Copiii nimănui

(Sursa)
(Sursa)

Fac parte dintr-o generație ce a trăit suficient în comunism încât să aibă amintiri din acele vremuri (preponderent nostalgii ale copilăriei), dar care nu avea vârsta necesară pentru a participa activ și efectiv la Revoluție. Nici pentru a înțelege suficient de clar și de repede manevrele feseniste de manipulare din lunile care au urmat.

Trezirea noastră a avut loc – în cazul în care totuși s-a produs – relativ târziu, undeva după 1996, sub influența unor documentare mai explicite și mai revelatoare despre evenimentele pe care, cel puțin la nivel afectiv, le-am trăit și memorat fără să le înțelegem.

Un tovarăș congener susținea într-o postare pe FB că i s-ar părea necesar ca un roman precum Ferma animalelor să devină lectură obligatorie în programa școlară pentru a-i ajuta pe cei care cunosc comunismul numai din auzite și din istorie să înțeleagă mecanismele unui sistem totalitar.

Înclin să fiu de acord cu el, dar am o mare problemă. Care va fi „referentul” acestei ficțiuni. Altfel spus, cu ce imagine a comunismului vor putea elevii de azi compara ceea ce descoperă în creația literară?

Un alt congener, un pic mai tânăr, se interesa despre o carte sau despre un documentar de referință despre același eveniment fundamental pentru realitatea contemporană. Și, într-adevăr, avem nevoie de așa ceva, pentru că istoria oficială – de școală – a acelor zile este una destul de seacă și săracă în informații.

Or, după cum știm, aceasta este singura istorie care contează cu adevărat pentru a lăsa o anumită impresie asupra unor generații întregi. Așa cum mulți dintre noi am crescut cu comunismul lui Vasile Roiată și al ilegaliștilor simpatici (care unora încă nici nu le-a putut fi scos din memoria afectivă), generațiile de acum cresc cu o anumită istorie a faptelor din decembrie 1989.

Pentru a putea obține însă o imagine cel puțin mai complexă (dacă nu mai precisă) a evenimentelor și actorilor care le-au coordonat sau suportat, suntem nevoiți să facem investigații pe cont propriu. Cartea lui Deletant, cartea lui Cartianu, documentarul de pe youtube – toate sunt surse pentru care trebuie să-ți faci timp.

Dar, să fim cinstiți, puțini vor fi cei care dispun de timpul și interesul necesar pentru astfel de investigații individuale. Cei mai mulți vor avea comunismul din manuale, urmat de Revoluția din manuale, dublate de amintirile familiei și ale prietenilor. Țineți cont că aproape jumătate dintre români (și peste o treime dintre tinerii care au trătit puțin sau de loc în acel regim) sunt nostalgici după epoca lui Ceaușescu.Citește mai mult »

Câtă neliniște încape într-un Crăciun?

Nașterea Domnului - Andrei Rubliov (sursa)
Nașterea Domnului – Andrei Rubliov (sursa)

„Christos s-a născut!” Oare? I-ați văzut certificatul de naștere? Aveți dovezi din trei surse independente (și credibile)? Arată lumea asta ca și cum binele ar fi venit în lume și ar fi biruit răul? De unde știm că s-a născut?

Din Cartea lui? Păi, cine ar scrie (sau, mai exact, ar dicta) o carte întreagă despre sine însuși și să se omită tocmai el din poveste? Sau cine care scrie despre „zeul” lui îl omite tocmai pe cel despre care scrie? Mărturii din exterior? Puține și ambigue. Mărturii târzii? Din ce în ce mai multe. Dar mai ales ale adepților lui.

Ce-i interesant însă e că toți ne străduim să-l atestăm științific că a existat. Unii l-au fixat bine în icoane sau în statui. E acolo, îl vedeți? Alții vor să-l ateste cu argumente pentru rațiune. E ironic că tocmai cel care sfidează orice rațiune este căutat asiduu tocmai prin rațiune.

Nu zic că icoanele sau dovezile istorice n-ar avea niciun rost. Au rostul lor. Dar toate ar trebui să deschidă o cale, nu să o închidă. Dacă ele dovedesc că, într-adevăr, s-a născut Christos, aventura abia din acest punct începe.

Incertitudinile abia de aici înainte urmează. Certitudini interioare? Foarte bine. Unii au mai multe, alții mai puține. Unii le fabrică, alții le capătă. Cine poate să le judece?

Numai să nu ne împotmolim în ele. Să nu ne blocăm ca și când am fi ajuns la capăt. Tremurul interior, fiorul, disperarea, teama, speranța, dorul, credința. Toate astea n-ar avea niciun sens dacă certitudinile ar presupune acceptarea unor adevăruri cunoscute și incontestabile. Dacă toate lucrurile ar fi sigure și demonstrate fără putință de tăgadă.

Însăși data sărbătorii Crăciunului e una convețională. Poate ca să exprime imprecizia. Ca să nu poată fi idolatrizat. Ca să nu fie capătul de drum, ci doar o dată provizorie, o oprire pe parcurs. Ca să poată fi confundat cu un mit de către cine așa dorește.Citește mai mult »

Maternitatea ca accident social tolerat

(Sursa)
(Sursa)

Deși se discută mult despre egalitatea de șanse, despre nediscriminarea de gen sau despre identitățile de gen, societatea pare să-și fi setat deja criteriile și prioritățile într-un anumit fel. Nu degeaba se tot preocupă luptătorii politicii corecte cu terminologia. Au observat ei că în limbaj se reflectă mentalitățile. Atâta că au naivitatea sau indiferența să creadă că-i suficient să schimbi câteva cuvinte pentru a schimba și concepții sau pentru a conviețui în bună pace…

Sunt însă de acord că „vorba ne trădează”. Tocmai de aceea am fost oarecum intrigat să constat că, în ce privește statutul mamelor, terminologia dovedește o concepție destul de bizară, împărtășită însă fără cenzură de societate.

Ați remarcat, de pildă, că se vorbește despre „revenire” la locul muncă, despre „reluarea” activității, despre „reinserție” profesională. De parcă femeia ar fi fost „plecată”, „scoasă”, „bolnavă”.

Da, e adevărat că, într-un anumit sens, ea întrerupe un anumit tip de activitate, dar nu încetează orice gen de activitate. Dar mai mult decât atât, toate formulele, chiar și cele mai blânde, trădează un adevăr fundamental: munca e considerată activitatea prioritară, iar perioada în care femeia se ocupă de creșterea copilului e un fel de accident social privit cu îngăduință.

Mesajul subtextual e că normalitatea se definește ca activitate cu contract de muncă (sau orice altă formă de prestație cu rentabilitate economică). Pentru femeile mai școlite, normalitatea o reprezintă cariera. Înseși femeile încearcă să „împace” carierea cu nașterea de copii. Nici nu prea au de ales, de multe ori.

Deci nici măcar ca normalitate alternativă (că tot e la modă termenul) nu e percepută perioada dedicată exclusiv copilului. Soția casnică apare, în acest context, ca o ciudățenie, ca o anomalie a societății, fiindcă ea nu prestează niciuna din misiunile sociale considerate dezirabile.

Dacă o asemenea mentalitate însoțește începutul destinului unui copil pe lume, o fi chiar așa de mirare că ulterior ei ajung niște probleme de rezolvat, niște cazuri de studiu pentru inginerii sociali care-și exersează (in)competențele pe copiii noștri?

Pentru a evidenția cât de „anormală” sau „excentrică” e maternitatea în context contemporan, am putea aduce în discuție o ipoteză. Cum ar fi dacă unele femei ar opta pentru „cariera” de mame și să fie plătite pentru asta? Citește mai mult »

Trista patimă a falsificării istoriei

Istoria de Nikolaos Gyzis (sursa)
Istoria de Nikolaos Gyzis (sursa)

E notoriu dictonul care spune că istoria o scriu învingătorii sau cei puternici. N-am crezut niciodată întru totul această zicere, fie și numai pentru faptul că uneori e foarte greu de stabilit un singur învingător și, pe de altă parte, mereu rămân niște urme din istoria distrusă a învinșilor1.

E limpede însă că există o boală a rescrierii istoriei într-o cheie favorabilă propriei grupări sau propriei persoane (pentru ilustrare, a se vedea practica comunistă în domeniu). Trebuie ținut cont că istoria nu e pur și simplu o relatare a faptelor, ci o interpretare concisă a unor evenimente între care se stabilesc anumite relații. Se prea poate ca relațiile pe care le stabilește istoria să nu fi fost neapărat fidele realității.

Cu toate acestea, există niște cerințe minimale ale adevărului istoric. Nu poți scoate dintr-o istorie onestă personajele care nu ți-au plăcut sau care, între timp, ți-au devenit antipatice (din cine știe ce motive). E lipsit de etică să reții doar acea parte a istoriei care îți convine sau în care favoriții tăi fac jocurile.

Chiar dacă nu aprob, pot înțelege că și creștini din veacurile trecute au luat parte la acest joc, probabil mânați de intenții deosebit de nobile. Însă nu mai pot înțelege de ce creștini care au trecut prin focul Reformei și care mai defilează și cu înalte standarde etice se dedau la același trist joc de falsificare a istoriei.

Nu ai dreptul moral să relatezi istoria unei biserici, a unei organizații, a unei școli evanghelice acoperind ani întregi sub o frază evazivă, evitând personaje și evenimente esențiale din propria istorie.Citește mai mult »

Să râdem cu Noe

Screen capture
Screen capture

N-am citit nimic din ce s-a scris despre filmul Noe, pentru că voiam să-l văd fără prejudecățile altora. Mi le-am păstrat numai pe ale mele, cele deprinse din educația religioasă căpătată și din lectura Bibliei (și pe care le socotesc în bună măsură îndreptățite, chiar dacă ar putea suferi unele ajustări, mai ales acolo unde textul sacru tace).

Dar ce mi-a fost dat să văd a întrecut orice așteptări. Mă așteptam la un fel de tragedie antică sau măcar la un potop… de efecte speciale, de imaginație. Însă m-am ales cu o semi-comedie. Un Noe surprins în ipostaze de un savuros umor involuntar.

Puritanul bigot

Noe pare să fi înțeles întreg mesajul divin nu în termenii izbăvirii, ci în cei ai dreptății. Iar potrivit acestei dreptăți, el și toată familia trebuie să fie ultimii supraviețuitori ai speciei, dar și garanți ai faptului că omenirea nu se va mai perpetua.

Hotărât să înfăptuiască dreptatea în felul în care a înțeles-o el, Noe e în stare să-și omoare nepoatele, ca să se asigure că specia umană moare odată cu familia sa. E limpede însă că ar avea nevoie de câte o revelație suplimentară, pe model mai carismatic. În lipsă de așa ceva, se mulțumește și cu eventuale confirmări circumstanțiale, pe stil mai cesaționist.

La final, puritanul clachează monumental și, în loc să aducă jertfa de mulțumire, primul lui gest după ce pune iarăși piciorul pe pământ e să se îmbete ca porcu’. În apărarea sa am putea invoca toată presiunea acumulată vreme îndelungată.

Adevărul e că, la câte inadvertențe există între film și narațiunea biblică, mă așteptam să fie sărită din schemă partea cu beția, mai ales că a fost sărită cea cu jertfa (probabil ca să nu-i supere pe iubitorii de animale), dar se pare că puritanismul scenariștilor include și obsesia pentru alcooluri.

Tatăl ratat

Ca tată și soț, Noe se cam ratează din pricina… muncii. Preocupat de misiunea lui unică, uită să își mai educe copiii, care cresc revoltați și extrem de dezorientați. Dar Noe pare de la început resemnat cu situația, obsedat de chemarea lui excepțională.

Copiii sunt cam hipsteri după aspect, cu probleme de personalitate. Morala lor de secol XX gravitează în jurul unui vag concept de iubire. Iafet pare o neinspirată parodie involuntară după personajul tragic din Călăuza, al fetiței mute.

La un moment dat, devine pur și simplu un tiran religios, care nu mai poate înțelege nimic omenesc, gata să-și devoreze familia. De fapt, în acele scene, el pare extras dintr-o istorie străveche, pus împreună cu o familie contemporană și lăsați să conviețuiască pentru amuzamentul spectatorilor. Mai apare și un discurs absolut inutil pe care îl ține soția lui și care cântă în altă orchestră decât Noe. Universuri paralele.

Eco-friendlyCitește mai mult »