Câtă neliniște încape într-un Crăciun?

Nașterea Domnului – Andrei Rubliov (sursa)

„Christos s-a născut!” Oare? I-ați văzut certificatul de naștere? Aveți dovezi din trei surse independente (și credibile)? Arată lumea asta ca și cum binele ar fi venit în lume și ar fi biruit răul? De unde știm că s-a născut?

Din Cartea lui? Păi, cine ar scrie (sau, mai exact, ar dicta) o carte întreagă despre sine însuși și să se omită tocmai el din poveste? Sau cine care scrie despre „zeul” lui îl omite tocmai pe cel despre care scrie? Mărturii din exterior? Puține și ambigue. Mărturii târzii? Din ce în ce mai multe. Dar mai ales ale adepților lui.

Ce-i interesant însă e că toți ne străduim să-l atestăm științific că a existat. Unii l-au fixat bine în icoane sau în statui. E acolo, îl vedeți? Alții vor să-l ateste cu argumente pentru rațiune. E ironic că tocmai cel care sfidează orice rațiune este căutat asiduu tocmai prin rațiune.

Nu zic că icoanele sau dovezile istorice n-ar avea niciun rost. Au rostul lor. Dar toate ar trebui să deschidă o cale, nu să o închidă. Dacă ele dovedesc că, într-adevăr, s-a născut Christos, aventura abia din acest punct începe.

Incertitudinile abia de aici înainte urmează. Certitudini interioare? Foarte bine. Unii au mai multe, alții mai puține. Unii le fabrică, alții le capătă. Cine poate să le judece?

Numai să nu ne împotmolim în ele. Să nu ne blocăm ca și când am fi ajuns la capăt. Tremurul interior, fiorul, disperarea, teama, speranța, dorul, credința. Toate astea n-ar avea niciun sens dacă certitudinile ar presupune acceptarea unor adevăruri cunoscute și incontestabile. Dacă toate lucrurile ar fi sigure și demonstrate fără putință de tăgadă.

Însăși data sărbătorii Crăciunului e una convețională. Poate ca să exprime imprecizia. Ca să nu poată fi idolatrizat. Ca să nu fie capătul de drum, ci doar o dată provizorie, o oprire pe parcurs. Ca să poată fi confundat cu un mit de către cine așa dorește.

E adevărat, știm multe despre Christos. Dar numai după ce am acceptat convenția propusă de el, cartea lui, termenii lui. Altfel, nu prea știm mare lucru. E adevărat că știm multe despre Dumnezeu. Dar suntem abia la început. Christos se numea pe sine „calea”.

Crăciunul nu e dovada absolută și finală, ci începutul frământării, debutul scandalului, prima fărâmă din piatra de poticnire.

E normal să ne bucurăm de Crăciun. Dar mi se pare la fel de normal ca bucuria asta să fie străbătută de un fior de neliniște. Fiindcă urmează să fim contraziși în certitudinile noastre. Fiindcă urmează să ne fie sparți idolii.

Ar fi prea omenesc să avem parte numai de confirmări și de încredințări absolute. Dacă nimic nu ne contrariază, ceva sigur ne scapă, ceva sigur n-am înțeles bine. Un dumnezeu care nu face decât să confirme cuminte tot ce au de spus și de făcut cucernicii lui închinători e un zeu de carton.

Toți cei care, pe vremea lui, știau exact cum stă treaba cu mesianismul au ratat tot ce era de ratat. Numai cei care aveau curajul să se lase tulburați și infirmați în certitudinile lor ancestrale au reușit să întrevadă adevărul. Numai cei dispuși să admită un Mesia umil, gata să creadă că „poate să iasă ceva bun din Nazaret” au reușit să adulmece mireasma prezenței divine în lume, să mijească ochii către tainele ascunse din veac.

Nu intenționez să contest istoricitatea lui Christos. Ci doar obsesia de a stabili certitudini istorice absolute cu privire la întruparea lui. Cei care acceptă întruparea o fac fiindcă își asumă credința în afirmațiile Bibliei. Și fiindcă dau credit Tradiției care a perpetuat Biblia și i-a dat forma pe care o cunoaștem azi.

Și vreau să contest mai ales impresia că, având siguranța că Christos s-a întrupat „pentru noi și pentru a noastră mântuire”, știm tot ce e de știut și putem vorbi în certitudini arogante. Căci o astfel de certitudine – că Dumnezeu s-a făcut om – e mai degrabă de natură să smerească și să neliniștească sufletul. Să-l arunce în contradicții existențiale, în conflicte interioare, în sfâșieri de sine dureroase și istovitoare.

Da, Christos s-a născut! Dar scandalul de abia a început. Lumina vine să violenteze ochii înainte de a-i bucura. Harul vine să scandalizeze simțul dreptății înainte să ușureze sufletul. Această certitudine e începutul unei sminteli.

Publicitate