A fi sau a nu fi Charlie

(Sursa)
(Sursa)

M-am tot gândit în fel și chip zilele astea la atentatul din Franța, la cum se poate „citi” acest eveniment. Am urmărit discuții, am parcurs impresii și opinii. Multe, variate. E greu să-ți alegi tabăra, să te poziționezi. Să fie loc și de nuanțe sau nu acum? Atitudinile trebuie luate prompt sau ai timp să te gândești?

Am făcut păcatul să mă gândesc mai îndelung și e cam tardiv să vin cu o poziționare categorică. În acest timp însă, mi s-a făcut tot mai limpede ce opinii nu împărtășesc.

1. Mai cu seamă nu împărtășesc ideea că jurnaliștii „și-au căutat-o”, că au „provocat” și, în consecință, „i-a bătut Dumnezeu” de „dobitoci” ce sunt. Creștini ce erau aproape satisfăcuți de această moarte violentă și, după ce condamnă „metoda”, mai mai că jubilau că i-a ajuns pedeapsa pe ateii hulitori! Ei foloseau cuvintele alea puse în ghilimele.

Păi, bine, bă, creștinule, dar dacă era între acei hulitori fiu-tău, maică-ta, taică-tău, soră-ta, omul ăla drag ție, la care ții de te doare inima și pentru care te rogi de ani de zile să se „pocăiască”, fiindcă-i ateu? Cu aceeași satisfacția abia disimulată ai anunța pedeapsa lui Dumnezeu? Nu ți s-ar fi făcut inima mică încât să nu-ți mai vină să spui nimic? Nu te-ar fi încercat măcar pentru o clipă disperarea neagră care te copleșește când îți trece prin gând că s-ar putea să nu te mai întâlnești niciodată cu cel la care țineai?

Sau dacă tot vorbești despre pedeapsa lui Dumnezeu care i-ar fi ajuns tocmai pe hulitorii atei, nu simți acea ciudă cu care zici „bine ți-au făcut”, dar fără să crezi cu adevărat ce zici? Nu simți nevoia să cauți un ungher, să întorci capul și să plângi cu amar de neputință și durere? Musai să-ți arați rânjetul satisfăcut?Citește mai mult »