Credulitatea (disperată?) a părinților – o inconsecvență ciudată

Reprezentare falsificată a unui galop (Gericault, sursa)
Reprezentare falsificată a unui galop (Gericault, sursa)

Avem două premise: (1) Creștinii, indiferente de culoarea lor confesională, consideră că idealurile „lumii” sunt în mod fundamental greșite – tocmai de aceea consideră necesară evanghelizarea și mărturisirea; (2) Tot mai frecvent în ultima vreme, se manifestă un spirit critic (uneori chiar acid), dar nu neapărat justificat, la adresa liderilor de opinie din mediile creștine – nu doar evanghelice.

Cu toate acestea, există cel puțin un domeniu în care aceste premise par să nu funcționeze și creștinii de mai toate culorile se înfruptă cu nesaț (și parcă cu o anumită disperare) din învățătura celor pe care-i contestă. Iar acest domeniu îl reprezintă tocmai complexa și delicată misiune a creșterii copiilor.

Mămici care se dau în vânt după „studii recente” privitoare la disciplină, la școlarizare, la erori ale părinților fără să poată însă discerne cine stă în spatele acestor învățături și ce scopuri au „grupurile de cercetători/experți [eventual și britanici]”, de pildă. S-ar putea să fi chestie de marketing, un interes financiar, vanitate, un grant al UE care trebuie să producă și un rezultat „concret”, un experiment etc.

Or, în chestiunea creșterii copiilor, mi se pare esențial măcar să te întrebi – chiar dacă nu poți și să-ți răspunzi – cine sunt și ce credibilitate prezintă autoritățile cărora le dai ascultare. Prea adesea, aceste autorități sunt selectate mai degrabă pe criterii subiective, de genul traumelor suferite în copilărie, a preferinței pentru un anumit stil care-ți conferă un confort psihic (mie „nu-mi place” cum gândeau…) etc.

E posibil să fie doar impresia mea, însă risc să afirm că adesea creșterea copiilor seamănă mai degrabă cu Citește mai mult »

Anunțuri

Eșecurile lui Dumnezeu

Alonewithothers's Blog

Între două articole despre cât de simpatic ni-l facem pe diavol nici nu putea fi mai potrivit altceva decât o discuție despre … eșecurile lui Dumnezeu.

Jumătatea plină a onestităţii noastre 

„Dumnezeu are prea multe eşecuri în CV-ul său pentru a-L considera ca atare” e contrazis imediat de „Dumnezeu nu poate eşua pentru că e Dumnezeu”. Cred că am face bine să trecem peste pudorile unei gândiri blocate în pedanterii inutile sau peste adrenalina unor blasfemii uzuale. Se cuvine a spune cu glas tare ceea ce mai toţi gândim:

1. Dumnezeu a eşuat tocmai pentru că glumeşte acolo unde toți suntem foarte serioşi. Da, El a eşuat în a ne oferi raţiuni şi evidenţe irefutabile pentru a accepta teoria evoluţiei dar totodată se joacă şi cu argumentele şi evidenţele referitoare la zilele creaţiei!

2. Dumnezeu a eşuat în creaţia unei umanităţi care să-i exprime chipul, să-L facă de cunoscut/re-prezinte naturii create. De la Adam…

Vezi articol original 1.648 de cuvinte mai mult

Între Rusia lui Putin și Rusia lui Dostoievski

"First matryoshka museum doll open" by Photo: RK812, Doll carved by Zvezdochkin, painted by Malyutin - Sergiev Posad Museum of Toys, Russia. Licensed under Public domain via Wikimedia Commons - http://commons.wikimedia.org/wiki/File:First_matryoshka_museum_doll_open.jpg#mediaviewer/File:First_matryoshka_museum_doll_open.jpg
Matrioșca (modelată de Zvezdocikin și pictată de Malyutin) – Muzeul jucăriilor Serghiev Posad.  Photo by RK812 (sursa)

 

Nu cred că sunt singurul care, citind Dostoievski, să fi fost lăsat cu nostalgia unui Sankt Petersburg misterios, amenințător și ispititor deopotrivă. Un oraș ficțional ce se lărgește tot mai tare și devine mare cât o Rusie întreagă. Un oraș prin care Raskolnikov rătăcește buimac și îl întâlnește pe angelicul Mâșkin.

Un oraș în care Porfiri Petrovici se intersectează, tam-nesam, cu Dmitri Karamazov și cu Cicikov (ăsta-i din Gogol, dar ce mai contează?). Un oraș unde Aleoșa plânge de mila lui Gromov.

Un oraș în care mult-hulitul Oblomov poate fi prieten bun cu Ivan Karamazov  sau frate de cruce cu Akaki Akakievici și cu Goliadkin. Un oraș de mici funcționari cu drame mari. Un oraș în care prostituatele pot dobândi aură de sfinte.

Un oraș în care diavolul însuși își instalează reședința și îi batjocorește pe muritori, iar Cristos coboară iarăși ca să fie iarăși răstignit.

Un oraș imens cât un continent, în care orice e posibil, în care nimic nu e definitiv, în care surprizele se ivesc la tot pasul, în care mintea se blochează consternată în fața realităților.

De fapt, dacă iei la bani mărunți (și nu chiar atât de mărunți) Rusia lui Dostoievski, Rusia lui Bulgakov, Rusia lui Gogol, Rusia lui Soljenițân, Rusia lui Gogol, Rusia lui Cehov, Tolstoi, Pușkin etc., îți dai seama că Putin (și chiar mai rău decât atât) e mereu prezent. Fie în fundal, fie în planuri secundare, fie ca protagonist, fie ca amenințare.

Rusia e atât de contradictorie în sine, încât cu greu ai putea împăca într-un suflet de om, simultan, sentimentele pe care ți le stârnește. Poți să-l uiți pe Tarkovski doar pentru că chipul dictatorial al lui Putin ți se înfățișează cu o violență aiuritoare?Citește mai mult »

Sentimentul e mutual (sectanți vs. necreștini)

(Sursa)
(Sursa)

Scrie d-l Cornel Dărvășan un articol în care contestă, pe bună dreptate, folosirea termenilor de sectă și sectant cu privire la creștinii după Evanghelie. (Între timp, a apărut și un comunicat oficial din partea Bisericii Creștine după Evanghelie.)

Reflexul „gazetăresc” de a face sectant pe oricine aderă la un cult (neo)protestant denotă, fără-ndoială, o anumită mentalitate și trădează lipsa crasă de profesionalism. Dar cred că e prea mult să ceri dezmințiri oficiale din partea BOR pe acest subiect, atâta vreme cât nu a fost un împuternicit al bisericii sau vreun preot cel care și-a pus semnătura pe respectivul articol.

E bine însă că se reacționează, poate se mai educă așa și cititorii mai puțin informați și se aleg cu o minimă cultură religioasă care n-are cum să strice. Demersurile de acest gen cred că sunt necesare și firești în viața religioasă a unei societăți.

Totuși, acești așa-ziși jurnaliști de la ziarele de scandal procedează exact la fel cu orice om și cu orice subiect. Măcar în treacăt trebuie remarcat că nu doar chestiunile religioase sunt tratate într-un registru superficial, denigrator, ci că orice subiect este coborât în zona sub-umanului, că se folosesc stratageme dezumanizante, că se exploatează zone întunecate ale ființei umane pentru a obține audiență.

Poate că n-ar fi lipsit de importanță ca liderii de opinie ai comunității evanghelice să remarce mai des existența acestui gen de jurnalism și să-și amintească că au enoriași care frecventează astfel de publicații. Ba chiar că există manifestări similare și pe unele site-uri sau bloguri evanghelice.

Revenind însă la articolul din ziarul Ring, ar trebui precizat, în completare, că mulți dintre cei care aparțin de cultele (neo)protestante îi consideră pe ortodocși, catolici și greco-catolici necreștini. Sectanți nu-i pot numi, iar atunci au găsit alt termen peiorativ cu care să-i sancționeze și să-i catalogheze pe cei care nu sunt ca ei.

Uneori, acest lucru este exprimat explicit, în adunări publice sau în dialoguri private. Alteori, este doar implicit: când se consideră că există numai o singură biserică creștină în cutare cartier (deși sunt vreo 4-5: una baptistă, una ortodoxă, una catolică, una reformată, una greco-catolică și una penticostală).Citește mai mult »

Când ești prea deștept ca să obții nota 10

(Sursa)
(Sursa)

Scena I

Doamna: Cât face 7×8+4-6.

Catindatul: 54.

Doamna: Corect. Nota 7.

Catindatul: 7?

Doamna: Da, foarte bine!

Catindatul (întru câtva nedumerit, ca și dumneavoastră, poate): Dar dacă eu am dat răspunsul corect, de ce am luat nota 7.

Doamna: Ei bine, dragă Catindatule, nu ai descris pașii pe care i-ai parcurs.

Catindatul: Păi, am făcut repede, în minte, calculul, că e ușor.

Doamna (împăciuitoare, cum îi stă bine unui dascăl post-modern): Dragă Catindatule, cum am învățat noi să facem acest exercițiu? Explică-mi cum ai făcut.

Catindatul: Am făcut prima oară înmulțirea, pe urmă am scăzut 2 din rezultat.

Doamna: Ei vezi, vezi? Ai explicat în răspunsul tău că mai întâi trebuie făcută înmulțirea? N-ai explicat! Pe urmă, ai făcut adunarea? Nu, ci ai făcut direct scăderea! Ai parcurs etapele? Nu le-ai parcurs.

Catindatul: Stimată Doamnă, dar am socotit corect și am făcut toate astea în minte.

Doamna: Îmi pare rău, dragă Catindatule, nu stăpânești etapele. Dar felicitări pentru notă. Ai 7!

 

Scena IICitește mai mult »

De ce postează fetele credincioase poze provocatoare

By zulittle (sursa)
By zulittle (sursa)

Mai degrabă iritat de un articol pe care l-am citit pe această temă (nu îl recomand, dar vedeți aici despre ce e vorba, pe riscul vostru), mi-am zis să scriu să văd ce iese. Dacă așteptați un răspuns la întrebarea formulată în titlu, sunt convins că nu veți obține.

Mi-am propus mai degrabă să notez câteva observații vizavi de modul de abordare al acestui subiect. Iar dacă se vor alege și oarece concluzii, cu atât mai bine.

Mai întâi, despre ce „fete” vorbim. Avem un termen generic care cuprinde categorii mult prea eterogene. E vorba despre fetele de 14-15 ani sau de cele de peste 25 de ani? Vorbim despre persoane singure sau și despre cele căsătorite? E vorba despre fete care-și asumă explicit credința creștină sau despre tinere care încă nu au optat pentru o anumită credință, dar se întâmplă să participe regulat la serviciile unei biserici și la activitățile colaterale pentru că acesta e mediul în care au crescut?

Mi se pare că, atâta vreme cât nu se delimitează puțin particularitățile de vârstă, șansele de a trata pertinent această problemă sunt destul de mici.

De pildă, dacă vorbim despre fetele ce abia ating vârsta pubertății și a adolescenței, atunci trebuie mers puțin mai în urmă. Le-a făcut cineva acestor fete educație privitoare la prezența lor în public și în social-media? Mamele lor sau tații lor știu să folosească un dispozitiv conectat la internet și știu ce riscuri prezintă prezența în rețelele de socializare? Nu cumva le-au cultivat (in)voluntar gustul pentru poze și pentru publicarea lor? Cred că de-abia acum am pornit pe firul problemei.

Să spui, cum zice articolul, că fetele respective vor să-i stârnească pe privitori „să râvnească la ceea ce nu pot avea” e cel puțin hazardat, câtă vreme n-am definit nici măcar la cine ne referim. Dacă autoarea obișnuia să facă asta, nimic n-o îndreptățește să presupună că toate fetele din lume au fix aceeași motivație (ea așa își construiește argumentul).

O altă problemă pe care o văd într-un asemenea text predicos și îmbâcsit e că spiritualizează în mod nejustificat. S-ar putea ca în unele (poate chiar multe!) cazuri să n-avem la origine o problemă spirituală, ci pur și simplu prozaicul, dar necesarul, bun-gust și, opusul lui, prostul-gust. Poate că o educație minimală dată la timp în privința acestor noțiuni ne-ar scuti de spiritualizări inutile.

Credința în Dumnezeu nu înlocuiește clasicii „7 ani de-acasă”Citește mai mult »

Lecția braziliană de creștinism

(Pe tricou scrie: „Dumnezeu e credincios” - sursa)
(Pe tricou scrie: „Dumnezeu e credincios” – sursa)

Probabil că înfrângerea cu Germania (7-1) este una dintre cele mai mari umilințe pe care le-a suferit Brazilia în istoria ei fotbalistică, dacă nu chiar cea mai mare. Deja a devenit celebru minutul 29 (când era 5-0), după care puteai să mergi la culcare fără să ai emoții că ai pierdut ceva esențial. Încă două goluri ale nemților și un gol (e chiar impropriu să-l mai numești „de onoare”) al brazilienilor.

Pentru mine însă, a meritat să stau până la final pentru ca, în câteva cadre foarte scurte să-i pot vedea pe David Luiz și pe un alt jucător brazilian (pe care n-am reușit să-l identific, în cadrul scurt prezentat) rugându-se. Ce-i așa special în asta? – ați putea întreba.

Din punct de vedere strict uman, aș remarca în primul rând consecvența lor și capacitatea de a-și mărturisi credința în ciuda circumstanțelor prielnice sau nefavorabile. E o dovadă de caracter să rămâi fidel convingerilor tale, chiar atunci când asta nu-ți mai aduce beneficii.

Pe urmă, gestul lor sfâșie brusc și definitiv vălul show-ului fotbalistic ce părea să dețină prim-planul și subordonează evenimentul unei realități de rang superior. Primul lucru pe care-l fac ei e să spună că umilința – fie ea și cea mai mare din istorie – nu e atât de importantă precum un alt univers: cel în care aceste lucruri au o altă măsură.

Nici nu contează dacă cei care i-au privit cred sau nu în Dumnezeu. Contează că fotbaliștii brazilieni care s-au rugat au declarat implicit că fotbalul nu e totul, că până și o semifinală de cupă mondială e un lucru mărunt, că ordinea aparentă a lucrurilor e cu totul diferită de ordinea lor adevărată.

E, dacă vreți, o infuzie de luciditate, care sparge gogoașa spectacolelor și a iluziilor, rupe vraja care fură ochii și subminează religia contemporană a sporturilor, detronându-i zeii și eroii.Citește mai mult »

Drepturi reproductive – cum descifrăm un mesaj pro-avort

(sursa)
(sursa)

Doamnele care doresc să poată face avort organizează un flash-mob de protest împotriva medicilor care nu vor să presteze acest „serviciu medical” (puteți citi aici). Or fi având sau nu dreptate? Vă zic ce înțeleg eu.

După o primă reacție mai iritată, am încercat să descifrez argumentele pe care le aruncă în joc inițiatoarele acestui protest. Există câteva sintagme cheie: „drepturi reproductive”, „serviciu medical”, „întrerupere de sarcină”, „spital public”, „credințe religioase”.

Schema din spatele argumentatelor e relativ simplă: credințele religioase ale medicilor care lucrează în sistemul medical de stat nu ar trebui să interfereze cu dreptul femeilor de a avorta în condiții sanitare optime. E corect acest raționament? Și da, și nu. Depinde din ce punct de vedere este privit.

Trebuie să urcăm, așadar, către premisele fundamentale care ne dictează felul în care interpretăm un fapt de viață. Premisele creștine spun că nu avem de-a face cu un „act medical”, ci cu o crimă împotriva unui om încă nenăscut. Prin urmare, medicii sunt îndreptățiți să refuze să comită un infanticid.

Premisele seculariste (luați termenul într-un sens larg) sunt interesate de aspectul procedural al exercitării unui drept legal. În această logică, e normal să se pretindă prestarea unui serviciu care are girul legal.

În cuprinsul pledoariei, este invocat un drept garantat de lege, dar care nu poate fi exercitat din pricina unor disfuncții ale sistemului – cel puțin aceasta e sugestia subtextuală. În realitate, nu e vorba însă de niște disfuncții, ci de un alt drept care intră în conflict cu cel dintâi și îl contestă. Dreptul la libertatea de conștiință se opune dreptului reproductiv. Iată-ne ajunși pe terenul extrem de mișcător al drepturilor concurente.

Cum se rezolvă acest impas? După părerea doamnelor care vor libertatea de a face avort, dreptul libertății de conștiință trebuie redefinit ca „credință religioasă”. Procedând astfel, se obține următorul raționament mai ușor de impus și mai convingător la nivel de societate: „credințele religioase” țin de sfera privată a vieții individului, ele nu trebuie să interfereze cu viața publică.

Discuția se împotmolește în acest punct, deoarece e foarte la modă să consideri că religia e o afacere exclusiv privată. Realitatea este, după cum se vede, de altă părere. Credințele religioase influențează viața publică și nu pot fi limitate la spațiul privat. Ba chiar sunt garantate inclusiv prin Constituție.

Găselnița cu libertatea de conștiință în spațiul privat e un non-sens, după părerea mea. E ca și cum ai spune cuiva că acasă are dreptul să nu poarte haine când face duș. Citește mai mult »

Ce are creștinismul de pierdut?

(Sursa)
(Sursa)

Remarc de o vreme – deși există de mai mult timp, dar nu am luat eu aminte – o ciudată atitudine ambivalentă în rândul creștinilor în raporturile lor cu spațiul public. Pe de o parte, se manifestă o respingere a spațiului public, ca fiind o sursă de imoralitate și de idei năstrușnice extrem de periculoase. Pe de alta, aceiași creștini se agață de spațiul public ca fiind oarecum moștenirea lor legitimă, rodul civilizației creștine de odinioară și ei au dreptul să emită pretenții asupra sa.

Jucând la ambele capete, mai degrabă din reflex decât în mod intenționat și conștient, creștinul ambivalent reacționează în funcție de propriile sensibilități când anatemizând și delimitându-se vârtos, când revendicând profetic în numele a ceea ce ar trebui să fie spațiul public dar nu mai e.

Oscilația între nostalgia după forța publică de odinioară a creștinismului și refuzul participării la acțiuni civice sau politice (pentru că „nu e locul creștinilor acolo”) trădează în cel mai bun caz o inconsecvență, dar poate fi și semnul unei spaime mai mult sau mai puțin conștientizate sau a unei neputințe frustra(n)te.

Încrâncenarea cu care se revendică sau se abandonează spațiul public tulbură luciditatea și adesea generează tonuri alarmiste și reacții contradictorii. Vă dau și un exemplu: cei care spun că creștinii nu au ce căuta în politică ajung nu o dată să pretindă moralitate clasei politice. Pe ce bază? Vor libertate de exprimare pentru creștini (adesea doar pentru cei de o anumită culoare confesională), dar sunt gata să ceară eliminarea din spațiul public al antiteiștilor sau a altor confesiuni (ce să mai zicem de religii?).

În subtextul a numeroase luări de poziție se poate citi un mesaj răzbunător: cei care ne fac nouă asta merită același tratament. Atâta doar că răspunsul cu aceeași monedă nu prea face parte din arsenalul recomandat creștinului. După cum alternativa nu e nici resemnarea servilă și „smerită”.

Să presupunem însă că toate privilegiile creștinismului și orice drept de exprimare în spațiul public ar fi suprimate peste noapte. Că creștinismul ar deveni ilicit, persecutat, marginal. Ar pierde cu adevărat ceva creștinismul?

Probabil că în primă fază ar pierde niște beneficii (mai ales dacă ne gândim la „bisericile naționale”, dar nu numai) materiale și de imagine.

Pe urmă, s-ar selecta de la sine enoriașii credincioși dintre cei de circumstanță. Cu siguranță că ar fi mai puțin creștini, cel puțin în primă fază, dacă ar trebui plătit un preț mare.

Se prea poate că societatea ar pierde câteva dintre valorile fundamentale creștine. Legile ar căpăta altă structură, iar moralitatea publică ar suferi modificări poate chiar substanțiale.

Să mai presupunem că, tot peste noapte, la fel ca în Danemarca, pastorii și preoții ar fi forțați să îi cunune pe homosexuali.

Te poate obliga cineva, ca pastor sau preot, să faci ceva ce contravine celor mai adânci credințe ale tale? Bineînțeles că nu, însă refuzul are, indiscutabil, un preț. Citește mai mult »