„Protestantismul” teologilor ortodocși (și câteva concluzii utile și pentru alții)

Alexander Schmemann, o voce importantă a Ortodoxiei contemporane, sancționează anumite năravuri (sursa)
Alexander Schmemann, o voce importantă a Ortodoxiei contemporane, critică în jurnal o seamă întreagă de năravuri ortodoxe care în alte părți ale lumii sunt „sfinte” (sursa)

Citind de-a lungul anilor mai multe dintre scrierilor unor autori ortodocși contemporani, am remarcat – la început cu surprindere și oarecare derută, iar pe urmă cu crescândă curiozitate – că sunt chestiuni dogmatice semnificative în care ei nu sunt de acord unii cu alții.

La primele lecturi, aveam impresia că teologii ortodocși nu fac decât să traducă Părinții Bisericii în limbaj contemporan și să caute la ei repere sau lentile pentru interacțiunea cu realitatea. Probabil că și lipsa familiarizării directe cu textele patristice (nu cred că lecturile mele sporadice și pe sărite pot conta) mi-a alimentat convingerea că aș avea de-a face cu un bloc monolitic.

Evident că se putea ridica întrebarea: dacă tot zic același lucru, de ce îl repetă atât de mulți? Și Lossky, și Evdokimov, și Mayendorff, și Florovsky, și Zizioulas, și Yannaras, și Stăniloae, și Schmemann etc.

Cu adevărat interesant e faptul că ei nu spun chiar același lucru. Ba se mai contrazic și ei în anumite privințe, și nu neapărat de mică importanță. De pildă, felul în care privesc eclesiologia, felul în care receptează Tradiția și tradițiile, felul în care interpretează antropologia, relația cu alte confesiuni, modul în care integrează achizițiile filosofice și culturale occidentale în demersul teologic, sunt tot atâtea chestiuni în care pot să aibă opinii diferite.

Când vine vorba despre organizare, ierarhii și jurisdicții, acolo e chiar mai grav. Cel mai recent exemplu este Institutul Teologic Saint-Serge din Paris, care ajunsese în pragul desființării din pricina unor conflicte care nu au nimic dogmatic sau liturgic în ele. Însă subiectul mi-e străin în detaliile sale.

Ce vreau să scot în evidență este selecția pe care fiecare dintre marii teologi contemporani pare să o facă din sursele patristice. Toți îl aclamează pe Atanasie cel Mare, toți privesc cu respect la precizările cristologice și trinitariene ale Capadocienilor. Nimeni n-ar îndrăzni să conteste învățătura antimonotelistă a lui Maxim Mărturisitorul.

Dar unii preferă îl preferă evident pe Irineu, alții au o slăbiciune pentru Gură-de-Aur, alții îi privesc cu simpatie pe Origen sau Evagrie ș.a.m.d. Acestea nu sunt simple opțiuni personale, ci îi pot aduce pe teologi în opoziție.

E inevitabilă observația că ei se poartă cu propria tradiție într-un spirit… oarecum protestant. Citește mai mult »

Reclame