Elysium – o distopie medicală

(Sursa)
(Sursa)

Avertizare: în acest text, stric tot suspansul filmului, atâta cât e.

Constat cu oarecare surprindere că nici distopiile nu mai e ce erau odată. Dacă viziunile apocaliptice și întunecate întronau idealuri malefice sau idealuri nobile pervertite (eradicarea sentimentelor, eugenia rasei umane, puterea totalitară absolută, lupta pentru supraviețuire etc.), mai nou văd că și idealurile s-au aplatizat îngrijorător.

În Elysium, un soi de „minunata lume nouă” varianta space-grounded, Matt Damon joacă rolul unui sclav pământean care vrea să ajungă la stația orbitală unde își face veacul elita. Obiectivul lui foarte înalt e… să se trateze pentru că tocmai urma să moară pentru că… radiații, mă-nțelegi.

Faza e că ăia de pe stația orbitală aveau un fel de scanner corporal (gen RMN) în care te culcai beteag și peste câteva secunde te sculai sănătos chiar dacă înainte de tratament îți lipsea vreo jumătate de craniu, dacă avei leucemie în fază terminală sau „numai” o fractură de femur.

Culmea e că, în ciuda tehnologiei de recondiționare a fizicului, ăia de pe stația orbitală nu descoperiseră nici secretul deșteptăciunii, nici secretul păcii eterne, nici secretul tinereții fără bătrânețe și al vieții fără de moarte, nici măcar secretul fericirii netulburate. Căci erau și cam tăntălăi, și cam tiranici, și mai ales foarte muritori, dacă îi prindea năpasta departe de incubatorul-minune din sufragerie.

Pânâ la urmă, normal că personajul nostru principal ajunge pe stația orbitală, doar vă spusei că ăia de acolo nu erau suficient de deștepți ca să se apere de prostime. Ba unde mai pui că și la ei se lua șpagă, iar prostimea avea hackerii ei de sistem, care nu erau tocmai niște îngrămădiți.

Nici nu mai contează dacă el ajunge să se regenereze în aparatul minune sau, așa cum vă așteptați și dumneavoastră, se sacrifică eroic pentru altcineva – persoană de sex femeiesc, cu o copilă pe moarte – în buna tradiție a iubirilor neîmplinite, dar emoționante, gen Titanic.

Ce am înțeles bun din filmul ăsta e speranța că niciodată nu va exista un sistem suficient de bine organizat încât să prevină toate breșele pe care niște indivizi oprimați, dar cu inițiativă, le-a putea specula ca să răstoarne tirania. Dar asta deja știam. Sunt o grămadă de filme pe aceeași temă, de la animație la megaproducții hollywodiene. Însă se pare că spaima e mare și trebuie repetată obsesiv ideea că „there is hope”.

Totuși, aspirația asta la remeneul-minune marchează un regres al marilor idealuri. Și mai spune poate că societatea e foarte chitită pe treaba cu terapia și vindecarea. E plin de spaime medicale și farmaceutice, așa că trebuie administrate și niște doze de speranțe cu aceleași „tulpini” ideatice.

Strict din acest punct de vedere, filmul mi se pare chiar mai slab decât o altă distopie medicală care îmi vine în minte: The Island. Asupra celorlalte aspecte ale filmului prefer să nu mă pronunț.

Anunțuri

Un gând despre “Elysium – o distopie medicală

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s