Doi bătrâni controversați

corneanu - ton1. Nicolae Corneanu. Dat fiind faptul că nu sunt suficient de în vârstă încât să fi reținut toate detaliile evenimentelor de la Timișoara, din 1989, am aflat despre mitropolitul Nicolae Corneanu abia ulterior, când s-a denunțat pentru colaboraționismul său cu regimul comunist.

N-am cunoștință despre un alt caz similar – deși se pare că ar fi existat niște autodenunțuri similare în alte confesiuni, însă nu de aceeași anvergură. Prin urmare, l-am privit de la început cu ochi buni pe ierarhul ortodox.

Ulterior, am aflat despre Marșul Învierii, eveniment ce reunește creștini de toate confesiunile într-o procesiune care străbate Timișoara în fiecare an, de Înviere. Această întâmplare fericită n-ar fi existat fără bunăvoința mitropolitului.

Pe urmă, am aflat că a participat la întâlnirile organizate de Areopagus. Am fost surprins de această deschidere cu totul neobișnuită și neașteptată între creștinii majoritari și minoritarii dintre care provin.

Gestul mitropolitului de a se împărtăși cu greco-catolicii, care a scandalizat pe multă lume, nu m-a interesat atât de mult sub aspect strict procedural și canonic, ci din punct de vedere al atitudinii față de confrații de altă confesiune. Chiar dacă ierarhul Corneanu o fi greșit, credinciosul Corneanu a făcut ceea ce mulți ortodocși practicau deja.

Acțiunea lui a dinamitat o graniță garnisită, pe alocuri, cu multă tensiune, ba chiar și cu ură. Dar, totodată a și înverșunat taberele beligerante. Riscantă mutare.

Dacă spiritul creștin l-a împins la acest gest, atunci e unul de curaj, având în vedere riscurile care l-au însoțit și scandalul ce era previzibil că va izbucni.Citește mai mult »

Anunțuri

Dicţionar de nume biblice

O carte… de fapt, un cărțoi, la care am lucrat. Mult! Bine tradus, în opinia mea, dicționarul conține multe informații utile, interesante, inedite chiar.  La final, este o listă de peste 100 de pagini care conține toate numele din Biblie, iar când zic „toate” înseamnă că inclusiv cele din genealogiile mari și late din Cronici, Ezra, Neemia. Pe deasupra, sunt inventariate și persoanele ce apar în apocrife (Tobit, Tobie, Suzana, Macabeii etc.).

Pentru ca dicționarul să poată fi folosit și de ortodocși și de catolici, nu doar de evanghelici, am inclus în lista de la final toate formele specifice fiecărei tradiții. De pildă, Beniamin apare, în Biblia ortodoxă, ca Veniamin, Esau, ca Isav. La catolici, Pavel e Paul, Avraam e Abraham. Toate aceste variante le găsiți în lista de la final cu trimiteri ce fac posibilă localizarea lor în textul Scripturii.

Editura Casa Cărţii

Dictionar enciclopedic de personaje biblice.indd

E ironic faptul că până şi atei declaraţi sau antiteişti militanţi au nume biblice sau cu rezonanţă creştină: Daniel, Moise, Ciprian, Matei, David etc. Multe dintre numele aparent „neutre” au un substrat creştin, dacă se coboară până la rădăcinile străvechi ale cuvintelor.

Dicţionarul enciclopedic de personaje biblice vă propune o incursiune în mereu fascinantul univers al numelor (dar şi al vieţilor) personajelor care populează paginile Bibliei. Când spunem „personaje” nu sugerăm că ar fi cumva fictive, ci doar folosim un termen generic, care să-i poată include şi pe David, Avraam, Abel, Noe, Enoh, Isus, Maria, dar şi pe Iuda, Cain, Izabela, Simon Magul etc.

Pe lângă numele care vă sunt foarte cunoscute, veţi mai descoperi şi o seamă întreagă de „anonimi”. Ştiţi, de pildă, cine au fost Urban, Nebat, Hogla, Aţal sau Elişeba? Dacă da, felicitări! Dacă nu, vă spunem că, deşi nu sunt figuri de prim rang, ei au…

Vezi articol original 287 de cuvinte mai mult

Sfaturi pentru părinți (8) – Ce le spunem copiilor despre iad

(Sursa)
(Sursa)

Avertizare: Acest text nu este pentru cei care cred în dubla predestinare, fiindcă la ei lucrurile trebuie că sunt foarte clare deja.

Când eram copil, auzeam adesea că iadul e un loc unde merg oamenii răi, iar „răutatea” includea adesea și năzbâtiile curente ale copiilor. Și „învățătura” asta încă mai este populară. Pe urmă, am auzit că acolo merg doar cei „nemântuiți”. Dar, în esență, prin asta se înțelegea că iadul e pentru cei care nu cred ca „noi”, căci mântuirea era limitată la un singur model posibil, definit confesional.

Recent, în toate scandalurile legate de includerea sau eliminarea orelor de religie în/din programa școlară, unul dintre argumentele pe care le invocă tabăra „secularistă” este acela că iadul ar fi o idee care îi traumatizează pe copii.

Ar fi multe de discutat, dar mă rezum la a spune că obsesia de a nu traumatiza poate deveni cea mai gravă formă de traumatizare indirectă: creează niște oameni firavi care nu se vor descurca atunci când vor primi în plin traumele inevitabile ale realității.

Am încercat să-mi amintesc însă dacă, la rândul meu, am fost și eu „traumatizat” de aceste idei religioase. Și, dacă e să fiu sincer, cred că am fost. Dar nu de ideea de iad ca atare, ci de felul în care era prezentată această idee.

Nu faptul în sine că răii și bunii (v-am spus că de aici am pornit) sunt separați cândva, într-o existență viitoare, mi se părea de speriat, ci faptul că, în străfundurile sufletului, presimțeam că nu mă calific pentru categoria celor „buni”. Cârcotașii cu o brumă de cultură psihanalitică, o să sară repede să îmi spună că relația cu tata a fost de vină.

Tocmai de aceea mă grăbesc să spun că, cu timpul, am înțeles că în iad nu se duc cei răi, nici cei „nemântuiți” (în sensul în care am discutat mai devreme). Există cel puțin un caz de individ rău la modul aproape absolut care a ajuns în rai –Citește mai mult »

Pot creștinii să se uite la filmul …xyz?

(Sursa)
(Sursa)

Dacă o astfel de întrebare e pusă de un copil orfan sau dintr-o familie disfuncțională, de un proaspăt convertit care nu prea are repere morale, atunci e destul de legitimă și probabil că merită elaborat un răspuns. Dar individual și personalizat.

Însă dacă e formulată de către orice alt creștin, e consternantă. Și e năucitor că pastori celebri au abordat chestiunea sau că a trebuit scris un articol în presa națională americană pentru a lămuri această dilemă morală.

Un copil dintr-o familie creștină ar trebui să poată discuta astfel de chestiuni cu părinții lui. Dacă nu are cu cine, atunci iată o temă serioasă de meditație! Credincioșii recent convertiți ar trebui să poată discuta cu cei mai maturi decât ei din biserica lor locală. Dacă n-au cu cine, atunci aici avem o bubă și un semn de întrebare!

Ce fel de creștinism cultivăm sau am construit dacă un film ne poate ridica asemenea dileme la care trebuie date răspunsuri din vârful ierarhiei de celebrități? Cum de un mărunțiș ca ăsta ne mănâncă neuronii și ne tulbură discernământul încât musai să apelăm la instanțe morale cu mare notorietate?

Adicătelea, comparați și domniile voastre situația creștinilor din teritoriile controlate de ISIS, unde ei decid dacă mor sau nu pentru credința în Cristos, cu „dilemele” occidentale care au ca subiect central un… film.

După părerea mea, afară de cazul în care răspunsul e dat pentru cei fără discernământ (și care ar trebui să fie cazuri izolate), nu merita consumat timpul și curentul cu un răspuns la asemenea întrebare. Iar faptul că mai mulți pastori s-au aplecat să răspundă ar trebui să fie de natură să ne îngrijoreze.

Consider că răspunsuri la întrebări de acest tip întrețin o formă de infantilism moral și spiritual, de vreme ce totul trebuie să vină „de sus”, de la „capetele luminate”. Citește mai mult »

Scârba față de politică

(Sursa)
(Sursa)

Confratele într-ale blăgăritului, Andrei Croitoru, se revoltă într-o manieră deja consacrată în faţa păcatului săvârşit de o biserică penticostală din Suceava, care l-a primit pe tov. Ponta şi i-a dat voie să ia cuvântul la unul dintre „programele de închinare”.

Că se revoltă împotriva pătrunderii elementului politic în sfera eclesială înţeleg într-o oarecare măsură. Dar, de la un absolvent de teologie, aştept (nu ştiu dacă-i legitim sau nu să aştept) nişte argumente mai temeinice.

În ce mă priveşte, cârdăşia cu politicul mă deranjează în măsura în care se mizează pe manipularea enoriaşilor şi nu este încurajat discernământul fiecăruia, inclusiv în chestiuni de interes obştesc.

Şi mă mai deranjează – iar aici sunt oarecum în asentimentul lui Andrei C. – acea ipocrizie destul de grosolană care clamează separarea eclesiei de sfera politicii, pe de o parte, dar, pe de alta, pare să cultive o orbire intenționată față de lideri bisericeşti care fac sluj în faţa potenţaţilor zilei, doar-doar vor cumpăra un pic de bunăvoinţă din partea lor (nu insinuez că așa ar sta lucrurile în cazul bisericii din Suceava, dar s-au văzut cazuri la case mult mai mari).

Acestea fiind zise, se ridică nişte întrebări ce nu par a avea răspunsuri prea simple şi confortabile. De pildă, în virtutea cărui principiu se cere interzicerea cuvântărilor politicienilor într-o biserică evanghelică? Noi nu avem „locaşuri de cult” sfinţite, nici altare consacrate special oficierii liturgice. Întrunirile noastre publice poartă denumiri precum program de închinare sau serviciu divin.

Dar nicăieri nu există o prevedere care să stabilească fără echivoc ce poate conţine un astfel de program sau serviciu. Nici cine poate sau nu poate lua cuvântul în clădirea în care se desfăşoară aceste întruniri.

Mai mult decât atât, cu tot elanul locativ din ultimii vreo 25 de ani, bisericile evanghelice percep construcţiile în care îşi desfăşoară activitatea ca pe un „accident” spaţio-temporal. Niciun evanghelic cât de cât familiarizat cu propria moştenire teologică şi biblică n-ar putea susţine că edificiul bisericesc ar avea alt rol decât unul strict utilitar – dovadă sunt numeroasele comunități care se adună ori s-au adunat la început în spații cu destinații absolut profane: hoteluri, săli de conferință, anexe de pe lângă case de cultură, școli etc.

Iar dacă această clădire nu e mai sacră decât altele şi dacă prezenţa divină nu se manifestă în mod fundamental diferit acolo faţă de orice alt loc unde „se adună doi sau trei” credincioşi, care este temeiul biblico-teologic ce poate fi invocat pentru a interzice un discurs politic într-un asemenea locaş?Citește mai mult »

Viață pentru viață: Maximilian Kolbe

Trebuie să fie fain filmul ăsta.

 

Detalii interesante, aici.

Butoiul cu fericiri

(Sursa)
(Sursa)

if God wants us happy then why is there a problem with

(fragment dintr-o scrisoare a unei femei gay)

…ziua când devin „martiri” este cea mai fericită zi din viață…
numai Allah poate da asemenea fericire

(parafrază după declarațiile familiilor și ale „martirilor” islamiști)

Da, un titlu mai șugubăț, pentru că prea se vorbește sobru despre fericire. Prea se ia în serios idealul suprem al fericirii. Și nu cred că de la constituția SUA ni se trage. Poate că aia-i doar un simptom. Atât de serios a ajuns acest subiect, că și Dumnezeu e tras la rindea în funcție de capacitatea de a ne face sau nu fericiți. Asta pare cea mai grozavă superputere pe care trebuie să demonstreze că o are.

Ca să nu-I cerem demisia pe motiv de insensibilitate, am văzut că se practică să decretăm din start că Dumnezeu ne vrea fericiți. God wants us to be happy! Dacă nu vrea asta cu orice preț, atunci e un Dumnezeu rău, de care n-avem nevoie și ar face bine să se conformeze așteptărilor.

Pentru ca viața să-și păstreze nuanțele rozalii, iar creștinismul să nu rămâie repetent la capitolul fericirii (unul dintre cele mai în vogă!), se subînțelege, de comun acord, că e mai bine ca sub acest cuvânt – fericire – să lăsăm spațiu de manifestare pentru imaginația fiecăruia.

Iar dacă Dumnezeu ne vrea fericiți, așa cum deja am stabilit și nu revenim asupra deciziei, atunci musai să-și pună ștampila peste toate fanteziile pe care le aruncăm în butoiul etichetat cu fericire, fantezii despre care vom spune că sunt condițiile noastre pentru a deveni cu adevărat fericiți, împliniți – că vom atinge maximul potențialului nostru uman.

Adesea, îndemnurile de convertire la creștinism sunt livrate la pachet cu ferme promisiuni de fericire și aici, și dincolo. Cum ce fel de fericire? Aia după care tânjești tu și care reprezintă totodată suprema treaptă a dezvoltării personale și desăvârșirea ultimă a realizării sinelui.

Mai explicit sau mai moșmondit, se întâmplă nu foarte rar ca aceasta să fie sugestia din subtextul promisiunilor prin care creștinismul e făcut mai apetisant. Păi, ce fraților, nu avem noi o fericire care să dea de pământ cu toată gândirea pozitivă și cu toată rațiunea de a fi a literaturii „motivaționale” sau de „dezvoltare personală”?

Vreți sănătate? Avem garantată. Vreți huzur? Numai să vă imaginați culoarea mașinii și suprafața utilă a casei. Vreți celebritate? Se poate aranja și asta. Creștinismul vă poate facilita acum accesul la toate chestiile la care ați râvnit de-o viață, iar peste toate (peste toate??) vă garantează și o conștiință ușoară! Beat that!Citește mai mult »

Personalități de sărbătorit în 2014 (2)

Colțul poeților, Westminster Abbey (sursa)
Colțul poeților, Westminster Abbey (sursa)

Continuare de aici

  1. Nikolai Berdiaev (1874 – 1948): 140 de ani de la naștere. Nu cunosc opera filosofică a lui Berdiaev (știu titluri, dar n-am citit), însă știu cartea Filosofia lui Dostoievski, fundamentală pentru înțelegerea conceptului de libertate în interpretarea marelui romancier.

  2. Max Weber (1864 – 1920): 150 de ani de la nașterea celui care a acreditat ideea că există o legătură între protestantism și prosperitatea capitalistă occidentală.

  3. Etienne Gilson (1884 – 1978): 130 de ani de la naștere. N-am tupeul să mă laud că aș fi citit cărțile lui Gilson, dar s-a întâmplat să trebuiască să parcurg o copie scanată după Filozofia în Evul Mediu și, vrând-nevrând, pentru a putea efectua corecturile, a trebuit să citesc. Mărturiesc că întâi de toate am fost impresionat de dimensiunile tomului (720 de pagini, scris mărunt și pagină ocupată la maxim, în ediția de la Humanitas).

  4. Jaques Le Goff (n. 1924, a murit la 1 aprilie a.c.): 90 de ani de viață. Le Goff este unul dintre istoricii care au făcut ca legenda ignorantă a „Evului Mediu întunecat” să fie infirmată cu dovezi. În continuare însă, unora le convine mai mult să bată monedă pe un clișeu născocit de un american (pare-mi-se) avântat, dar lipsit de cunoștințe în domeniu.

  5. Magda Isanos (1916 – 1944): 70 de ani de la moarte. O poetă de raftul doi, dar care, odată descoperită, își câștigă cititorii.

  6. Liviu Rebreanu (1885 – 1944): 70 de ani de la moarte. Rebreanu rămâne, orice s-ar spune, între cei mai buni romancieri români din toate timpurile. Nu că i-aș fi citit pe toți, dar forța și vigoarea personajelor lui îl fac greu de bătut.

  7. Matei Călinescu (1934 – 2009): 80 de ani de la naștere. Cu Matei Călinescu m-am inițiat în teoria modernismului și postmodernismului. Tot de la el am aflat că, în zilele noastre, orice lectură este, de fapt, o relectură. Nu e foarte dificil de citit, iar cărțile lui sunt de folos cititorilor interesați.

  8. Erich Kästner (1899 – 1974): 40 de ani de la moarte. Am citit 35 mai și mi-a plăcut mult. Am văzut un film după Kästner și, de asemenea, mi s-a părut reușit, de o umanitate caldă.

  9. Aldous Huxley (1894 – 1963): 120 de ani de la naștere. Huxley avea pretenția că distopia lui (Minunata lume nouă) e mai reușită decât a lui Orwell (1984) și într-o oarecare măsură avea dreptate, deși cele două sunt mai degrabă complementare. Ceea ce anticipa Huxley se întâmplă astăzi, în regimuri democratice, nu în cele totalitare. Iar oamenii participă aproape de bună voie, fără constrângeri.

  10. A.P. Cehov (1860 – 1904): 110 ani de la moarte. Teatrul lui Cehov și Salonul nr 6 sunt, probabil, cele mai cunoscute dintre scrierile sale.

  11. Arthur Rimbaud (1854 – 1891): 160 de ani de la naștere. Copilul teribil al poeziei moderne care, după o perioadă de câțiva ani de literatură pornește pe mare ca neguțător de sclavi. O fi fost vreun gest profetic?

  12. Michelangelo (1475 – 1564): 450 de ani de la moarte. La cât de bine a sculptat Michelangelo, aproape că pare doar o chestiune de timp până ce avea să se ajungă la arta nonfigurativă, căci ce ai mai putea face într-o zonă în care s-a atins deja perfecțiunea? Luați-o însă doar ca pe-o impresie.

  13. John Milton (1608 – 1674): 340 de ani de la moarte. Unul dintre reprezentanții iluștri ai protestantismului în literatură. Destul de heterodox în teologie, a rămas mai ales prin scrierile sale literare. Știați că există un banc pe seama lui care zice că, după ce s-a căsătorit, a scris Paradisul pierdut, iar după ce a murit soția a scris Paradisul regăsit?

  14. Tudor Vianu (1897/1898 – 1964): 50 de ani de la moarte. De la Tudor Vianu am înțeles și eu explicația metaforei și am putut s-o predau în cunoștință de cauză. Cam orice am încercat să citesc de Vianu avea o limpezime deosebită, spre deosebire de critici mai noi sau mai vechi care se delectau în a construi exprimări sofisticate din care fie nu înțelegi nimic, fie înțelegi ce vrei.

  15. Immanuel Kant (1724 – 1804): 290 de ani de la naștere, 210 de la moarte. Cândva mă gândeam să mă apuc să citesc Critica rațiunii pure, dar n-am avut timp . Din câte am mirosit eu pe la absolvenții de filosofie, Kant nu se mai citește decât prin ochelarii altora, ai fenomenologilor, ai pragmaticilor etc. Oare ce fi vrut el să zică sărmanul? În orice caz, trebuie pomenit la sărbătoriți pentru că ne-a amprentat decisiv mentalitatea. Mai ales când vine vorba despre protestanții care se închină discret rațiunii.

  16. Winston Churchill (1874 – 1975): 140 de ani de la naștere. Nu uităm, firește, că ne-a vândut lui Stalin. Dar, dincolo de asta, Churchill mi se pare un personaj fascinant. A simțit foarte bine pericolul nazist, la fel și pe cel comunist.

  17. Friedrich Nietzsche (1844 – 1900): 170 de ani de la naștere. Cum să nu-l pomenești pe cel care a afirmat că Dumnezeu a murit? Dar, la fel ca în cazul lui Kant, rămâne de stabilit ce-o fi vrut să zică. Unii spun că doar un idol foarte popular al lui Dumnezeu a murit și că acesta oricum trebuia să moară, iar Nietzsche a găsit cu cale să-i cânte prohodul. Alții spun că neamțul cel fricos (știați că se temea de vaci?) și ipohondru a deschis drumul pentru dezmățul unei lumi fără Dumnezeu.

  18. Michel Foucault (1926 – 1984): 30 de ani de la moarte. În felul său, Foucault a murit după principiile după care a trăit – infestat cu HIV și, mai târziu, bolnav de SIDA. E unul dintre filosofii de referință pentru ofensiva culturală a revoluționarilor și luptătorilor pentru fel și fel de libertăți.

  19. V.I. Lenin (1870 – 1924): 90 de ani de la moarte. Revoluționarul Ilici murea în urma unor atacuri cerebrale care l-au scos din prim-plan încă de prin 1922. Unii zic însă că a murit de sifilis. Contează însă că acest personaj a fost unul dintre pionierii care au implementat filosofia marxist-leninistă într-o țară și au testat-o pe oameni. Cu prea bine cunoscutele și catastrofalele consecințe. La sfârșitul vieții îl critica însă pe sângerosul Stalin, căruia îi amușinase ferocitatea.

  20. Constantin Brâncoveanu (1654 – 1714): 360 de ani de la naștere și 300 de la moarte. Nu i-am dat prea mare atenție lui Brâncoveanu, dar, la un moment dat, l-am auzit pe Ioan Alexandru vorbim cu mare patos despre „martirul” Brâncoveanu și am devenit cel puțin curios.

  21. Yanni (n. 1954): împlinește 60 de ani. Cu Yanni m-am inițiat într-un anumit gen de muzică. E drept că nu-i foarte sofisticată și cultă, dar are o anumită intensitate care se potrivește mai ales drept coloană sonoră la filme.

  22. Tenghiz Abuladze (1924-1994): 90 de ani de la naștere și 20 de la moarte. Căința e cel mai celebru dintre filmele sale. Ruga și Copacul dorinței sunt mai greu de digerat, dar fac parte din aceeași trilogie.

  23. Leonard Cohen (n. 1934): bătrânul Cohen aniversează 80 de ani de viață. Îl ascult cu plăcere și, adesea, cu destul folos. Mereu îmi vin în minte frânturi din versurile sale, fiindcă surprind foarte bine și poetic crâmpeie de viață. Cărțile lui, în schimb, nu m-au prins deloc. Mi se pare că și-a forțat personajele ca să fie cât mai moderne, cât mai anxioase.

  24. Emir Kusturica (n. 1954): împlinește 60 de ani. Pentru mine, Kusturica a deschis o nouă pagină în cinematografie. Habar nu aveam că există și acest gen de a face film. Am început cu Underground, pe care, după câteva zile de la vizionare (la cinematecă), mă întrebam cum aș putea să-l revăd. A fost năucitor. Fantastic, suprarealist, plin de simboluri. Îmi băteam capul să-l descifrez și mi se părea că poți spune aproape orice. Mi-a rămas însă întipărită o imagine foarte puternică: lumea falsă din subteran, foarte atent organizată și controlată, este aruncată în aer de o maimuță care manevrează un tanc…

  25. Denzel Washington (n. 1954): 60 de ani. Mie îmi place de băiatul ăsta. Mi-a plăcut prima oară în The Hurricane. Cred că atunci l-am remarcat. După aceea, l-am ținut minte și am urmărit și alte filme în care a jucat.