Comentariu cultural-istoric al Vechiului Testament

E a patra carte pe teme de context biblic la care am lucrat (celalalte sunt: Manualul biblic, Noua enciclopedie a Bibliei, Dicționar enciclopedic de personaje biblice), dar e prima în care asemănările dintre cultura în care s-a născut Biblia și cultura popoarelor învecinate sunt susținute cu numeroase argumente punctuale foarte interesante.

Incontestabil, Scriptura este și un produs cultural. Forma în care a fost scris textul diverselor cărți cunoaște numeroase paralele în texte antice. Inclusiv despre Creație și despre Potop s-a scris uneori în termeni asemănători (a se vedea scrieri precum Enuma eliș. Epopeea Atrahasis, Epopeea lui Ghilgameș).

De ce să nu recunoaștem, dacă nu ai idee despre istoria lumii antice, este puțin tulburător să constați că temele Bibliei nu sunt chiar atât de unice pe cât sugerează unii predicatori că ar fi. Dar asemănările cu alte texte sau descrierea unor obiceiuri și ritualuri practicate și în alte culturi învecinate nu diminuează nici valoarea, nici unicitatea de ansamblu a Scripturii.

Ce s-ar putea să fie afectată este ignoranța aproape idolatră care ne determină uneori să socotim că avem o Carte Sfântă căzută direct din cer (poate chiar în limba noastră națională), fără vreo asemănare cu vreun alt text scris vreodată și, prin extensie, această unicitate ni se transmite și nouă.

Biblia folosește teme care circulau Orientul Antic apropiat, fiindcă se adresează unor oameni ai vremii lor. Limbajul nu putea face abstracție de orice determinări istorice și de orice specific al locului sau al timpului. Legea mozaică prezintă similitudini cu Codul lui Hammurabi, cu Codul lui Ur-Nammu, cu cel al lui Lipit-Iștar sau cu legile asiriene.

Tema exclușilor și marginalilor societății este prezentă și în texte asiro-babiloniene, și în texte egiptene, și în cele hitite sau în cele akkadiene. Dreptatea ca obligație a regelui în funcție este un leitmotiv întâlnit și la alții. Apare și la alte popoare ideea că un rege a fost pedepsit de zeul său pentru nedreptățile, comise sau tolerate, împotriva celor slabi.

S-ar putea să surprindă faptul că Iahve recurge, prin profeții săi, la metafore foarte asemănătoare celor folosite și în texte oraculare sau ritualice din zonă. Uneori (ca în cazul lui Isaia), sunt persiflate texte ale popoarelor din jur tocmai în ideea de a scoate în evidență supremația lui Iahve.

Ceea ce se remarcă însă ca specificitate a VT e faptul că orice gest ritualic, orice acțiune, orice proclamație oraculară, orice mesaj este pus întotdeauna într-o perspectivă distinctă de cele comune epocii. Sensul ultim al fiecărei acțiuni divine este făcut cunoscut prin revelație – fapt ce nu se întâmplă la alte popoare – și, aproape fără excepție, diferit de sensurile atribuite de obicei acțiunilor divine în spațiul Orientului Apropiat antic.

De pildă, despre Elisei se spune în Comentariu că a folosit cele mai multe proceduri „magice” dintre toți profeții (lemnul aruncat în apă ca să scoată fierul, făina pusă în oală ca să anihileze otrava, scăldarea bolnavului într-un anumit râu etc.), dar de fiecare dată apare la el un element care iese din tiparul epocii și, totodată, diminuează semnificativ rolul profetului în acea acțiune, lăsând loc pentru manifestarea lui Iahve. În cazul lui Naaman, de exemplu, scăldarea ar fi trebuit – potrivit canoanelor vremii – să se producă în prezența „magului”, însă Elisei nici măcar nu se întâlnește cu „pacientul”, ca să fie clar că nu el operează vindecarea.

Cred că lectura acestui gen de carte dezbracă Biblia de o falsă aură de excepționalitate și îi conferă, în schimb, o autentică și verificată (în măsura în care e posibil cu instrumentele istoriei și arheologiei) aură a valorii sale incontestabile și unice.

Ce dovedesc, de altă parte, toate acele texte străvechi ce prezintă similarități cu textul biblic este faptul că existau în epocă preocupări asemănătoare, oamenii aveau nevoie de răspuns la probleme comune acelor vremuri și Dumnezeu oferă astfel de soluții. Uneori soluțiile sunt destul de asemănătoare cu cele descoperite de înțelepciunea omenească văduvită de inspirația divină directă, dar întotdeauna există un element care diferențiază Israelul de orice alt popor.

Uneori e vorba despre un sens nou dat unor practici comune, alteori este vorba despre persiflarea realizărilor așa-zișilor zei ai vecinilor (Marduk/Bel, Baal, Astarte/Aștoret etc.). Circumcizia se practica și la alte popoare, dar relația cu legământul e prezentă doar la Israel.

O deosebire fundamentală între zeii din Orientul Apropiat antic și Iahve este aceea că niciunul dintre „competitorii” lui Iahve nu se revelează și nu-și comunică intențiile. Ele pot fi doar presupuse și zeul trebuie mereu îmbunat cu acțiuni ce se bănuiește că s-ar putea să-i fie pe plac. De asemenea, jurisdicția zeilor era prin definiție una limitată teritorial, în timp ce Iahve își revendică întregul Pământ ca domeniu de autoritate.

Deși Iahve se descoperă și își transmite mesajele prin intermediari (de obicei, profeți, dar ocazional și prin preoți sau prin lideri politici locali), acest fapt nu înseamnă că evreii nu au învățat unele lucruri de la vecinii lor. De pildă, concepția despre viața de după moarte s-a cristalizat, spun specialiștii, abia după exil, inclusiv sub influența zoroastrismului persan.

De asemenea, deși se menționează frecvent în Scriptură că David și Solomon au ascultat de Dumnezeu în timpul domniilor lor, totuși, o seamă de strategii politice nu i-au diferențiat cu nimic de regii păgâni din jur. Au contractat căsătorii politice, au stabilit alianțe, și-au făcut vasali, și-au silit propriul popor să presteze muncă silnică (e cazul lui Solomon), au demarat vaste proiecte de construcții care legitimau în epocă forța unui monarh, și-au alcătuit armate permanente (în Judecători, armata se aduna numai sub autoritatea „unsului Domnului”, pentru o situație excepțională, iar pe urmă se dizolva), au folosit spioni, au deținut sclavi, au făcut comerț cu popoare inamice, au negociat teritorii etc.

E așadar un fapt că istoria sacră a Israelului poate fi citită simultan sau alterantiv și din perspectiva biblică, și din cea istorică, conjuncturală. Una îi conferă semnificația spirituală și îi dezvăluie sensul, cealaltă descrie strategiile militare, contextul geo-politic, alianțele, acordurile comerciale etc.

Comentariul cultural-istoric al Vechiului Testament nu e un comentariu teologic, ci unul care discută mai ales la aspecte ce țin de istorie, geografie, arheologie, mitologie, cutume, legislație, arhitectură, tehnologie, concepții despre lume și viață. Se prea poate ca unele lucruri să vă contrarieze, dar cred că beneficiile lecturii surclasează riscul potențial de a citi și lucruri cu care nu sunteți de acord.