Sunt pentru ora de religie, dar…

Domeniu public (sursa)
Domeniu public (sursa)

Așa cum spuneam și cu altă ocazie, ora de religie nu mi se pare deloc inutilă, nici măcar o încălcare a „laicității” statului, nici a separării dintre Biserică și Stat.

Dar…

…de ce să nu aflăm câți cei cu adevărat interesați de religie? Una spune recensământul, dar cu totul altceva am putea afla acum, indiferent de confesiunea pe care o îmbrățișăm.

…de ce să nu experimentăm ce efect ar avea asupra populației libertatea de a alege în ce să creadă sau să nu creadă?

…de ce să nu folosim acest prilej pentru a primeni „cadrele” din sistem și să rămână doar acei oameni cu vocație care, fără să folosească deloc mijloace de constrângere, reușesc să îi atragă pe copii spre religie?

…de ce să nu admitem că societatea românească nu pare să fi fost ajutată să se însănătoșească prin educația religioasă reintrodusă după 1989 și să facem o analiză a rostului și rolului acestei „materii” în școală?

…de ce să nu privim la partea bună a acestei situații – nicio altă materie nu mai benificiază de privilegiul de a fi aleasă benevol, la scară națională! – și să descoperim ce se poate face cu o clasă de elevi care participă din proprie voință la o oră de curs?Citește mai mult »

Anunțuri

Luther nu are loc la noi în biserică

(Sursa)
Întâlnirea dintre Luther și Cajetan (Sursa)

Când Luther a virat dinspre catolicism către ceea ce avea să devină protestantismul, a luat o seamă întreagă de decizii care, privite retrospectiv și din interiorul mișcărilor creștine pe care le-a nășit (mai ales indirect), sunt apreciate și puse într-o lumină pozitivă.

Mai mult decât atât, chiar și „păcatele” îi sunt trecute mai ușor cu vederea în numele marelui bine pe care l-a făcut: adică a deschis drumul pentru noi – copiii, nepoții și strănepoții Reformei. Cum altfel l-am putea privi pe părintele nostru?

Dar, dacă am încerca totuși să privim și din cealaltă perspectivă deciziile lui, poate că ar fi un exercițiu revelator. Atenție, nu vreau nici să dimiunez meritele lui Luther, nici să-i pun la îndoială realizările și statura providențială.

Din perspectivă catolică, multe dintre acțiunile sale pot (și au fost) privite ca subversive, răzvrătite, iar la limită chiar eretice. El venea să conteste o rânduială străveche, dogme elaborate de predecesori iluștri, învățătura unei biserici care adăpostea deja grupări de mai multe nuanțe și care, în ciuda incidentelor de parcurs, reușise – de bine de rău – să salveze unitatea de ansamblu, cu notabila excepție a Marii Schisme.

Ei bine, odată cu Luther, acest lucru devine imposibil. Presat să revină în sânul Bisericii Catolice și să se dezică de ideile cele noi, Luther capătă protecție și sprijin politic și iese cu totul din biserica în care fusese botezat, intensificându-și atacurile la adresa ei.

În toată acestă poveste, Luther trebuie să fie sigur pe sine, fiindcă deciziile pe care le ia nu mai au acoperirea tradiției, ci doar garanția propriului lui discernământ – care-l ajută să aleagă ce parte a tradiției (și chiar a Bibliei!) ia în considerare și ce nu. Desigur, în spirit evanghelic, noi vorbim despre călăuzire și încredințarea că făcea „lucrarea Domnului”. În acea epocă însă, acest fel de a gândi nu era nici pe departe atât de comun încât să devină clișeu și limbaj de lemn.

Mai fuseseră și alții care avuseseră diverse încredințări, dar unii se dovediseră eretici sau fanatici. La Luther însă, libertatea lui de conștiință greu dobândită a prins un context favorabil inclusiv din punct de vedere politic. Deciziile lui individuale scandaloase pentru biserica din care a plecat au devenit providențiale pentru bisericile pe care le-a moșit teologic.

Ce s-ar întâmpla însă dacă Luther ar apărea azi într-o mare biserică baptistă sau penticostală? Cum ar fi el primit? Părerea mea e că libertatea lui de conștiință și deciziile lui n-ar fi privite cu ochi buni și am și niște argumente.Citește mai mult »

Infailibilii

Papa Leon XIII conduce corabia Bisericii - Friedrich Stummel (sursa)
Papa Leon XIII conduce corabia Bisericii – Friedrich Stummel (sursa)

Ne enervează infailibilitatea papei. Cum adică își permite el, ca om muritor cum îl știm, să-și aroge privilegiul (chiar dacă nu-l folosește decât rar) de a vorbi în numele lui Dumnezeu? Cum își permite să se considere locțiitor al lui Cristos, adică autoritate supremă a Bisericii întrupată într-o singură persoană?

Păi, dacă alții își permit, de ce nu și un papă, cu background-ul lui teologic și istoric? Care alții? S-o luăm băbește. Câți teologi evanghelici știți care să fi admis că au greșit într-o anumită privință sau că unele lucruri s-ar putea să nu fie deloc așa cum le afirmă ei? Câți vorbitori (pastori sau ne-pastori) știți să fi retractat o afirmație pe care au făcut-o și care s-a dovedit eronată teologic?

A, da, cunoaștem destule cazuri când un teolog (sau un pastor) și-a schimbat vederile, dar întotdeauna pentru un adevăr „mai suprem”, dacă mi se permite licența. Excepție fac, desigur, apostații. În rest, cei care au „progresat” în cunoaștere, au îmbrățișat noile adevăruri „mai supreme”, cel mai adesea fără să simtă nevoia să își facă vreo mea culpa pentru perioada de vedere parțială sau limitată. Și, în orice caz, noile adevăruri sunt afirmate cu aceeași atitudine categorică și absolutistă.

Dacă citim o carte de teologie, de obicei teologul trebuie să curețe terenul – adică să spună ce zic alții și să arate unde greșesc ei – apoi să vină cu cea mai actualizată și mai validă dintre toate formulările posibile. În parte ține de metodologie, și e normal. Dar atitudinea adesea se perpetuează și în afara lucărilor, devenind o subtilă și arogantă pretenție de infailibilitate. N-o să pretindă explicit că-i infailibil, că doar nu-i nebun, dar încercați să-l contraziceți și puteți ajunge până în pânzele albe, că el n-o să admită că n-are dreptate. E o formă de infailibilitate de facto.

Ca să nu mai spunem că fiecare evanghelic alege – în deplin acord cu rădăcinile lui, de altfel – pe cine și până în ce punct să creadă, dar alege dintre oameni care fiecare pretind, explicit sau implicit, că dețin adevărul absolut care trebuie urmat întocmai.

Așadar, dacă Biserica Catolică are un papă, evanghelicii au o puzderie de „papi”, care aleg din oferta religioasă ceea ce le convine, dovadă că au încredere cvasi-absolută în propriul discernământ. Citește mai mult »

Dependența, între „boală” și „păcat”

(sursa)
(sursa)

Există un curent moralist care sancționează destul de aspru diversele dependențe. Și mai ales dacă acestea au de-a face cu sexualitatea, alcoolul, tutunul (și alte substanțe adictive), televizorul și tehnologia. Pe de o parte, este subliniată latura păcătoasă a chestiunii – și e just să fie tratată în această cheie. Pe de altă parte, în ultima vreme au apărut tot felul de încercări de a trata științific aceste probleme.

De pildă, s-a constatat că consumul de pornografie produce niște „modificări” la nivelul creierului. Ca să punem problema în context, trebuie spus că statisticile arată destul de îngrijorător la acest capitol, fiindcă, pe niște statistici mai vechi, jumătate dintre bărbați (inclusiv pastori) și cam un sfert dintre femei aveau problema asta (sau se poate vedea articolul mai răutăcios al lui Frank Schaeffer). Așadar, preocuparea este legitimă.

Citind articolul care tratează problema științific, n-am putut să nu observ că, cu cât subiectul intră mai mult în zona medicală, cu atât cresc șansele ca dependența respectivă să fie considerat o boală – fapt ce nu avantajează deloc tabăra moralistă. De unde rezultă cel puțin 2 consecințe: (1) se anulează o bună parte din responsabilitate, fiindcă nu poți învinovăți (prea tare) pe cineva că s-a îmbolnăvit – și oricum nu-i mai folosește la nimic; și (2) cei care au această „boală” au mari șanse să abandoneze lupta, câtă vreme modificările din creierul lor deja s-au produs și sunt atât de trainice pe cât se sugerează.

O altă reacție pe care am avut la titlul articolului a fost de genul următor: bine, bine, dar există vreo dependență care să nu lase niște urme în creier? Iar în text, după cum era de așteptat, dependența de pornografie e comparată cu altele. Nu vor fi având și macaroanele sau cărnurile sinapsele lor preferate pe care să le stimuleze, zău așa?

Și mai era ceva. Aveam sentimentul că din abordarea asta moralistă ceva lipsește. Și se pare că am avut dreptate, dacă ceea ce spune autorul acestui articol (pe care îl recomand pentru lectură atentă) are dreptate. El spune, pe scurt, că atunci când au probleme de relaționare, oamenii se leagă de orice prind în cale și adesea prind diverse tipuri de droguri, care îi ajută să se amăgească mai ușor.

Așadar, ceea ce lipsea din această abordare este o critică onestă, nuanțată, constructivă (detest cuvântul, dar e chiar necesar aici!) a comunităților în care trăiesc acești consumatori de pornografie (sau de alte „droguri” prevalente într-o anumită comunitate), a rețelei de relații în care sunt cuprinși.Citește mai mult »