Apocalipsa angajaţilor

(Sursa)
(Sursa)

Când angajaţii au planificată o întâlnire cu angajatorul, de obicei așteptările legate de viitoarea întrevedere presupun anticiparea unor recompense sau sancțiuni. Poate fi vorba despre o promovare, despre o discuție tensionată și plină de reproșuri, despre negocierea unui salariu sau alte asemenea. Nu va exista, în mod obișnuit, vreun sentiment de afecțiune, vreun dor, vreo nostalgie – decât, eventual, dacă între angajator și angajat se va fi stabilit în timp o relație care trece dincolo de raporturile și obligațiile profesionale.

Obiectul principal însă îl va constitui o chestiune exterioară, o temă, o procedură, o miză tehnică, rece. Chiar și în cazul relațiilor profesionale mai denaturate, discuțiile se axează pe îndeplinirea sau neîndeplinirea sarcinilor de serviciu, așadar, se referă la ceea ce face fiecare și la meritele cuvenite în raport cu realizările.

Când însă un copil își anticipează întâlnirea cu părinții, chiar dacă există motive de tensiune, chiar dacă se anticipează un conflict, tot există în fundal mai mult decât o raportare profesională. În mod normal, există acel sentiment al întoarcerii acasă, care, și dacă e lipsit de explozia afectivă a unui dor fierbinte, tot are ceva reconfortant și liniștitor.

Aici, obiectul principal, dincolo de eventualele subiecte concrete, este relația. Contează persoanele care se întâlnesc, iar interesele aparente și imediate pot fi simple pretexte de revedere. În orice caz, chiar și atunci când între părinți și copii trebuie lămurite chestiuni spinoase, rezultatele se vor raporta, invariabil, la persoane, nu la beneficii.

Dacă mai facem un pas și discutăm despre relația dintre doi îndrăgostiți, aici deja suntem în zona în care domină incontestabil nerăbdarea, încântarea, neliniștea frenetică, anticiparea radioasă, nesomnul fericit. Se vânează semne, se fac scenarii, însă toate într-un spirit de efervescență veselă, într-un du-te-vino al sentimentelor năvalnice.

Nu mai e nevoie să menționăm – dar să păstrăm tipicul impus în celelalte cazuri – că persoanele, relația, revederea, comunicarea de sine, prezența nemijlocită sunt singurele mize care (mai) contează. Nu se pune problema unor lefuri sau socoteli pecuniare.

Insistența creștinilor pe răsplăți și pedepse seamănă izbitor de mult cu așteptările specifice angajaților. Anticipările apocaliptice fac adesea uz de ceea ce va căpăta fiecare – potrivit cu, nu-i așa?, deciziile pe care le va fi luat până atunci.

Puțin cam alăturea cu învățătura biblică e preocuparea obsesivă chiar (cel puțin în aparență) pentru răsplăţile care vor reveni altora. Nu în primul rând pentru mântuirea lor, nu pentru problemele lor, nu pentru viitorul lor, ci pentru pedeapsa pe care trebuie s-o capete. Ce să-i faci, angajații vor remunerație echitabilă pentru toată lumea…

Relațiile și persoanele devin mai puțin relevante, importanță se acordă faptelor, incidentelor, încălcărilor de lege, păcatelor. Lumea întreagă și finalitatea ei sunt privite în perspectiva unei mari tocmeli universale. De fapt, e mai degrabă un spectacol la care cei deja liniștiți în ce privește viitorul lor stau în tribune și așteaptă nerăbdători să vadă ce urmează și cine ce pățește.

Din nou, nu întâlnirea dintre copii și Părintele lor pare să aibă prioritate, ci deslușirea corectă a diverselor „semne”, plus evaluarea anticipatorie a celor care se califică pentru rai sau iad. Iar interesul pentru aceste indicii dobândește iarăși însemnătate mai mare decât actorii și personajele care vor juca scena finală.

Motivații obscure îi determină pe unii (și nu puțini) să fie mai interesați de împlinirea diverselor profeții (așa cum le înțeleg ei) decât de faptul că mor oameni sau suferă exact din acest motiv. Sunt gata să sacrifice populații întregi în numele unei ieșiri din scenă corectă biblic. O fac chiar cu oarecare satisfacție morbidă sau cu justificată (?) mânie sfântă.

Derutant e faptul că orice urmă de compasiune pare cu totul absentă din ecuație. Nu mai contează dacă sunt măcelăriți copii nevinovați, nu mai contează dacă sunt distruse familii, nu mai contează nici măcar dacă mor creștini care nu fac parte din tabăra potrivită.

Finalul apocaliptic este urmărit cu o fervoare religioasă vecină cu lupta darwinistă pentru supraviețuire. Scapă cine poate. Și nu atât ca să se vadă cu Izbăvitorul, nu pentru că i-ar duce dorul Celui Pururi Viu, ci pentru că trebuie ajuns la retribuțiile finale. Trebuie să vină împroprietărirea eternă.

Elanurile activiste se reflectă involuntar în aceste manifestări proletare. Cine nu muncește într-un anume stil acceptat și validat religios este pasibil de osândă. Efortul depus de cei drepți e însoțit, după ceea ce răzbate în multe mesaje, mai cu seamă de încrâncenare și de conștiinciozitate și mai puțin de dorul revederii, de bucuria reîntâlnirii, de elanul (contagios, după cum știm) al unei iubiri. Mulți se simt răcoriți și răzbunați când ceva rău se întâmplă „celorlalți” sau măcar exultă încântați când „ai noștri” le spun de la obraz „ălora”.

Dacă le-o cere contextul apocaliptic (iar dacă nu le-o cere, adesea desenează ei un asemenea context), frații creștini nu ajung nici măcar până la „dreptate” și „adevăr” – necum la milă sau iubire de semeni –, ci se opresc la replici istețe, la vendete mărunte, la rezolvări în spiritul legii talionului, în care importante sunt semnele, nu persoanele.

Deși, privite dinspre biserici, persoanele necredincioase rămân în continuare importante din punct de vedere misiologic, în lupta pentru sfârșitul lumii, raporturile se schimbă, iar necreștinii (aici, după definiția unora, intră și destui creștini) sunt niște pioni de care dispunem după nevoie pentru a ști cine sunt bunii și cine sunt răii. Mai discret sau mai explicit, unii au pretenția chiar că ar ști verdictele finale date de Dumnezeu pentru indivizi și pentru popoare.

Când mirele și mireasa sunt în prim-plan, toate celelalte chestiuni încep să graviteze în jurul lor. Ca la o nuntă reușită. Dar în mesajele la care fac eu referire, Mirele și Mireasa (Cristos și Biserica) par un simplu post-scriptum la un pomelnic al nenorocirilor și amenințărilor.

Se prea poate să greșesc și, în realitate, să nu fie vorba despre o mentalitate de angajat, ci despre reprimarea manifestării publice a unor sentimente mai delicate. Dar, chiar și în acest caz, ar trebui sesizat că o imagine în care miza e o nuntă sau o întoarcere acasă e mult mai convingătoare și ademenitoare decât una în care se împart salariile și promovările, pe de o parte, sau se aplică penalizările și muștruluielile, pe de alta.

Una e ca mirele să dea un cadou miresei sau părinții să-și împroprietărească copiii și cu totul alta e să primești doar o primă de la un angajator. Obiectul căpătat poate fi același, însă contextul schimbă radical datele problemei.

Un escaton al celor care iubesc și sunt iubiți este, cred eu, mult mai intrigant decât o mare socoteală finală la sfârșit de istorie, unde se împart decorații și se dau voturi de blam. Rece, ca la o ceremonie de partid. Fără a exclude ideea răsplătirii (care e corectă), e evident că imaginea unei relații de familie (fie filială, fie maritală) are virtuți superioare celei dintre angajat și angajator și o poate include creativ.

Anunțuri

2 gânduri despre “Apocalipsa angajaţilor

  1. „Insistența creștinilor pe răsplăți și pedepse seamănă izbitor de mult cu așteptările specifice angajaților. Anticipările apocaliptice fac adesea uz de ceea ce va căpăta fiecare – potrivit cu, nu-i așa?, deciziile pe care le va fi luat până atunci.”

    eu nu sunt convins de aceasta teorie. mai degraba as crede ca pentru multi crestini exista un conflict intre ceea ce li se cere „oficial” sa faca si ceea ce isi doresc ei sa faca. de exemplu:
    – tii post pentru ca „asa trebuie”, dar apropiatii merg la un gratar si se distreaza.
    – nu mergi la „un mic si-o bere” pentru ca „noi nu consumam alcool”, desi e vorba doar despre o sticla de 0,5 litri, nu despre a bea un butoi intreg de bere.
    – nu ai televizor, nu te uiti la filme, nu citesti decat literatura teologica, insa auzi discutii ale apropiatilor despre cat de interesanta sau amuzanta este cutare productie artistica.
    – asculti doar muzica de pe RVE, dar intelegi versurile melodiilor rock in engleza si nu crezi cum o formatie precum Creedence (dau un exemplu) poate fi considerata satanista.

    si atunci crestinul trece prin viata cu aceste privatiuni in care crede doar pe jumatate o vreme. apoi se incranceneaza, si vrea sa-si simta validata lupta. adica, eu, care nu am baut, n-am fumat, n-am dansat, nu m-am intinat cu „arta lumeasca”, cand o sa vad roadele? si, hop, un dezastru la pacatosi, si gata, te mai racoresti un pic, simti ca n-ai postit degeaba.

    nu cred ca e neaparat mentalitate de angajat pentru ca un angajat nu trebuie neaparat sa aiba o relatie de familie cu angajatorul. de cele mai multe ori te angajezi pentru ca ai nevoie de bani. cu intoarcerea la Dumnezeu este altfel. cred ca sunt oameni care cred sincer, insa poate ca s-au pus prea multe poveri artificiale asupra lor. si in loc sa abordeze problema proprie, spera sa se racoreasca privind necazurile altora, ca sa spuna „da, a meritat acest chin”.

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s