Islamizarea lui Dumnezeu

(by Arild Vågen - sursa)
(by Arild Vågen – sursa)

Mă tot gândesc cum se explică, din punct de vedere creștinesc, alarmismul aproape generalizat în fața „valului de imigranți” care ar pregăti, de fapt, „invazia islamică” a Europei. Spaime, ideologi(zăr)i, scenarii apocaliptice, diabolizări.

În rezumat, ideea e că, cu contribuția ocultei mondiale, isalmiști fundamentaliști travestiți în refugiați nenoriciți aflați în căutarea unei sorți mai bune, ne vor cotropi, iar noi probabil vom fi uciși, convertiți sau cine mai știe ce.

Adicătelea, cei… câți să fie? 2.000.000 (sau 5) de refugiați vor fi capabili să supună o Europă de peste 700 (sau pe cei peste 500 din UE) de milioane? Prin frică? Prin violență? Prin convertire? Cine vor ceda primii, cei peste 70% de creștini declarați sau ateii neînduplecați? Cine se teme cel mai tare de islamizare?

Să lămurim de la început un lucru. Islamizarea poate afecta, în cel mai rău caz, un teritoriu și o populație, dar destinul creștinismului e independent de civilizația vremelnică pe care a creat-o. În orice caz, chiar dacă s-ar produce preconizata islamizare, cu siguranță ar fi un proces mai complex decât sugerează mesajele alarmiste. De exemplu, până și refugiații refuză România, care are iarăși șansa să devină bastionul creștinătății în fața musulmanilor.

Înțeleg că ne este amenințat confortul, înțeleg că neasimilarea grupurilor musulmane poate crea reale probleme, înțeleg că se revoltă xenofobii sau că se panichează dezorientații. Înțeleg și că acest val de imigranți reprezintă realmente o problemă pentru o Europă condusă potrivit unei mentalități ce se arată a fi falimentară.

Oricum ar fi însă, oricât de gravă ar fi situația, directivele fundamentale ale creștinului nu se prea pot schimba. Iubirea aproapelui impune ca el să fie privit ca om, nu ca „pixel” într-o categorie ideologică.Citește mai mult »

Anunțuri

Păcat…

(Sursa)
(Sursa)

În toată povestea asta cu salariile medicilor și legalizarea șpăgii, îmi pare rău de un singur lucru. Dar nu vi-l spun încă, ci vă mai țin oleacă în tensiune. Nu mult.

N-am nimic de obiectat la propunerea ca medicilor să le fie crescute lefurile. O meritau mai demult. Între ei – ca și între noi – sunt oameni de nădejde, sunt și lichele, sunt și profitori care căpușează sistemul.

Pe lângă asta, am spus deja public că eu nu consider că, din punct de vedere moral, e totuna dacă dai benevol ceva unui medic sau dacă ți se pretinde ca precondiție a unui serviciu medical necesar și îndreptățit.

Mai știu și că viața de doctor nu e deloc ușoară – dacă ne gândim numai la gărzi –, iar perfecționările în unele specializări costă mult. Deci se justifică să ia bani mai mulți decât până acum. Iar dacă acești bani ar veni dintr-o mai transparentă gestionare a fondurile, ar fi și mai bine.

Îmi pare rău însă de un lucru pe care acest scandal a reușit să-l facă: Citește mai mult »

Cum să afli în ce (mai) crezi – 5 teste laice accesibile

Wenceslas Hollar - The Augsburg Confession (Detaliu - sursa)
Wenceslas Hollar – The Augsburg Confession (Detaliu – sursa)

Există creștini pentru care testul credinței și/sau al teologiei este unul de foc. Și mă gândesc acum la toți cei persecutați, începând din Coreea de Nord și până în zona de acțiune a ISIS sau Boko Haram. La ei, nu prea e loc de simplă teorie, ci convingerile atrag consecințe grave, costisitoare.

Pentru noi, ceilalți, e încă loc de predici teoretice, de învățături date din cărți sau din vârful limbii, de filosofări mai mult sau mai puțin folositoare. Nu spun că teoria (mai ales dacă ne referim la dogmă) ar fi de lepădat. Sau că discuțiile ar fi inutile. Nici vorbă. Spun însă că e mai greu să-ți testezi credința în confortul unei case frumoase, fără prea mari bătăi de cap și ducând o viață liniștită.

Creștinismul evanghelic nu cere nici ascetisme, ci, dimpotrivă, adesea ușurează viața, sporește bunăstarea materială sau cel puțin o consolidează. Mă declar sceptic cu privire la testul activismului – aproape singurul test disponibil în această zonă a creștinismului. Foarte activ și foarte prezent poți fi chiar dacă nu ai cine știe ce credință.

Dar sunt câteva teste care nu prea dau greș. Ele însă oferă instantanee, evaluări de etapă, nu calificative finale. Verdictele definitive și evaluările finale nu ne sunt accesibile. Însă asta nu înseamnă că nu ne putem privi periodic în oglindă.

Unul dintre aceste teste este suferința. Acolo iese la iveală mult din ceea ce rămâne ca precipitat de calitate după ce toate combinațiile de idei teologice s-au dus și au fost uitate. Omul față în față cu propria suferință află multe despre sine. Și află multe și cei din jurul lui despre el.

Un alt test destul de concludent este cel al copiilor. Mai precis, raportarea la copiii care cresc. De pildă, dacă tu crezi că sfârșitul lumii va surveni în două săptămâni, dar pregătești tabăra copiilor de peste o lună, e foarte posibil ca ceea ce proclami sus și tare să nu aibă nici măcar o legătură tangențială cu ceea ce crezi cu adevărat.Citește mai mult »

„Protestantismul” teologilor ortodocși (și câteva concluzii utile și pentru alții)

Alexander Schmemann, o voce importantă a Ortodoxiei contemporane, sancționează anumite năravuri (sursa)
Alexander Schmemann, o voce importantă a Ortodoxiei contemporane, critică în jurnal o seamă întreagă de năravuri ortodoxe care în alte părți ale lumii sunt „sfinte” (sursa)

Citind de-a lungul anilor mai multe dintre scrierilor unor autori ortodocși contemporani, am remarcat – la început cu surprindere și oarecare derută, iar pe urmă cu crescândă curiozitate – că sunt chestiuni dogmatice semnificative în care ei nu sunt de acord unii cu alții.

La primele lecturi, aveam impresia că teologii ortodocși nu fac decât să traducă Părinții Bisericii în limbaj contemporan și să caute la ei repere sau lentile pentru interacțiunea cu realitatea. Probabil că și lipsa familiarizării directe cu textele patristice (nu cred că lecturile mele sporadice și pe sărite pot conta) mi-a alimentat convingerea că aș avea de-a face cu un bloc monolitic.

Evident că se putea ridica întrebarea: dacă tot zic același lucru, de ce îl repetă atât de mulți? Și Lossky, și Evdokimov, și Mayendorff, și Florovsky, și Zizioulas, și Yannaras, și Stăniloae, și Schmemann etc.

Cu adevărat interesant e faptul că ei nu spun chiar același lucru. Ba se mai contrazic și ei în anumite privințe, și nu neapărat de mică importanță. De pildă, felul în care privesc eclesiologia, felul în care receptează Tradiția și tradițiile, felul în care interpretează antropologia, relația cu alte confesiuni, modul în care integrează achizițiile filosofice și culturale occidentale în demersul teologic, sunt tot atâtea chestiuni în care pot să aibă opinii diferite.

Când vine vorba despre organizare, ierarhii și jurisdicții, acolo e chiar mai grav. Cel mai recent exemplu este Institutul Teologic Saint-Serge din Paris, care ajunsese în pragul desființării din pricina unor conflicte care nu au nimic dogmatic sau liturgic în ele. Însă subiectul mi-e străin în detaliile sale.

Ce vreau să scot în evidență este selecția pe care fiecare dintre marii teologi contemporani pare să o facă din sursele patristice. Toți îl aclamează pe Atanasie cel Mare, toți privesc cu respect la precizările cristologice și trinitariene ale Capadocienilor. Nimeni n-ar îndrăzni să conteste învățătura antimonotelistă a lui Maxim Mărturisitorul.

Dar unii preferă îl preferă evident pe Irineu, alții au o slăbiciune pentru Gură-de-Aur, alții îi privesc cu simpatie pe Origen sau Evagrie ș.a.m.d. Acestea nu sunt simple opțiuni personale, ci îi pot aduce pe teologi în opoziție.

E inevitabilă observația că ei se poartă cu propria tradiție într-un spirit… oarecum protestant. Citește mai mult »

(Neo)protestanții care s-au născut „ex-nihilo”

(Sursa)
(Sursa)

Nu știu dacă știați, dar există niște curente (nu știu cum să le zic altfel) în perimetrul creștinismului care s-au născut… din nimic. Promotorii lor nu mai vor să aibă de-a face cu TRECUTUL. Odiosul trecut. Nici cu rânduielile omenești. Totul e nou, totul e aktual, totul e spontan, miza e pe autenticitatea ultimă, deplină, pe simțământ, pe dialogul direct cu Dumnezeu și… și gata.

Dar există vreo câteva problemuțe, așa mititele care rămân cumva nerezolvate. După cum nici măcar despre primii oameni de pe pământ – Adam și Eva – nu ni se spune că ar fi fost parașutați din neant, legile firii ne obligă să observăm că toți avem un tată și o mamă (fie ei și donatori la eprubetă). Că, adicătelea, lăsând la o parte universul care a fost creat ex-nihilo, nimic altceva nu prea apare din… nimic.

Biblia. Biblia o avem de la niște antici care, sub inspirație divină, au eliminat anumite scrieri, au inclus altele și au dat posterității cele două testamente. Ea, Biblia, n-a picat din cer, un exemplar gata scris în 500 de limbi de circulație internațională sau tribală, ci a luat chip într-o varietate de contexte culturale, sub influența diverselor tradiții (între care cea ebraică și cea greacă se datașază net). Peste toate astea, a mai fost și tradusă. Deci e o chestie veche, moștenită, transmisă, interpretată și situată într-o tradiție interpretativă.

Credința. Credința creștină este arareori rezultatul unei revelații divine explicite, directe și individuale și mult mai frecvent (cel puțin în partea noastră de lume) consecința unor predici, discuții care devin prilejul pentru metanoia. Cu siguranță că Dumnezeu s-ar descurca și fără aceste mijloace omenești destul de tradiționale, dar se pare că a ales să se folosească de ele.

Preceptele fundamentale – precum definirea Sfintei Treimi, persoana divino-umană a lui Isus Cristos, nașterea Bisericii și rostul ei în lume – plătesc toate un mare tribut trecutului și unor inși care s-au bătut pentru adevăr, invocând foarte frecvent în aceste confruntări tocmai argumentul tradiției. Proști cum or fi fost ei, poate că totuși știau ceva și înțelegeau câte ceva.

Cântarea. Fără-ndoială, cântarea este prevăzută în Biblia picată direct din cer, dar felul în care se cântă, prin nu știu ce nefericită împrejurare, este preluat din moda vremii. Nu prea am văzut pe nimeni cântând la vreun fluier de os sau la vreo țiteră cu corzi din păr de cal (sau cum se vor fi făcut în vremurile biblice), ci pe instrumentele sofisticate ale timpului nostru și, culmea, pe ritmuri prestabilite în memoria măgăoilor electronice. Citește mai mult »