De ce postează fetele credincioase poze provocatoare

By zulittle (sursa)
By zulittle (sursa)

Mai degrabă iritat de un articol pe care l-am citit pe această temă (nu îl recomand, dar vedeți aici despre ce e vorba, pe riscul vostru), mi-am zis să scriu să văd ce iese. Dacă așteptați un răspuns la întrebarea formulată în titlu, sunt convins că nu veți obține.

Mi-am propus mai degrabă să notez câteva observații vizavi de modul de abordare al acestui subiect. Iar dacă se vor alege și oarece concluzii, cu atât mai bine.

Mai întâi, despre ce „fete” vorbim. Avem un termen generic care cuprinde categorii mult prea eterogene. E vorba despre fetele de 14-15 ani sau de cele de peste 25 de ani? Vorbim despre persoane singure sau și despre cele căsătorite? E vorba despre fete care-și asumă explicit credința creștină sau despre tinere care încă nu au optat pentru o anumită credință, dar se întâmplă să participe regulat la serviciile unei biserici și la activitățile colaterale pentru că acesta e mediul în care au crescut?

Mi se pare că, atâta vreme cât nu se delimitează puțin particularitățile de vârstă, șansele de a trata pertinent această problemă sunt destul de mici.

De pildă, dacă vorbim despre fetele ce abia ating vârsta pubertății și a adolescenței, atunci trebuie mers puțin mai în urmă. Le-a făcut cineva acestor fete educație privitoare la prezența lor în public și în social-media? Mamele lor sau tații lor știu să folosească un dispozitiv conectat la internet și știu ce riscuri prezintă prezența în rețelele de socializare? Nu cumva le-au cultivat (in)voluntar gustul pentru poze și pentru publicarea lor? Cred că de-abia acum am pornit pe firul problemei.

Să spui, cum zice articolul, că fetele respective vor să-i stârnească pe privitori „să râvnească la ceea ce nu pot avea” e cel puțin hazardat, câtă vreme n-am definit nici măcar la cine ne referim. Dacă autoarea obișnuia să facă asta, nimic n-o îndreptățește să presupună că toate fetele din lume au fix aceeași motivație (ea așa își construiește argumentul).

O altă problemă pe care o văd într-un asemenea text predicos și îmbâcsit e că spiritualizează în mod nejustificat. S-ar putea ca în unele (poate chiar multe!) cazuri să n-avem la origine o problemă spirituală, ci pur și simplu prozaicul, dar necesarul, bun-gust și, opusul lui, prostul-gust. Poate că o educație minimală dată la timp în privința acestor noțiuni ne-ar scuti de spiritualizări inutile.

Credința în Dumnezeu nu înlocuiește clasicii „7 ani de-acasă”Citește mai mult »