12 ani de sclavie – o poveste neizbutită cinematografic

Frederick M. Coffin (engraved by Nathaniel Orr) - Solomon Northup (1855) (Sursa)
Frederick M. Coffin (engraved by Nathaniel Orr) – Solomon Northup (1855) (Sursa)

Am ajuns să văd și eu filmul 12 ani de sclavie. Impresionant sub aspect biografic, destul de subțirel ca realizare cinematografică. Adesea monoton, iar uneori aproape caricatural.

Ca să stabilesc foarte clar de la început, cred că drama trăită de Solomon Northup și alți negri din acea epocă tulbure a fost una cruntă, nemeritată și greu de îndurat. N-aș avea tupeul să bagatelizez suferința unor semeni care cel mai adesea purtau o singură vină: culoarea pielii nu era cea potrivită.

Nu știu ce intenții au avut autorii filmului, dar mi se pare că n-au făcut decât să prezinte niște albi mai degrabă caricaturizați care îi chinuiau pe niște negri tipologizați: negrul cult și abil, negresa-amantă neoficială, negresa-întreținută, negrul-prost și violent și negrul-gloată.

Din punctul meu de vedere, dincolo de evocarea unei biografii tulburătoare, filmul nu prea reușește să facă dreptate nici nedreptățitului, nici călăului.

Ar fi fost mai interesant dacă se intra ceva mai adânc și în psihologia sclavului, și în cea a proprietarului de plantații. Există niște sugestii în film, dar se opresc suficient de repede încât să nu poată contura o imagine nuanțată și credibilă.

Dacă din acest film ar trebui să deducem doar vinovăția albilor în general și asocierea lor indisolubilă cu credința creștină, atunci probabil că merge și așa cum e. Dacă însă am dori să vedem și felul în care comercianții de sclavi și proprietarii își împăcau credința cu înrobirea semenilor, atunci pare destul de superficial ceea ce spune filmul prin gura unui personaj alb aproape dement – de care ar râde și găinile –, dar care este pus responsabil cu teologia filmului.

Ca fir epic, povestea are câteva întorsături mai antrenante, dar, în ansamblu, filmului îi lipsește tensiunea. Și nu mă refer acum la genul de suspans dintr-un film de acțiune, ci la coerența și cursivitatea de ansamblu.

De pildă, ca să nu vorbesc doar în termeni generali, vagi, momentul în care Solomon cere unui alb de pe plantație să-i pună o scrisoare la poștă (lucru cu totul interzis negrilor) este rezolvat în scena imediat următoare în modul cel mai simplu posibil: albul se dovedește un turnător ordinar.

Gratuită cumva e și introducerea lui Brad Pitt (cât i-or fi dat pentru aparația asta?) în rolul unui soi de amish-umanist-vag-credincios (nu e clar dacă e creștin sau se folosește de argumente creștine pentru a-și înfrunta preopinenții).

Când autorii filmului vor să ne convingă că negrii sufereau – vor mai fi existând și oameni care nu știu asta, poate – introduc tot felul de scene naturaliste cu pedepse pe care le-ar dori, bănuiesc, impresionante, dar care mi s-au părut mai degrabă din alt film, cârpite ca să adauge dramatism.

Fără replici memorabile, ba chiar conținând unele cu umor involuntar (după 12 ani de absență de acasă, Solomon nu găsește altceva mai bun decât să zică: „I apologize for my appearance. But I have had a difficult time these past several years.” – replică de comedie romantică sau de sitcom).

Ori de câte ori se deschide câte o pistă pentru aprofundarea subiectului, scenaristul o retează (mama despărțită de copii, negrul care vrea să apere o femeie de siluire, conflictul dintre personajul principal și un supraveghetor alb sadic etc.).

În mai bine de 2 ore de film, dacă regizorul mai tăia din cadrele lungi cu oameni întinși pe pământ sau dormind, din cele cu natură (unele chiar foarte frumoase, altfel), sigur ar fi avut vreme să exploreze mult mai serios și mai convingător o poveste bazată pe un fapt real din care să nu rămânem doar cu impresia că Brad Pitt e băiat bun și omenos, negri sunt buni că sunt victime și toți ceilalți sunt cam nașpa.

Mai complex mi s-a părut, din mai toate punctele de vedere, excesivul și puțin verosimilul Django Unchained.

Anunțuri

4 gânduri despre “12 ani de sclavie – o poveste neizbutită cinematografic

  1. Reblogged this on Frică şi cutremur and commented:
    Văzând acești 12 ani înțeleg totuși de ce Unbroken-ul Angelinei nu e un film chiar atât de prost; cele două filme relatează, în linii mari, același lucru, doar plasat în contexte diferite. Numai că în cazul lui Zamperini aproape că aș intui un motiv pentru încăpățânarea sa de a nu muri, în timp ce eroul din 12 ani pare doar construit dintr-un material cu totul diferit. Apariția lui Pitt nu face decât să cimenteze un motiv cinematografic clasic – cel al albului salvator și să împingă starea de plictiseală provocată de urmărirea filmului spre culmi de perfecțiune.

  2. Twelve years a slave mi s-a părut un film foarte bun. L-am văzut înainte de a câștiga oscaruri, și când a câștigat (best movie, best support actress, și încă ceva) mi-au părut meritate premiile.

    Ce îmi pare înțeles greșit în review-ul de mai sus e scopul-ul acestui film. Nu cred că e despre vinovăția albilor, sau suferința negrilor. E adaptarea cinematografică a unei autobiografii. E mai mult decât o poveste bazată pe un fapt real. Personajele sunt așa în film pentru că așa erau și în realitate, nu sunt inventate cu scopul de a demonta ceva anume. (sigur, există și o doză de creativitate). Filmul e în primul rand povestea lui Solomon, răpit în sclavie, și lupta lui perseverentă de a-și recăpăta libertatea. Apropo de citate memorabile, mie mi-a rămas în minte „I don’t want to survive, I want to live”.

    Personajele cu care interacționează îmi par credibile și bine conturate. Lipsește aproape complet din review drama lui Patsey, sclava care ajunge să îi ceară lui Solomon să o înnece, nevazând nici o alta soluție pentru ea. Cat despre stăpânul de plantație care trata sclavii ca pe animale, nu cred ca era un caz chiar singular în acea vreme.

    Django, a fost și el un film bun în felul lui, a fost asa cum m-aș aștepta de la un film a lui Tarantino. Dar, legat de opresiunea negrilor, mult mi-a plăcut Selma, as fi preferat să câștige best movie anul acesta la Oscars.

    • Am văzut și alte adaptări care au modifica substanțial cartea. Regizorul și scenaristul, la urma urmei, nu sunt niște simpli imitatori, ci niște interpreți.

      Părerea mea e că au interpretat într-un fel schematic această biografie. Toate acele tipologii existau, fără-ndoială, dar de la Balzac încoace a trecut destul de mult ca să continuăm să mizăm pe tipuri. Sau măcar s-o fi făcut mai spectaculos. Părerea mea…

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s