Alegerile pentru creștini (câteva observații)

(Sursa)
(Sursa)

Gata! Jocurile sunt făcute și putem să ne numărăm… concluziile. S-a dus încrâncenarea, s-a tras cortina. Urmează să ne privim unii pe alții și fiecare în oglindă. Știu, e nasol, după câte s-au strigat și aruncat, dar tot mai bine decât să privim în pământ până devenim amnezici.

Am înșirat mai jos câteva lucruri care mi-au atras atenția în acest interval al campaniei. N-am pretenții de analist obiectiv. Iar dac-am greșit, cu atât mai bine pentru mediul evanghelic.

Hiperspiritualizarea

Din punct de vedere creștin, există pentru aproape fiecare eveniment (cu excepția minunilor inexplicabile), măcar două interpretări posibile: una strict omenească și una supranaturală. Cea de a doua rămâne foarte frecvent un mister, arareori revelându-ni-se explicit și este mai degrabă presupusă prin efortul nostru de a corela ceea ce vedem cu ceea ce credem despre prezența lui Dumnezeu în lume.

Ieșirea atâtor români la vot e o minune, dar nu în genul mersului pe apă, ci mai degrabă în genul căderii comunismului: o minune ce presupune că foarte multe decizii individuale și numeroși factori explicabili socio-politico-economico-ideologic s-au coagulat într-o acțiune comună.

Am văzut că unii sunt convinși, tot în această notă, că Dumnezeu iubește România. Eu sper că aceeași concluzie ar fi fost valabilă indiferent cine ieșea președinte. Nu de alta, dar chiar și o pedeapsă divină este, în cheie creștină, tot un semn al dragostei lui Dumnezeu. Dacă uităm asta, riscăm să mutilăm rău teologia pe care o adoptăm.

O altă formă de hiperspiritualizare – destul de fariseică însă – a fost prin pioșenia excesivă atunci când cineva încerca să argumenteze rațional („nu judeca, frate!”, „nu așa vorbește un creștin!” etc.). Unii și-au camuflat foarte prost sub astfel de lozinci preferința pentru un candidat sau altul, fiindcă evlavia îi cuprindea numai când era vizat preferatul lor.

Nu văd de ce trebuie umplut cu verste acolo unde argumentele nu stau în picioare. Țin foarte bine minte însă că, în 2000, am auzit argumente „creștine” în favoarea lui Vadim, care ar fi trebuit votat ca să fie un fel de „bici al lui Dumnezeu” pentru noi.

Nu pot subscrie nici la entuziasmul care îl consideră din start pe Iohannis „o binecuvântare”. Stați, domnilor, că nu am văzut încă ce poate să facă. Ca să nu mai zicem că distanța dintre binecuvântare și blestem era adesea foarte scurtă, în VT, acolo unde se operează frecvent cu această pereche. Primele semnale-s bune, dar să nu fim prea avântați.

Nu mă îndoiesc că Dumnezeu poate și intervine în istorie, dar s-ar putea să fie mai discret decât încercăm noi să-l prezentăm. Țineți cont că deja umblă zvonul prin târg că Iohannis ar fi mason, cum mai rămâne atunci cu binecuvântarea? Trece sau nu trece de loja masonică?Citește mai mult »