Imponderabilitatea vocației

(sursa)
(sursa)

Știu că e o adevărată obrăznicie să vorbești despre vocații[*] într-o epocă a mercantilismului acerb. Când doar dacă găsești o pasiune din care mai întâi să faci bani și abia pe urmă să obții și satisfacții necomerciale, merită să vorbești în public despre ea. Sau poți să vorbești în stil dizident, anti-mainstream și într-o păsărească a culturilor de nișă, accesibilă numai câtorva inițiați care-ți împărtășesc țicneala și-ți caută în coarne.

Tot ca obrăznicie poate fi socotită invocarea vocației și în anumite medii creștine, în care există numai câteva „chemări” validate, celelalte fiind socotite mofturi de recalcitranți chitiți să tulbure liniștea și uniformitatea comunităților.

Dar nu-i bai. Că subiectul e unul mai fierbinte decât poate părea la prima vedere. Și asta pentru că are de-a face cu copiii noștri – niște ființe de mirare, care sunt tratate adesea ca niște idolași sau, dimpotrivă, ca niște șoareci de laborator, pe care ne testăm fel și fel de noi teorii educaționale vechi.

Suspiciunea de la care plec este aceea că în mulți dintre noi, pe vremea când eram copii, exista un sâmbure de vocație, un germene ce fie s-a dezvoltat și prins a crește, fie a fost înăbușit de grijile existenței.

Acum, prima și cea mai predictibilă reacție ar fi să ne repezim cu lupa, binoclul și microscopul asupra copiilor căutându-i de vocații, ca nu cumva să ne scape printre ustensile. Teamă mi-e că n-o să găsim mare lucru, fiindcă aceste lăstare pot fi extrem de sfioase și să se închidă în fața prea marii atenții acordate.

Baiul e că unele chiar au nevoie de un context în care să se reveleze: nu poți deveni sculptor fără să cioplești vreun obiect, nu poți să cânți la harpă dacă mânuiești bine doar furca etc. Dar poți ajunge astfel, ca părinte, să-ți dai copilul și la pian, și la tenis, și la germană, și la karate, și la înot, și la desen… doar-doar o izbucni pe undeva talentul din el. Și îi furi copilăria…

Totuși, există riscul ca ele, vocațiile, să nu se dezvolte prea bine nici lăsate în umbra indiferenței. Tocmai de aceea mi se pare dificil de găsit echilibrul. Care echilibru nu se află la jumătatea drumului dintre nepăsare și preocupare excesivă, ci altundeva.

Dacă aș ști unde, sigur nu v-aș spune acum, ci aș scrie o carte despre asta și poate ar deveni bestseller. Citește mai mult »