Elysium – o distopie medicală

(Sursa)
(Sursa)

Avertizare: în acest text, stric tot suspansul filmului, atâta cât e.

Constat cu oarecare surprindere că nici distopiile nu mai e ce erau odată. Dacă viziunile apocaliptice și întunecate întronau idealuri malefice sau idealuri nobile pervertite (eradicarea sentimentelor, eugenia rasei umane, puterea totalitară absolută, lupta pentru supraviețuire etc.), mai nou văd că și idealurile s-au aplatizat îngrijorător.

În Elysium, un soi de „minunata lume nouă” varianta space-grounded, Matt Damon joacă rolul unui sclav pământean care vrea să ajungă la stația orbitală unde își face veacul elita. Obiectivul lui foarte înalt e… să se trateze pentru că tocmai urma să moară pentru că… radiații, mă-nțelegi.

Faza e că ăia de pe stația orbitală aveau un fel de scanner corporal (gen RMN) în care te culcai beteag și peste câteva secunde te sculai sănătos chiar dacă înainte de tratament îți lipsea vreo jumătate de craniu, dacă avei leucemie în fază terminală sau „numai” o fractură de femur.

Culmea e că, în ciuda tehnologiei de recondiționare a fizicului, ăia de pe stația orbitală nu descoperiseră nici secretul deșteptăciunii, nici secretul păcii eterne, nici secretul tinereții fără bătrânețe și al vieții fără de moarte, nici măcar secretul fericirii netulburate. Căci erau și cam tăntălăi, și cam tiranici, și mai ales foarte muritori, dacă îi prindea năpasta departe de incubatorul-minune din sufragerie.Citește mai mult »

Cum să-ți distrugi copilul – sfaturi pentru novici (2)

Ralph Hedley - The tournament (sursa)
Ralph Hedley – The tournament (sursa)

8. Îmbracă-ți fata cât mai „provocator” de la o vârstă cât mai fragedă. E bine să o obișnuiești cu ipostaza de viitoare târfă sau pițipoancă. Pune pozele pe toate rețelele de socializare.

9. De câte ori ești în criză de idei sau de autoritate, bagă o amenințare divină care să-l pună la punct pe copil. Îți sporești astfel șansele să cultivi aversiunea lui la maturitate față de tot ce înseamnă creștinism. Împuști doi iepuri dintr-un foc.

10. Nu-ți pedepsi copilul sub nicio formă, ci doar discută la nesfârșit, ca nu cumva să fii considerat un părinte abuziv. Poți alege însă cu același succes și varianta opusă: pedepsește-l frecvent (mai ales fizic – nuiaua e biblică doar!), dar nu-i explica niciodată nimic.

11. Obligă-ți copilul să facă tot ceea ce tu nu faci niciodată, ca să crească de mic cu perspectiva dublei măsuri și a maximei ipocrizii. Iar când va fi mare, nu se va abate de la acest model.Citește mai mult »

 Și mediocrii „graduează”

(Sursa)
(Sursa)

Nu, nu ei sunt devină. În acest stadiu, sunt doar niște victime ale unei societăți care gândește cu orice alt organ numai cu capul nu. Ei sunt doar cei care privesc și imită. Faptul de a fi devenit niște nulități este într-o foarte mică măsură răspunderea lor. De altfel, nici măcar nu pot fi trași la răspundere penal până la majorat decât în cazuri excepționale.

Vorbesc despre copiii care au fost loviți de moda, stupidă, a „graduărilor”. Mai nou, am văzut că și la grădiniță există festivități de „graduare”. Cu robă, cu tocă, cu diplomă. Sunt convins că nu e ideea lor să se îmbrace așa, nici măcar nu li se potrivește, deși sunt foarte simpatici oricum i-ai încotoșmăni. Drept să spun, nici nu știu dacă se poate atribui o vină cuiva anume.

Dar, pe măsură ce se înmulțesc festivitățile de „graduare”, ele sunt tot mai goale de conținut. Anii trecuți, de pildă, nici măcar testarea națională (sau cum s-o fi numind exact examenul de la finalul clasei a VIII-a) nu mai avea practic nicio valoare, fiindcă o grămadă de elevi au ajuns în liceu cu note sub 5. Selecția e inutilă.

Gândiți-vă ce „graduare” grandioasă vor avea ăștia peste 2-3 ani. Ce să caute în liceu oameni care nu au reușit să ia nici măcar un amărât de 5? Din nou spun, ca să fie clar: nu e doar vina lor că s-a ajuns în situația asta (poate fi și vina lor că n-au fost în stare să ia nici măcar un 5), ci a celor care „conduc” școala românească. Ei merg unde li se indică să meargă.

Unii dintre ei ar fi fost niște zugravi solicitați, niște strungari pricepuți, niște zidari apreciați. Așa, cel mai probabil că vor ajunge tot acolo – să pună gresie, să lucreze pe șantier, să vopsească garduri, să dea la șaibă – însă din postura de „necalificați” care au la activ vreo 4-5 „graduări”.Citește mai mult »

Un Volf în piele de oaie?

(Sursa)
(Sursa)

Cine n-are un Volf… să-și aducă din import. Și să-l pună în fața studenților să le testeze inteligența și credința. Să-i pună pe cei care vor fi pastori în ipostaza de a-și exersa discernământul, și puterea de convingere, și „chemarea”, și „trimiterea”, și soliditatea convingerilor, și generozitatea, și blândețea. Și să le explice cum se delimitează lucrurile atunci când sunt pe un teren dificil.

Fiindcă e promoție, Volf vine „la pachet” cu toate acuzele care i se pun în cârcă și cu toate etichetele atârnând la vedere. E un spectacol să îl privești.

Am fost la București și l-am întâlnit în persoană pe presupusul promotor al crislamului. L-am ascultat cu mare atenție, am discutat cu mai mulți participanți, încercând să vedem unde e punctul în care comută spre sincretism și propune o contopire a credințelor. N-am reușit. Problema noastră, știm!

Atunci, am încercat un test foarte personal. Din ce am citit de Volf și din cât l-am auzit, am păstrat pentru uzul personal câteva învățuri (de minte), pe care le enumăr în cele ce urmează. Precizez că nu am avut acces decât tangențial la tema controversată a zilei.Citește mai mult »

Cum să-ți distrugi copilul – sfaturi pentru novici (1)

Ernst Vikne - Crowded swing (sursa)
Ernst Vikne – Crowded swing (sursa)

1. Cumpără-i o tabletă sau un telefon inteligent la o vârstă cât mai fragedă și asigură-te că i-o lași la îndemână și că are și acces nelimitat la internet. Cel mai sigur ar fi să-i faci un abonament la niște site-uri pentru adulți, dar se descurcă și singuri copiii din ziua de azi, pupe-i mama!

2. Compensează absența ta de lângă copil cu obiecte scumpe. Astfel, îi asiguri o imagine de invidiat în fața colegilor și prietenilor. Ce poate fi mai plăcut decât ca toți sărăntocii să se holbeze cu jind la țoalele și gadget-urile copilului tău?

3. Transmite-i copilului tău pe toate căile mesajul că banul este temelia fundamentală a tuturor relațiilor. Dragostea ta se concretizează în bani, educația lui are ca scop ultim banul, pasiunile costă sau produc bani etc.Citește mai mult »

Mineriadele – simboluri și profeții

By Cristian Chirita (sursa)
By Cristian Chirita (sursa)

Dacă vă aduceți aminte (dacă nu, puteți să revedeți documentarele făcute de alții), la scurt timp după mineriada sângeroasă din iunie 1990, Iliescu explica la televizor că minerii au săpat spațiul verde și au plantat flori în fața clădirii guvernului.

Gura lui aurită de profet fără brevet a grăit un adevăr ce s-a transformat într-o normă. Luați, de pildă, obsesia primăriilor pentru borduri, pentru spații verzi. Dar nu vă gândiți imediat la faptul că vor să ne primenească plămânii (că partea asta ține de discursul pentru imagine), ci gândiți-vă cum o firmă poate semăna flori de 4-5 ori într-un an pe un scuar nesemnificativ, cum poate semăna gazon de curte și să-l schimbe periodic, cum poate vărui borduri, copaci, bănci și tot ce nu mișcă, numai să rămână lipită de robinetul cu bani publici ușor accesibili.

Nu puțini sunt primarii care au rămas în istoria orașelor pe care le-au gospodărit prin grija iliesciană pentru panseluțe și pentru inventarea spațiilor în care să se planteze panseluțe, să se planteze panseluțe, să se planteze panseluțe…

La un nivel ceva mai sofisticat, această preocupare a politicienilor pentru detaliile de imagine ce ascund crime sau nenorociri a devenit un sport extrem de popular. De fapt, nu doar politicienii, ci o grămadă de categorii sociale sunt înscrise în competiția „cine arată mai mișto, fără să fie”.

Atunci, în iunie, minerii omorâseră oameni, iar Iliescu ne spunea că criminalii trebuie apreciați pentru că au semănat flori în scuaruri.Citește mai mult »

Moda Halep

Efemeridă sau rusalie (sursa)
Efemeridă sau rusalie (sursa)

Periodic, ne pică cu tronc câte un personaj public, celebru, care ne face „mândri” că suntem într-un fel sau altul legați de el (prin etnie, prin cetățenie, prin religie sau alte fire similare). Și atunci, dintr-odată respectivul se trezește copleșit de elogii, de manifestări de solidaritate, de simpatie.

Nu găsesc nimic rău în această identificare cu un personaj emblematic care reușește să se impună în atenția lumii. Mai suspectă mi s-ar părea indiferența, fiindcă ar trăda o formă de existență autistă. Sau un egoism incapabil să se bucure de bucuria altuia sau să se identifice cu performanța altuia.

Ce găsesc neplăcut și aproape cinic este faptul că acest atașament înfocat și efuziunile țin doar cât personajul este în lumina reflectoarelor și are parte de maximă mediatizare. Atunci toată lumea e „fan”, după care, ca și când tot ce a făcut omul respectiv s-ar șterge subit din memorie, el cade într-o firească, dar vinovată, uitare.

Vă mai amintiți de Costel Busuioc, de pildă? În afară de ziarele de scandal, nu prea se mai preocupă nimeni de el. Cu toate că el ne făcea mândri de „căpșunarii” noștri, mândri de românii din Spania și ne atrăgea atenția asupra faptului că nu știm să prețuim valorile pe care le avem.

Am putea să rememorăm momentul de solidaritate generat de farsa medical-olimpică prin care i se retrăgea titlul Andreei Răducanu. Fetele plimbate pe la televiziuni, elogiate până la ceruri, antrenorii lăudați și ei pentru efort, pentru pricepere etc.

Din nou, zic, e bine că ne putem coagula simbolic în jurul acestor performanțe. E clar pentru oricine însă că nu e vorba despre mai mult decât o solidaritate strict simbolică și de moment. Ar fi suficient să aflăm că Simona Halep, de pildă, a votat cu cei pe care noi îi detestăm ca să se spulbere deodată toată euforia și toată admirația necondiționată și să-i împartă instantaneu pe lăudătorii de azi în fani și contestatari feroce.

Tot bine e și că exemple precum al Simonei Halep funcționează ca stimulent motivațional și pentru alții – adesea, pentru copiii care se apucă de un sport numai pentru că au la dispoziție un model de mare calibru (vezi cazul Nadia cu ecouri în toată lumea).

Rău e că societatea nu are mecanismele necesare să păstreze aceste personaje emblematice într-o galerie a memoriei, ci le pierde repede în uitare. Șansa Simonei e tinerețea ei. Dar, dacă ar ajunge pe o pantă descendentă a carierei, ar fi repede înlocuită cu pițipoancele și cocalarii de serviciu, fiindcă ei sunt eterni și, indiferent de nume, par să facă mereu ceva ce atrage ca un magnet atenția publicului larg.Citește mai mult »

Noua ordine mondială creștină

(Sursa)
(Sursa)

Uniunea Europeană este hulită și contestată de creștini evanghelici și ortodocși ca fiind o construcție masonică, poate chiar iudeo-masonică, poate chiar iudeo-catolico-masonică.

Aceiași creștini însă pot fi văzuți, dacă sunt evanghelici, elogiind valorile creștine ale Americii de odinioară, dar omițând însemnele masonice de pe dolar și părând să nu știe că și „părinții fondatori” s-au avut bine cu dubioasa frăție menționată; elogiind virtuțile protestantismului, dar fiind cu totul ignoranți vizavi de legăturile masoneriei cel puțin cu protestantismul scoțian.

Aceiași creștini, dacă sunt ortodocși de sânge pur daco-roman (amestecat, fără știrea dumnealor, cu oleacă de slav, peceneg, cuman, grec-fanariot etc.), cad în extaze mistice în fața „românismului”, uitând subit parcă legăturile pașoptiștilor și ale creatorilor României moderne cu masoneria.

La bătaie sunt scoși, în schimb, „jidanii”, șerpii de iezuiți, sectanții trădători de neam și țară, papa, ateii secularizanți, homosexualii, desfrânații de toate culorile, illuminati etc. Toți aceștia amenință adevărata credință creștină și mai ales adevărata și justa ordine mondială creștină.

N-o s-o găsiți nicăieri formulată astfel, că deja cuvintele „ordine mondială” generează urticarie, dar ideea subtextuală este tocmai asta: că ar putea exista o organizare socială ideală, dacă toată lumea ar împărtăși valorile lor. Greu de decis dacă ar fi de preferat cele ale evanghelicilor (mai permisive, dar fără icoane, fără idoli sculptați, fără taine sau sacramente, fără ierarhii sacerdotale formale și mai ales fără păcate – care ar fi interzise prin lege așa cum se cuvine) sau cele ale ortodocșilor (mai drastice: fără toți cei care nu cred ca ei).

Fiecare grupare pare să aibă în minte un univers ideal în care toate aceste lucruri au fost la un moment dat posibile. Fie că e vorba de America imemorială (adică de pe vremea puritanilor debordând de sfințenie mai ales exterioară), fie că e vorba despre o utopică Europă protestantă, fie că e vorba despre o Românie uniformă și atât de omogenă sub raport etnic și religios cum n-a fost niciodată în realitate.Citește mai mult »

Miroslav Volf, Excludere și îmbrățișare – notă de lectură (2)

Excludere si imbratisare

Continuare de aici

Pilda fiului risipitor

În miezul spiritual al cărții stă – alături de imaginea lui Isus Cristos, Dumnezeu-Omul pe cruce – parabola fiului risipitor. Metafora îmbrățișării are la bază atitudinea tatălui. Pentru acesta, relația primează în fața regulilor, dragostea e mai presus decât performanța morală – și, foarte important, nu e condiționată de aceasta.

Fiul cel tânăr nu pleacă de acasă cu scopul de a deveni independent – așa cum se întâmplă astăzi, aproape în mod obligatoriu. Aceasta ar fi o pistă eronată de interpretare. Fiul cel tânăr aparține unei alte epoci, în care gestul său însemna că dorește să rupă orice legătură identitară cu familia, să fie atât de autonom încât să excludă pe oricine din sinele său – să se alieneze, am zice noi azi. Ca semn al acestei rupturi radicale, își cere inclusiv partea de moștenire, ca să nu mai rămână absolut nicio legătură posibilă. Prin această cerere, el își declară, practic, tatăl mort – căci abia atunci se împărțea moștenirea, când pater familias deceda – și se izolează definitiv de fratele său.

Risipirea averii poate fi pusă în relație cu aceeași intenție de a săpa o prăpastie între el și acasă. Sinele însă nu poate exista într-o astfel de autonomie și separare de alții. Prin urmare, fiul se lipește de un locuitor al țării.

Ajuns în acest punct, își amintește de tatăl său. Sistarea legăturii cu familia nu izbutește până la capăt, iar renașterea începe de la o amintire. Totuși, fiul înțelege că relația nu va putea fi reluată din același punct, fiindcă între timp au survenit niște rupturi pe care el le-a generat și le-a dorit. De aceea pregătește o confesiune și – fapt pe care-l găsesc foarte important – el adoptă mentalitatea de argat.

Fiul cel tânăr gândește în termenii meritelor. De altfel, lucrurile nu s-au schimbat foarte mult, în această privință, din momentul plecării, când a cerut ceea ce „i se cuvine”. Atâta doar că atunci considera că i se cuvine ca fiu, iar acum cerea ceea ce ar merita un argat. Esența e însă aceeași: judecă în aceiași termeni tranzacționali, își gândește identitatea în funcție de performanțe și eșecuri. Consideră că a fost fiu și se pregătește să devină argat. Măcar are o formă de onestitate…

Tatăl este un „nebun” care acceptă pretenția aberantă a fiului de a-i pune la dispoziție moștenirea. Iar după ce îl lasă să plece, îndurând ofensa, nu-l reneagă, cum ar fi fost de așteptat. Nu lasă fărădelegea comisă să i-l smulgă pe fiul cel tânăr din inimă. În momentul în care acesta se întoarce, tatăl îl vede de departe, semn că îl aștepta. Îl primește necondiționat înapoi și îi redă – nesperat! – statutul de fiu.

E interesant de văzut că are loc o mărturisire a fiului în fața tatălui, dar aceasta survine abia după ce fiul a fost reprimit și nu condiționează această primire. El nici nu apucă să spună ceva, copleșit fiind de bucuria tatălui, care-l îmbrățișează înlăcrimat. Mărturisirea și căința nu sunt inutile, ba dimpotrivă, sunt necesare pentru a pune lucrurile în ordine, dar ele nu sunt precondiții ale acceptării.

În locul lecției de morală sau de viață, tatăl oferă o altă lecție, mult mai dificilă: un banchet în cinstea unui fiu-care-a-fost-mort-și-a-înviat. Harul nemeritat. Nicăieri nu se menționează în pildă că tatăl l-ar fi iertat pe fiul risipitor, dar nimeni nu se îndoiește că așa s-au întâmplat lucrurile.Citește mai mult »

Da, sunt de acord să predea „evoluția” în biserică

religie si evolutie
(Decupată dintr-o poză care circulă pe FB)

De la atei am pretenții mai mari, pentru că ei înșiși pretind că sunt mai luminați de lumina rațiunii. Or, lumina rațiunii – care se concretizează în coerența logică, printre altele – ne spune că raționamentul construcției de mai sus este greșit.

Prima eroare e aceea că sunt puse în opoziție religia și evoluția. Dacă e să fim riguroși – și așa ar trebui să fim în imperiul rațiunii – religia e un fenomen social (cel puțin) și un important aspect al realității, pe când evoluționismul (sic!) este o teorie științifică ce vrea să explice un fenomen destul de precis: evoluția biologică a lumii vii. Cum le compari?

Există o teorie care vrea să contracareze evoluționismul, dar aceasta poartă numele generic de „creaționism”. Nici nu are rost menționat că în intervalul dintre cei doi poli există o grămadă de poziționări intermediare, care fac ca opoziția să nu fie nici pe departe atât de puternică pe cât se sugerează.

A doua eroare e aceea că se acreditează ideea că a fi creștin presupune automat excluderea evoluției. Or este știut că au fost și în trecut și sunt în prezent creștini care îmbrățișează teoria științifică evoluționistă, dar nu și filosofia aferentă ei, care se extinde într-un mod ilicit până la a postula că Dumnezeu nu există. Știința nu are mijloacele să demonstreze existența sau nonexistența lui Dumnezeu, ci trebuie să se limiteze strict la realitățile palpabile, cognoscibile.

O a treia eroare este mai gravă decât primele două prin implicațiile ei. Școala își propune să pregătească oameni pentru viață și pentru societate. Dar religia este un fenomen social și o realitate cu pondere însemnată în prezentul și mai ales în trecutul nostru. Deci școala trebuie să vorbească și despre religie, fiindcă, dacă o ignoră, îi văduvește pe copii de o importantă cheie de înțelegere a lumii în care trăim.

Cum poți vorbi despre Evul Mediu, fără să te raportezi la religie? Cum poți să discuți istoria Americii și să excluzi religia? Cum poți să vorbești despre abolirea sclaviei și să excluzi religia? Falsificând istoria precum comuniștii. Altă șansă nu există.Citește mai mult »

Miroslav Volf, Excludere și îmbrățișare – note de lectură (1)

Excludere si imbratisare

Disclaimer.

S-a iscat, bag samă, o mică furtună în păhărelul cu apă al evanghelicilor români vizavi de iminenta și înfricoșătoarea descindere a lui Miroslav Volf, teolog mai greu de citit și înțeles, dar mai ușor de beștelit, pe teritoriul unor grupări care se știau relativ liniștite și invulnerabile la influențele păcătoase ale veacului.

Pentru a nu da apă (sau aer, că se poartă și eoliene) la morișca pricinoasă, am găsit cu cale să fac vreo câteva precizări pentru cetitorul curios și de bună credință.

1. Nu am de gând să discut despre „crislamul” de care s-ar face vinovat Miroslav Volf. E un subiect delicat, asta-i cert, dar care nu cred că poate fi tranșat în trei sentințe dezlânate și pline de sfânt năduf.

2. Cartea Excludere și îmbrățișare poate fi judecată autonom pe mai multe considerente solide. Unul e acela că – garantat! – nu pune deloc sub semnul întrebării doctrina Sfintei Treimi, ba chiar pe asta se întemeiază o bună parte a pledoariei. Nu contestă istoricitatea sau unicitatea lui Cristos. Nu exprimă vreun dubiu privind validitatea Bibliei și nici nu propune compatibilitatea ei cu vreo altă scriere sacră. Pe urmă, cartea a fost publicată înainte (cu vreo 10 ani) ca Volf să fi abordat chestiunea relației cu musulmanii.

3. Citim azi fără fiori reci pe șira spinării cărți și autori care au făcut mare vâlvă în epoca lor cu ereziile pretinse sau reale. De la Tertulian și Origen, până la puritani și iluminiști cam zevzeci dogmatic (Milton, de pildă, care avea probleme cu Sfânta Treime). Mai încoace nu prea trecem, fiindcă spaima de „liberalism” încă bântuie antroposfera drept credincioasă evanghelică. Deci chiar dacă ar fi ceva discutabil și problematic în scrierea asta (sau legat de persoana autorului) nu înseamnă că vom cădea automat, fără știrea noastră, în cine știe ce sincretism involuntar și păcătos.

4. Vâlva stârnită ar putea crește interesul pentru islam și, poate (just maybe – vorba clișeului), unii se vor alege cu niște informații folositoare sau măcar cu câteva întrebări serioase. Singura condiție ar fi să nu se mulțumească să citească chestii superficiale sau din aceeași zonă ideologică, ci să caute dovezi mai temeinice, la persoane cu autoritate, nu la spăimoși care nu pot face distincția între șiiți și suniți sau între musulman și islamist.

5. În ce mă privește, cartea lui Volf a fost un real câștig, din mai multe puncte de vedere pe care am de gând să le detaliez în cele ce urmează.

Îmbrățișarea

Metaforă și termen „tehnic” totodată în cartea lui Volf, îmbrățișarea cuprinde 4 secvențe obligatorii: (1) deschiderea brațelor, (2) așteptarea, (3) închiderea brațelor, (4) redeschiderea brațelor. Să le luăm nițel pe rând.

Deschiderea brațelor reprezintă dorința după celălalt (înțeleasă ca renunțarea la auto-suficiența de sine), o invitație adresată celuilalt și, totodată, anunță că ești dispus să îi faci loc să intre în sinele tău. Aș zice că putem spune că e vorba de asumarea unei vulnerabilități.

Așteptarea îi lasă celuilalt posibilitatea să accepte sau să refuze, în mod liber, invitația făcută. Riscul e, firește, să rămâi cu ochii în ploaie, căci nimic nu garantează un răspuns favorabil. Dar așteptarea înseamnă și recunoașterea faptului că e nevoie de reciprocitate pentru ca o îmbrățișare să aibă loc.

Închiderea brațelor e pândită de două pericole simultan: pericolul sufocării celuilalt, caz în care îmbrățișarea se transformă într-o formă de opresiune (și, în final, de excludere), fiindcă răpește libertatea celuilalt; pericolul disoluției propriului sine în celălalt, al deplinei negări de sine.

La această a treia secvență, autorul introduce o noțiune extrem de surprinzătoare: inabilitatea inițială de a-l înțelege pe celălalt. Încerc să explic. E vital, spune Volf, ca la început să ai abilitatea de a nu-l înțelege pe celălalt, adică de a-l privi ca pe un mister (el zice „întrebare”). Această (in)abilitate trebuie să ia forma unui refuz de a nesocoti opacitatea celuilalt. Numai dacă se pornește astfel există șansa unei cunoașteri mai bune ulterior.

Se poate în mod justificat argumenta că în fiecare îmbrățișare – oricând ar surveni – e necesar să se păstreze ceva din această abilitate de a nu-l înțelege pe deplin pe celălalt, de a lăsa loc de surprize, aș adăuga eu.

Redeschiderea brațelor îi garantează celuilalt faptul că îi este respectată demnitatea și libertatea. Se recunoaște astfel că fiecare își păstrează individualitatea și nu este asimilat într-o îmbrățișare definitivă. Diferențele se păstrează, dar brațele redeschise reprezintă și invitația de a reveni și de a continua negocierea identităților și relației.Citește mai mult »