Cum să afli în ce (mai) crezi – 5 teste laice accesibile

Wenceslas Hollar – The Augsburg Confession (Detaliu – sursa)

Există creștini pentru care testul credinței și/sau al teologiei este unul de foc. Și mă gândesc acum la toți cei persecutați, începând din Coreea de Nord și până în zona de acțiune a ISIS sau Boko Haram. La ei, nu prea e loc de simplă teorie, ci convingerile atrag consecințe grave, costisitoare.

Pentru noi, ceilalți, e încă loc de predici teoretice, de învățături date din cărți sau din vârful limbii, de filosofări mai mult sau mai puțin folositoare. Nu spun că teoria (mai ales dacă ne referim la dogmă) ar fi de lepădat. Sau că discuțiile ar fi inutile. Nici vorbă. Spun însă că e mai greu să-ți testezi credința în confortul unei case frumoase, fără prea mari bătăi de cap și ducând o viață liniștită.

Creștinismul evanghelic nu cere nici ascetisme, ci, dimpotrivă, adesea ușurează viața, sporește bunăstarea materială sau cel puțin o consolidează. Mă declar sceptic cu privire la testul activismului – aproape singurul test disponibil în această zonă a creștinismului. Foarte activ și foarte prezent poți fi chiar dacă nu ai cine știe ce credință.

Dar sunt câteva teste care nu prea dau greș. Ele însă oferă instantanee, evaluări de etapă, nu calificative finale. Verdictele definitive și evaluările finale nu ne sunt accesibile. Însă asta nu înseamnă că nu ne putem privi periodic în oglindă.

Unul dintre aceste teste este suferința. Acolo iese la iveală mult din ceea ce rămâne ca precipitat de calitate după ce toate combinațiile de idei teologice s-au dus și au fost uitate. Omul față în față cu propria suferință află multe despre sine. Și află multe și cei din jurul lui despre el.

Un alt test destul de concludent este cel al copiilor. Mai precis, raportarea la copiii care cresc. De pildă, dacă tu crezi că sfârșitul lumii va surveni în două săptămâni, dar pregătești tabăra copiilor de peste o lună, e foarte posibil ca ceea ce proclami sus și tare să nu aibă nici măcar o legătură tangențială cu ceea ce crezi cu adevărat.

Dacă ai sufiecientă răbdare și vrei să înțelegi într-adevăr ce crede și cum înțelege cineva credința, n-ai decât să aștepți până ce-i cresc copiii și trebuie să ia diverse decizii legate de viitorul lor și să asculți, dacă ai ocazia, ce povețe le dau copiilor. E un „spectacol” plin de învățăminte. Și care ne ajută, pe ăștia mai tineri, să fim mai precauți în anumite privințe.

De când sunt prezent în spațiul virtual, am constatat că mai există un test care spune multe: conflictele în care oamenii nu se văd față către față. Dacă atunci când îți privești adversarul în ochi încă mai ai unele ezitări sau poate intervine o grimasă care stârnește ilaritate sau orice altceva care poate dezamorsa o situație tensionată, în spațiul virtual, fiecare e singur în fața propriului aparat, singur cu propria credință.

Am văzut în mai multe rânduri incidente care decurgeau după următorul tipic. Un dialog se încingea, participanții se aprindeau, exista un vârf al spiritualității tensionate la maxim, când afirmații conforme cu ceea ce ar fi trebuit să dicteze o credință autentică erau răstite cu mare frecvență pe metru liniar de text, după care urmau bălăcărelile fără rețineri, lăturile cleioase, zoaiele pestilențiale.

Oameni care porneau cu Biblia în gură, ajungeau după nu foarte multe schimburi de replici să împroaște cu versete înveninate de propria furie, pentru ca la urmă să suduiască sau să afurisească fără rețineri. Uneori te și întrebi dacă nu cumva e vreo problemă psihică la mijloc, văzând atâta stridentă nepotrivire între pretențiile inițiale și realitățile finale.

Nu în ultimul rând, ar mai putea fi folosit și testul confortului. Nu l-am inclus în cel al suferinței, fiindcă nu întotdeauna se asociază. Testul confortului presupune să fii dispus ca, în lumina a ceea ce tu însuți susții sau ai înțeles, să renunți la ceva care-ți face viața confortabilă la un moment dat. Poate fi vorba despre chestiuni materiale, dar poate fi la fel de bine vorba despre anumite concepții, despre anumite vicii sau pur și simplu despre năravuri bine împământenite.

Forța inerției în diverse astfel de situații spune câte parale face credința pe care omul pretinde că o are. Cu cât trec anii, cu atât devine și testul mai relevant, căci oamenii tind să țină tot mai mult la tabieturile lor și la (pre)concepțiile lor. Doar și-au construit o viață pe ele…

Aș mai adăuga, în fine, și testul consecvenței. Dar, dintre toate, acesta îmi pare cel mai greu de aplicat, fiindcă ar presupune să verifici în ce măsură faci ceea ce recomanzi altora. Adică o consecvență între cuvintele rostite și cele împlinite. E greu pentru că omul are mare capacitate de justificare și pentru că, adesea, dacă nu e cineva care să-ți pună curajos oglinda în față, riști să nici nu realizezi că una spui și alta faci.

Pe de altă parte, ideile pe care le susținem pot fi formulări ale aspirațiilor noastre, nu neapărat realități ale propriului mod de viață, fapt ce ne absolvă de o eventuală ipocrizie. Nu-i rău că e așa, ci se poate întâmpla ca distanța dintre cele două să crească pe neobservate și să nu mai existe momente de ajustări.

Ultimele două teste sunt dificil de aplicat și pentru că presupun acțiuni deliberate, oneste și periodice. Primele trei țin, de obicei, de cursul vieții. Ultimele nu.

Sunt mai multe pericole care însoțesc astfel de evaluări. Enumăr numai câteva. Trufia și orgoliul care pândesc aproape pe oricine iese „bine”. Amărăciunea și disperarea care îi pândesc pe cei care își contabilizează eșecurile. Dorința de a-i evalua pe alții după aceste criterii, pentru a putea face comparații – iar aici vanitatea se insinuează îndată.

Notă: Nu m-a interesat în acest text corectitudinea teologiei (ortodoxia ei), ci convingerea cu care e îmbrățișată și trăită de către cel în cauză. Pentru identificarea ereziilor sau a derapajelor există alte modalități de evaluare.

Am folosit oarecum cu același sens cuvintele teologie și credință pentru că ceea ce se formulează în cuvinte și se proclamă public capătă întotdeauna un contur teologic și dă glas – sau așa ar fi de dorit – lucrurilor în care credem.

Publicitate