Detoxifierea de Eminescu e benefică pentru… Eminescu

Mihai Eminescu (sursa)

Îmi amintesc și acum cu strângere de inimă că, în clasa a X-a, am studiat un trimestru întreg numai Eminescu. E impropriu spus că „am studiat”. După ce se citea poezia (că mai ales poezii aveam în programă: Floare albastră, Dorință, Revedere, Scrisoarea III, Scrisoarea I, Luceafărul, Sara pe deal, Glossă etc.), profesoara noastră de modă veche – altfel o doamnă foarte de treabă – ne întreba și pe noi ce părere avem.

După cea lua la cunoștință care e părerea noastră, bineînțeles că ne dicta clasicele comentarii de la care făceam febră musculară la antebraț. Iar comentariile respective trebuiau ținute minte măcar până la teză. Nenorocirea făcea că, nereușind să țin pasul cu viteza cu care dicta doamna, mereu aveam găuri în comentarii și ideile nu se prea legau.

Din acest motiv, Eminescu a devenit repede o povară a adolescenței. Citam din el (că doar știam pe de rost fiecare poezie care se cerea la școală), dar numai pentru distracția noastră și, eventual, ca să ne tachinăm între colegi. Niciodată, cât am fost în liceu, nu am reușit cu adevărat să văd altceva în poezia lui Eminescu decât „materie”.

Ajuns la facultate, lucrurile s-au complicat. Acolo aveam bibliografii întregi pe acest „subiect”. Îmi mărturisesc nedumerirea și repulsia față de analizele unor eminescologi din care nu înțelegeam aproape nimic. Exprimări ultrasofisticate (de o prețiozitate căutată, dar greu de îndurat) transmiteau lucruri de neînțeles – probabil foarte interesante, cine știe?

Ai fi zis că acești critici și/sau teoreticieni se temeau ca nu cumva să se exprime prea accesibil, ca să nu fie socotiți incompetenți sau mai prejos decât alții. Îmi amintesc foarte precis o carte mare, cu copertă tare, cu pânză, din care ar fi trebuit să „produc” un referat. M-am dat bătut, fiindcă din primele pagini nu reușisem să înțeleg nimic sau, dacă înțelegeam ceva, mi se părea că sună mult prea banal în cuvintele mele obișnuite.

E drept că unele exprimări din astea pompoase aveau și un umor involuntar care te mai scotea din disperare.

Mai existau apoi clișeele pe care, de bună voie sau de nevoie, trebuia să le repeți: „luceafărul poeziei românești” („luceafărul huilei” e altul), „poetul nepereche”, „omul deplin al culturii române”, „influența schopenhaueriană” etc. etc. etc. etc. Poate că am eu simțul ridicolului prea dezvoltat, dar nu puteam rosti aceste sintagme fără să le simt penibilul.

Din păcate, multe dintre discursurile actuale nu fac decât să-i îndepărteze pe elevi de Eminescu, împrumutând același limbaj de lemn, aceeași frazeologie obosită și mirobolantă care te lasă anesteziat și descumpănit când îți ajunge la urechi. Mereu m-am întrebat de ce simt nevoia să vorbească atât de anormal despre Eminescu.

După ce am terminat însă cu școala, a trebuit să predau Eminescu la clasă. Atunci, ca să pot să vorbesc cu seriozitate și fără ironie despre „poetul național”, m-am silit să uit tot ce îmi aminteam de prin comentarii (și, surprinzător, chiar au fost câteva chestii de care a trebui să mă lepăd), iar pe urmă l-am citit fără introduceri docte, fără analize savante. Am luat poezii la rând și le-am citit să văd cum îmi sună. Dar alte poezii decât cele pe care le bătucisem de musai în școală.

Surpriza plăcută a fost că l-am redescoperit pe Eminescu. N-aș fi putut înșira toate influențele ce se resimțeau în textura poetică, n-aș fi putut face inventarul „temelor și motivelor”, dar am putut savura textul, limba română pe care, alături de alți autori, a creat-o.

Țineți cont că, în 1880, se trecuse de puțină vreme la scrierea cu caractere latine (decretul oficial se dăduse abia cu 20 de ani mai devreme). Pe la 1850, Heliade-Rădulescu îndemna tinerii: „Scrieți, băieți, orice, numai scrieți”, fiindcă nu exista o literatură autohtonă serioasă, ci doar imitații. Tot aici ar trebui menționate tendințele latinizante promovate mai ales de ardeleni, care ar fi vrut o limbă purificată de influențe slave, turcești, ungurești etc.

Ca să vă faceți o idee despre latiniști, încercați să vă închipuiți limba română fără cuvinte precum iubire, oraș, gospodar, alean, vrajbă, uliță etc.

Eminescu a reușit să se ridice deasupra tuturor acestor determinări și obstacole și să lase în urmă o producție literară excepțională într-o limbă română care poate fi înțeleasă fără prea mari eforturi. Chiar dacă nu ar fi și partea de geniu, această singură realizare ar fi excepțională în sine.

Mi-e clar: ca să-l poți aprecia pe Eminescu trebuie fie să ai un profesor priceput care să te ajute mai degrabă să-l situezi în context și să-ți faciliteze interacțiunea cu poezia sau proza lui (să-ți „deschidă ochii”), fie să te scuturi tare de tot ce ai învățat la școală, de toate traumele și coșmarurile de la teze și extemporale și să îți iei inima în dinți să-l citești pe stomacul gol să vezi cum îți pică.

Totuși, dacă nu-ți pică bine, nu poți trage concluzia că Eminescu scrie prost sau că e mediocru. Atâta modestie cred că trebuie să păstrăm încât să tragem concluzia că și la cititor s-ar putea să fie o problemă.

Publicitate