trebuie să aducă un răspuns adaptat la context.

Există mişcări care s-au născut dintr-o nevoie specifică a epocii sau a comunităţii (beghinele, frăţia vieţii comune, chiar ordinele franciscan şi dominican). Un fir roşu care se observă însă destul de lesne e că toate aceste mici reforme ce au punctat istoria creştinismului au avut ca punct de pornire faptul că biserica instituţională se înstrăinase cumva de realitatea în mijlocul căreia era aşezată.

Privind la experinţa creştinilor de odinioară, mi se pare că e practic inevitabil să se întâmple una ca asta: adică bisericile să devină autiste, să piardă receptivitatea faţă de problemele ale societăţii.

Faptul se vede mai cu seamă la puzderia de confesiuni născute din protestantism care uneori s-au dezvoltat chiar pe o nevoie la care au răspuns la un moment dat, însă în timp au făcut o fixaţie pe acea nevoie sau pe o normă, fiind nevoie de o nouă mişcare ce să se desprindă de acea fixaţie şi să răspundă la alte nevoi ce apăruseră între timp. Nu cred însă că această multiplicare exponenţială e neapărat cea mai bună soluţie.

Sunt tot mai convins că una dintre marile probleme ale generaţiei actuale (şi nu mă refer numai la tineri) e că Citește mai mult »

Anunțuri

O carte pentru bună învoire între oameni

personalitate-si-temperament_1_fullsize

Cartea (poate fi citită în varianta pdf aici) discută cele 16 tipuri de personalitate ale lui Jung, cu ajustările aduse de către Myers-Briggs. Testul pentru identificarea tipului de personalitate poate fi făcut și online (vezi aici o variantă în limba engleză, care, element important, are o scală a răspunsurilor între „da” și „nu” categorice).

Din punctul  meu de vedere, orice grup care vrea să funcționeze ca o echipă sau măcar să evite conflicte inutile ar trebui să citească această carte. Ori măcar unul dintre liderii formali sau informali ar trebui s-o cunoască și, pornind de la informațiile de aici, să gestioneze relațiile în funcție de predispozițiile fiecăruia.

Există, de pildă, un capitol alocat conflictelor ce pot surveni la locul de muncă între tipurile opuse. Există un capitol dedicat relațiilor de cuplu. De asemenea, pornind de la testul online indicat mai sus, sunt menționate, pentru fiecare tip, direcții profesionale.

Poate că nu v-ați lovit de acest fenomen, dar mi-a fost dat să văd destul de frecvent că persoanele mai influente sau mai dominante încearcă adesea să-i schimbe pe cei din jur după standardul lor. Ei bine, cartea asta explică diferențele și sugerează inclusiv soluții de bună conviețuire.

De exemplu, oricât s-ar strădui de tare, un introvert va rămâne toată viața lui așa, chiar dacă își poate ajusta anumite aptitudini. Dar asta nu înseamnă că e prost sau puturos, ci doar că are niște determinări fundamental diferite de un extrovert, care acaparează tot spațiul de manifestare disponibil.

În cheie creștină, anumite atitudini și comportamente pot fi suspectate că ar fi „păcătoase”. Dar s-ar putea foarte bine ca la originea lor să se afle un anumit tip de personalitate. Foarte important mi se pare faptul că, la descrierea tipurilor, autoarea precizează și niște valori procentuale ale populației care prezintă acele trăsături. Evident că tipurile dominante au mari șanse să devină normă, iar tipurile minoritare să fie considerate anormale, aberante sau chiar culpabile.

Cred că și pastorii, și comitetele bisericilor ar avea numai de câștigat de pe urma lecturii unei astfel de cărți. Dacă e necesar și un verset, îl putem invoca pe cel care spune „îngăduiți-vă unii pe alții”, dar pentru a putea îngădui pe cineva e necesar să afli și ce anume necesită îngăduință.

De folos le-ar fi, socot, și părinților (dar și copiilor) care încep să simtă pe pielea lor „conflictul dintre generații”.

Lectura acestei cărți poate constitui un tratament pentru libertate. Îi poate elibera pe cei care au impresia că trebuie să-i schimbe pe toți cei din jurul lor măcar de o parte din povară. Fiind scrisă pentru uzul practic imediat, cartea conține descrieri explicite, concrete ale diferențelor și indică inclusiv câteva dintre sursele cele mai frecvente de conflict potențial.

O carte necesară și utilă ce merită citită cât mai devreme în viață. Cred că ar ajuta mult la igiena relațiilor în orice comunitate.

Manual de utilizare, funcționare și întreținere a copilului

(sursa)
(sursa)

Ori de câte ori aud, văd, citesc ceva legat de educația copiilor, ciulesc urechile. Nu atâta pentru că aș spera să descopăr cine știe ce principii revoluționare, cât mai ales ca să înțeleg și eu care-i mersul lumii și cum este educată generația de mâine. Mai am și interes „profesional”, din perioada – scurtă, dar interesantă – când predam la clasă.

Ce mă surprinde în tonul și atitudinea acestor discursuri și articole este înaltul grad de tehnicizare și jargonul care te lovește ca o măciucă ezoterică drept în cunoștințele de limba română pe care aveai impresia că le deții. Important e însă că tot te descurci până la urmă.

O adevărată obsesie, am remarcat, s-a dezvoltat în jurul ideii de abuz. Cea mai mare teamă, se pare, e aceea că un copil ar putea fi abuzat. Iar abuzul nu e în primul rând de natură fizică, ci mai ales de altă natură: psihică, emoțională, verbală, comportamentală etc. În esență, orice ai face există riscul să-ți abuzezi copilul, iar el să dezvolte cine știe ce traume iremediabile.

În strânsă corelație cu obsesia anterioară este și ideea că orice enervare, orice ridicare a tonului, orice manifestare ceva mai autoritară este dăunătoare. Recent un așa-zis psiholog susținea că copilul n-ar trebui „expus” la așa ceva.

Mi se pare – și se prea poate să greșesc – că, din dorința de a preîntâmpina abuzurile adevărate (care, din nefericire, există!), s-a ajuns într-o extremă care propune efectiv o existență neconflictuală, suavă, într-o atmosferă de o seninătate ternă și netulburată. Aproape tâmpă… O imposibilitate, dacă mă întrebați pe mine. O falsicare nefericită a realității.

Copilul, pasămite, nu trebuie să vadă oameni nervoși și nici cum își gestionează ei tumultul afectiv, crizele, nemulțumirile, frustrările, ci trebuie mințiți că toate astea nu există. Fiindcă, dacă nu îi afectează și dacă nu le văd întâmplându-se inclusiv în fața lor și în relația cu ei, de unde ar putea ști ce sunt și cum se rezolvă astfel de impasuri? Lasă că face școala cu ei ore de „managementul conflictului”. Noi să-i trimitem la școală cât mai sereni posibil…

Am făcut doar o scurtă incursiune în ceea ce îmi pare mie a fi gogomănia educației actuale – dacă cineva chiar i-ar lua în serios pe „experții” ăștia. Revin la „manualul” din titlu.Citește mai mult »

Evanghelicul și autoritățile (teologice) pământești

Westfaelischer Friede in Muenster (Gerard Terborch 1648) (sursa)
Westfaelischer Friede in Muenster (Gerard Terborch 1648) (sursa)

Oricât de ortodoxă (în sensul de corectă dogmatic) sau de fantezistă ar fi o învățătură pe care o îmbrățișează, evanghelicul de rând arareori va cita o sursă de autoritate exterioară (un teolog, un învățător, un gânditor). Cel mai frecvent, se va duce la Biblie, de unde va culege niște versete cu care să-și susțină ideea la care a aderat.

Acest fapt se vede cel mai bine în cazul în care un ins dintr-o biserică evanghelică încearcă să facă prozeliți pentru o cauză sau pentru o credință dragă lui. El nu va spune că a auzit cutare învățătură de la cutare teolog, pastor, predicator itinerant, lider fără funcție, ci va sări repede cu texte biblice, ca și când el însuși ar fi făcut marea descoperire.

O altă ilustrare foarte grăitoare (încă mai) poate fi întâlnită la vorbitorii care, atunci când citează de altundeva decât din Biblie, spun adesea: „Citeam undeva că…” sau „După cum spunea cineva…” (sublinierile îmi aparțin). Așadar, citarea se face cu toate precauțiile necesare pentru a diminua importanța sursei.

În paranteză fie spus, există și unii care efectiv vin cu câte o idee realativ nouă, dar ei sunt puțini și, raportat la numărul total al enoriașilor, nu dețin procentual o pondere cu adevărat semnificativă. Însă devin semnificativi prin exponenții și adepții lor care însă, chiar dacă-i urmează, nu-i citează aproape niciodată explicit ca surse de influență sau de autoritate.

De fapt, problema se duce către un miez destul de delicat. În esență, evanghelicul de rând consideră că numai ceea ce el însuși acceptă sau propovăduiște este cu adevărat credibil, corect și biblic. Din puzderia de oferte, evanghelicul își alege el însuși ce autorități respectă. Dar își păstrează o independență funciară față de respectiva autoritate prin chiar felul în care o invocă: numai prin filtrul versetelor justificative.Citește mai mult »

Marea Trimitere se suspendă. Din lipsă de fonduri

(Marea trimitere - sursa)
(Marea trimitere – sursa)

Pentru evanghelici în general, dar și pentru baptiști în particular, „Marea Trimitere” se scrie cu majusculă. Este o poruncă-testament a lui Isus care adesea e socotită mai importantă decât, să zicem, rugăciunea finală din Ioan 17.

Marea Trimitere – pentru cei nefamiliarizați cu jargonul – poate fi găsită în Matei 28:18-20 și sună cam așa „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ. Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului, şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.”

Chiar și baptiștii care nu au fost efectiv misionari vreodată țin la mare preț această poruncă și încearcă, în diverse forme, să-i dea curs. În orice caz, o consideră inevitabilă și obligatorie pentru orice creștin. Ba chiar e folosită în diverse confruntări ca prilej de reproș la adresa confesiunilor care par să n-o pună în centrul acțiunilor lor.

Vine, așadar, ca o surpriză tragi-comică vestea că cea mai mare organizație baptistă din lume, Convenția Baptistă de Sud, trebuie să reducă numărul de misionari… pe considerente bugetare.

E oarecum comic pentru că acesta este obiectivul lor principal declarat. Tristă ironie, exact în momentul în care pare să fie mai mare nevoie de misionari creștini, organizația fanion a baptismului american conservator face un pas înapoi, Marea Trimitere devenind… mai mică, după buget. Citește mai mult »

Şi totuşi…

(By Vito Manzari - sursa)
(By Vito Manzari – sursa)

Urmărind reacţii şi discutând mai aplicat diverse aspecte ale crizei refugiaţilor, cred că ar trebui să fac nişte precizări, în completarea a ceea ce deja am scris. Sunt chestiuni de nuanţă sau principiale, dar care consider că trebuie menţionate pentru a întregi imaginea şi ca să nu mă dau a fi ceea ce nu sunt.

În primul rând, insist că spaima legată de eventuala islamizare a Europei şi a României trădează un fatalism cu totul străin de spiritul creştinismului. Dacă ne pot islamiza, atunci valoarea a ceea ce afirmăm noi, forţa credinţei noastre este cu adevărat problematică. Şi atunci, nu islamizarea e buba, ci credinţa creştinilor.

Europa creştină – dacă va fi fost vreodată un concept ce reprezenta o realitate – este acum doar un mit. Din punct de vedere al culturii şi civilizaţiei, da, avem vestigii create în mileniile de creştinism trecute, dar în prezent Europa e departe de acele valori creştine de referinţă, după cum remarcă numeroşi observatori ai fenomenului.

Această Europă, dacă ar fi islamizată de către acei reprezentanţi paşnici ai religiei musulmane probabil că măcar s-ar alege cu nişte valori solide şi clare. Iar dacă ar fi islamizată de către islamiştii violenţi, ar căpăta la finalul procesului o forţă la care mulţi râvnesc, inclusiv dintre creștini. [A se „simţi” ironia.]

De asemenea, dacă preconizata islamizare ar avea loc după modelul agresiv al fundamentalismului din ţările musulmane, e foarte clar că s-ar distruge un patrimoniu cultural extrem de valoros şi de vast. Dar, iarăşi, pentru creştini, acest fapt nu este decât un memento care ne aminteşte că nimic din cele materiale nu sunt fundamentale pentru existenţa, perpetuarea şi afirmarea creştinismului.

Dacă istoria creştinismului e adevărată (dincolo de elogiile care vor fi înfrumuseţat anumite personaje), atunci e incontestabil faptul că opoziţia nu l-a stârpit, ba chiar, în destule situaţii, l-a consolidat şi l-a scos în evidenţă.

Deschid o paranteză. Această abordare este una, evident, teoretică și lucrează cu ipoteze. În fața unei persecuții, stofa fiecăruia se dă în vileag și cred că e imposibil de anticipat cine va fi viteazul și cine lașul. Părerea mea e că situațiile limită nu pot fi simulate.

În al doilea rând, consider că e esenţial să privim refugiaţii ca pe nişte oameni, cu drame individuale, cu probleme, aşa cum sunt ei. Raportarea ideologică la ei mi se pare păguboasă. Imperativele creștine ne obligă să-i ajutăm pe cei care sunt în impas.

Pe urmă, mi se pare inadmisibilă acea logică foarte contorsionată (pretins creştină) care acceptă senin, cu detașare, ba chiar cu încântare orice nenorocire şi oricâte crime în numele unei profeţii care ar trebui să facă loc, prin genocid, unui popor (fie el şi „poporul ales”).Citește mai mult »