Între Rusia lui Putin și Rusia lui Dostoievski

Matrioșca (modelată de Zvezdocikin și pictată de Malyutin) – Muzeul jucăriilor Serghiev Posad.  Photo by RK812 (sursa)

 

Nu cred că sunt singurul care, citind Dostoievski, să fi fost lăsat cu nostalgia unui Sankt Petersburg misterios, amenințător și ispititor deopotrivă. Un oraș ficțional ce se lărgește tot mai tare și devine mare cât o Rusie întreagă. Un oraș prin care Raskolnikov rătăcește buimac și îl întâlnește pe angelicul Mâșkin.

Un oraș în care Porfiri Petrovici se intersectează, tam-nesam, cu Dmitri Karamazov și cu Cicikov (ăsta-i din Gogol, dar ce mai contează?). Un oraș unde Aleoșa plânge de mila lui Gromov.

Un oraș în care mult-hulitul Oblomov poate fi prieten bun cu Ivan Karamazov  sau frate de cruce cu Akaki Akakievici și cu Goliadkin. Un oraș de mici funcționari cu drame mari. Un oraș în care prostituatele pot dobândi aură de sfinte.

Un oraș în care diavolul însuși își instalează reședința și îi batjocorește pe muritori, iar Cristos coboară iarăși ca să fie iarăși răstignit.

Un oraș imens cât un continent, în care orice e posibil, în care nimic nu e definitiv, în care surprizele se ivesc la tot pasul, în care mintea se blochează consternată în fața realităților.

De fapt, dacă iei la bani mărunți (și nu chiar atât de mărunți) Rusia lui Dostoievski, Rusia lui Bulgakov, Rusia lui Gogol, Rusia lui Soljenițân, Rusia lui Gogol, Rusia lui Cehov, Tolstoi, Pușkin etc., îți dai seama că Putin (și chiar mai rău decât atât) e mereu prezent. Fie în fundal, fie în planuri secundare, fie ca protagonist, fie ca amenințare.

Rusia e atât de contradictorie în sine, încât cu greu ai putea împăca într-un suflet de om, simultan, sentimentele pe care ți le stârnește. Poți să-l uiți pe Tarkovski doar pentru că chipul dictatorial al lui Putin ți se înfățișează cu o violență aiuritoare?

Cum să împaci binecuvântarea școlii neopatristice care (fără să dețină exclusivitatea asupra demersului) reda lumii occidentale spiritualitatea ortodoxă cu blestemul stalinist care, cam în aceeași vreme, dădea lumii contemporane una dintre cele mai odioase întruchipări ale filosofiei marxist-leniniste? Cum să-l împaci pe smeritul pelerinul rus cu maleficul Stavroghin?

Nu că ar fi toate acestea incompatibile. Dar reunesc extreme ale sufletului omenesc, extreme ale realității care produc un șoc atunci când le privești pe aceeași scenă. O țară de karamazovi.

Nu poți omite nici răul săvârșit de ruși și de sovietici, nici binele născut în aceeași patrie, care a îmbogățit sufletul tuturor și al fiecăruia în parte. Și acestea ți se înfățișează simultan, într-o poveste de dragoste și ură.

Nu poți gândi lumea asta așa cum e ea fără Mendeleev, fără Gagarin, fără Pavlov, fără Kalașnikov, fără Prigogine sau fără Andrei Rubliov. Când dai cu ochii de banerele pe care-și face reclamă Gazprom-ul și îți amintești că ăsta-i arma cu care poate fi șantajată Europa, nu poți să-l uiți cu totul pe „țicnitul” Perelman.

La o conferință, am întâlnit o rusoaică. Care aproape că se potrivea unui portret robot de Olga sau Natașa. Era carismatică, după adeziunea confesională. Și citea Bulgakov. Și-i plăcea. Dar nu Maestrul și Margareta, ci mai degrabă Însemnările unui tânăr medic. Și era pasionată de Dostoievski. Unde s-o încadrezi pe asta?

Pentru cei care s-au legat în vreun fel prin Dostoievski, Tolstoi, Gogol, Goncearov, Cehov, Tarkovski, Lossky, Evdokimov, Ceaikovski, Abuladze, Mihalkov, Soljenițân, Pușkin ș.a. de Rusia spirituală, Rusia lui Putin de azi e un fel de turnesol al ființei.

Te temi de ea și te atrage. Nu poți s-o îmbrățișezi, dar nici s-o disprețuiești. Nu poți s-o uiți, dar nici să-i păstrezi o amintire senină. Nu poți să te lepezi de tot ce reprezintă ea, dar nici s-o cauționezi pentru bunul nume al uriașilor pe care i-a născut.

De câte ori vreau să mă gândesc numai la Zosima  sau la metanoia lui Raskolnikov, îmi năvălesc în minte poveștile unui unchi care a făcut războiul și pentru care rușii erau întruchiparea a tot ceea ce a văzut mai sălbatic și mai inuman – tronează imaginea un ofițer rus, cu o rană mare la cap, care bea vârtos dintr-0 damigeană de vin, în timp de din ceafă îi șiroiește sângele.

Nu poți nici să-ți extragi autorii, compozitorii sau cineaștii preferați din istoria Rusiei, pentru că și eu purtau ceva din morbul samavolniciilor de mai târziu. Dostoievski și Soljenițân îmbrățișau panslavismul. Tolstoi impresiona cu înalte cugetări despre Dumnezeu și om, dar inventa secte bizare și își beștelea nevasta fără rețineri. Voia să pozeze în patriarh abstinent, dar avea deja o armată de copii.

Când te uiți la Putin, vezi strategul (cvasi-dictator) cu sânge rece, când te uiți la ruși, vezi indivizi capabili să renunțe la lume și să se retragă în pustietate ca să trăiască iarăși simplu. Sălbăticia stepei este concurată de sălbăticia mercenarilor.

Rusia e o lume stridentă, în care binele și răul iau forme paroxistice. O matrioșcă! Pus să aleagă ceva bun din Rusia, Țuțea susține cu umorul său hâtru că „Dostoievski e neamț”.

Citiți toate astea cu precauția că reprezintă numai o impresie. Nu am pretenția că fac aici analize, ci că mă joc cu subiectivitatea. Cu a mea. Nu e analiză geo-politică, nici istorie culturală, ci reflexie sau refracție afectivă.

Publicitate