Povara excepționalității

Schiță de Goya (sursa)
Schiță de Goya (sursa)

Încă din copilărie am auzit mereu discursuri care, în rezumat, spun următorul lucru: oricine e suficient de credincios devine un om mare/important/excepțional. Consecințele logice sunt următoarele: cum majoritatea creștinilor nu sunt excepționali înseamnă cei mai mulți sunt insuficient de credincioși. Se prea poate să fie așa, dar

Mai întâi ar fi de observat că dacă toată lumea e excepțională, atunci nu mai e nimeni cu adevărat excepțional. De pildă, într-o trupă de circari, fiecare face un număr spectaculos, dar ei sunt cu adevărat spectaculoși numai pentru cei din afară, care nu sunt în stare să facă salturi, jonglerii, dresură etc. Dacă fiecare cetățean ar fi capabil să devină circar, nimeni n-ar mai merge la circ, fiindcă ar fi suficient să facem schimb de experiență cu vecinii.

Pe urmă, constatarea empirică ne conduce la concluzia că cei mai mulți credincioși creștini sunt oameni „obișnuiți”, banali, fără veleități deosebite, care trăiesc o viață relativ anostă, dar, sperăm, cu sens și cu speranță.

O altă deficiență a obsesiei pentru excepționalitate este aceea că nu ține cont de înzestrările personale ale oamenilor. Unii sunt pur și simplu lipsiți de talente speciale, de înzestrări deosebite. Nici nu cântă, nici nu sunt în stare să articuleze mesaje percutante, nici nu sunt lideri extraordinari. Sunt doar normali, cu calitățile și defectele lor care se înscriu în intervalul normalității.

Pe lângă asta, această obligație de a fi excepțional forțează cumva providența divină, decretând existența unei cauzalități foarte simpliste și foarte precise între credincioșia creștinului și o obligație sau vreun presupus angajament al lui Dumnezeu de a oferi, la schimb(!?), excepționalitatea.

Are rost oare să invocăm cazul milioanelor de creștini care au murit anonimi, fără ca cineva să le poată măsura pe scala spiritualității nivelul credinței? Sau ne vom repezi cu sentința că toți aceia au fost niște credincioși mediocri?

Am putea invoca totuși cazul numeroșilor misionari creștini rămași necunoscuți (cei mai mulți rămân așa), care au urmat o chemare divină sau o vocație aparte, dar fără să devină mari, cunoscuți, excepționali. Fără să se scrie cărți despre ei sau să fie elogiați periodic din amvoane confortabile.

E necesară o paranteză. Adesea, excepționalitatea asta e asociată cu recunoaștarea publică sau, dacă nu, măcar cu o lucrare cu impact (care, de asemenea, va trebui să devină la un moment dat celebră). Cică, „un om care se pune la dispoziția lui Dumnezeu va face mari lucrări”. Adică foarte renumite? Foarte mediatizate? Cu foarte mare succes de public? Cu rezultate foarte spectaculoase? Ceva neapărat grandios în sine sau în reflectarea de care va avea parte cândva în istorie?

O consecință nefastă a acestei condamnări la excepționalitate îmi pare a fi aceea că individul nu-și mai poate trăi normalitatea fără să se simtă vinovat. Citește mai mult »

Reclame