Creștinismul în slujba eticii individualiste

Giotto - Sf. Francisc renunțând la bunurile pământești (sursa)
Giotto – Sf. Francisc renunțând la bunurile pământești (sursa)

Câtă vreme creștinul sau creștinismul susțin valori „de dreapta”, cum ar fi libertatea individuală, libertatea de asociere și de inițiativă, stimularea inițiativei private, limitarea posibilităților statului (de orice culoare politică) de a se amesteca prea mult în treburile individului, nu am nicio problemă. Mi se pare just să fie apărat omul (privit ca persoană cu demnitate, nu ca obiect de propagandă sau ca simplu pion social) în fața leviathanului.

Încă mi se pare ok și când este apărat dreptul la proprietate individuală și chiar inviolabilitatea acestei proprietăți – ambele necesare capitalismului –, câtă vreme este agonisită în mod corespunzător, firește.

Dar când creștinul sau creștinismul fac un pas mai departe și legitimează în alb, ca să zic așa, îmbogățirea și mai ales discrepanțele pe scara socială, aici încep să nu mai înțeleg. Unii vor spune că sunt socialist, că mi-s de stânga… fie, frate. Dar spun deocamdată că în creștinism există niște idei care ne pot izbăvi din această inevitabilă dualitate: dreapta-stânga.

Mai întâi însă vreau să formulez o obiecție metodologică. Am observat că, mai ales printre americani (sadea sau naturalizați), e la modă să susții dreapta politică cu toate pretențiile ei. Inclusiv cu conservarea discrepanțelor economice, pe principiul că așa a dat Dumnezeu să fie, și dacă nu ești bogat, pune frumușel mâna să muncești. Iar cine nu cântă în acest cor se cheamă că ar fi, vezi bine, în neregulă la creierașul său creștin.

Mă opun unei astfel de viziuni câtă vreme nu avem parte de o viziune politică revelată în mod direct și explicit. Cum n-am dat peste ea nicăieri în Scriptură, îmi rezerv dreptul de a considera abuzivă pretenția că orice creștin autentic gândește fix așa cum îi spune politicianul sau partidul de dreapta. Să nu încurcăm prioritățile și borcănașele, zic eu.

P-ormă, vreau să consemnez și care sunt obiecțiile mele de fond foarte specific în chestiunea inegalități economico-sociale. Că există niște inegalități care trebuie luate ca atare, putem fi de acord. Că aceste inegalități creează dezechilibre și tensiuni, iarăși e un fapt pe care nu avem cum să-l ignorăm. Dar că creștinul sau creștinismul ar trebui să consolideze aceste inegalități mai ales prin legitimarea teologică a diferențelor dintre săraci și bogați… ei bine, aici zic „pas”.

Prima observație, pe care mi-o extrag din zicerile lui Miroslav Volf*, e aceea că, până una-alta, cei avuți au la dispoziție un întreg arsenal mediatic și ideologic pentru a-și consolida și justifica poziția și privilegiile. Deci e mai degrabă just ca mesajul în care-și înveșmântează ei pretențiile să fie analizat cu un plus de atenție de către creștini.

A doua observație ar trebui să domolească niște potențiale neliniști. Nu sunt atât de revoluționar încât să susțin că creștinismul ar trebui să cultive suspiciunea față de bogați și să-i instige pe săraci împotriva acestora. Citește mai mult »

Anunțuri

Leadership și management în biserică

(Sursa)
(Sursa)

În anii 60 ai secolului trecut, un tânăr ce abia devenise penticostal prin forța împrejurărilor (baptiste!) se străduia să se ascundă cât mai tare prin cele mai retrase colțuri ale bisericilor pe care le frecventa. Voia să nu fie remarcat, evidențiat, promovat.

Și, cum necum, era mereu atenționat de către profeții – la penticostali e voie, că nu-s cesaționiști – cu care se întâlnea, ba pe nume, ba prin elemente de identificare foarte specifice și i se cerea să își asume ceea ce azi numim leadership-ul unei comunități.

Omul s-a codit, a ezitat, s-a eschivat, dar, în cele din urmă, grație unor pățanii aproape incredibile și foarte dureroase, acceptă resemnat să devină „reponsabil” al unui mic grup din satul natal. El continuă însă să caute locurile din spate și umbra mulțimilor în care să se amestece. Dar este mereu adus în față și i se cer diverse prestații publice.

Nu intru în alte amănunte, dar omul își va asuma această răspundere (dificilă și nedorită) vreme de vreo jumătate de veac. Nu e cel mai înțelept om de pe fața pământului, are hachițele lui, dar se miră, și ai zice că pe bună dreptate, cum conducătorii actuali ai bisericilor sunt „aleși prin vot” (unii chiar se propun singuri și fac scandal dacă nu sunt atestați). Procedura îl cam descumpănește, fiindcă el nu cu numărătoarea voturilor a avut de furcă, ci cu „chemarea”, ca să zicem așa, cu asumarea unui rol pe care nu-l dorea.

Sunt convins că nu e singurul exemplu, dar mi-e suficient pentru a ilustra o idee. Deși aș fi putut apela și la apostoli, care au fost chemați de Cristos și nu au primit vreodată validare în adunarea generală, însă recunoaștere tot au căpătat. Subiectul merită aprofundat, mai ales de către fanii Bisericii primare.

Tendința contemporană îmi pare a fi exact în partea opusă celei cu care am început: afirmarea de sine sub steagul leadership-ului. Problemele Bisericii sunt puse adesea – în cercurile consumatoare de leadership – pe seama deficiențelor de care ar suferi liderii. Care lideri se inspiră din metode manageriale de succes pentru a-și îndeplini misiunea. Și tot liderii ar trebui să vină și cu soluțiile minune cu care să salveze situația.

O fi ceva bine și în asta, nu pot spune eu că nu, dar altceva vreau să remarc. Citește mai mult »

Corneliu Coposu – 100 de ani de la naștere

Episodul dedicat lui Corneliu Coposu în seria „Memorialul durerii”.

Cu cine (să) votați pe 25 mai?

By Cédric Puisney (sursa)
By Cédric Puisney (sursa)

Dacă v-ați apucat să citiți textul ăsta cu speranța că la final veți avea numele candidatului ideal, ei bine, mai bine renunțați de pe acum. Nefiind implicat politic, nu am vreun candidat anume pe care să-l promovez. Și sunt prea sceptic ca să n-am anumite rezerve la fiecare. Dar, din experința mea de alegător cu 16 ani vechime (mai multă nu mi-a permis vârsta), încerc să propun niște criterii și am să pomenesc totuși și niște nume.

Înainte să trec mai departe, afirm că voi susține fără ezitare că cea mai imorală variantă (pentru oricine crede în valorile tradiționale – fie că e creștin, fie că nu) mi se pare votul dat PSD.

Indiferent de motivația logică sau umorală, a da votul socialiștilor ridică mari probleme de ordin moral, de vreme ce toate cele 3 rapoarte controversate din ultima vreme au fost inițiate de către politicieni neomarxiști (Estrela e socialistă, Lunacek e ecologistă, iar Zuber e comunistă) și susținute aproape în unanimitate de către socialiști.

Cam la fel de problematic stau lucrurile și cu candidații PNL, din nefericire, fiindcă atât românii cât și ALDE (grupul politic la care sunt afiliați) au votat cam tot ce li s-a pus dinainte.

E mai ușor de argumentat moral de ce ai vrea să te înscrii într-un partid socialist, dacă ai avea drept obiectiv, să zicem, influențarea lui din interior – trecem peste partea cu „împărtășirea acelorași valori”.

Plec, în analiza mea, de la câteva valori morale și creștine, fiindcă astea mă interesează. Ar fi de dorit ca cel pentru care votați să fie susținător al vieții și al familiei. (Țin să remarc aici site-ul Cultura vieții, unde contributorii fac o admirabilă muncă de informare pe acest subiect.)

Dacă vă gândiți automat la Peter Costea – cel pe care îl recomandă Călin – nu cred că greșiți. Puteți să vă gândiți și la fratele ortodox Iulian Capsali (chiar dacă mai are dumnealui unele accente „talibane”). Eu sper să poată ajunge amândoi în Parlament, deși cred că se bat pe aceeași nișă de electorat.

Dar acestea nu sunt singurele criterii pe care le puteți lua în calcul. Merită să aruncați o privire și pe activitatea politică a parlamentarilor din mandatul precedent. Trebuie văzut și cine are șanse reale să intre de pe listele de partid.

Nu neglijați din start orice vot dat partidului, fiindcă politicile europene vor fi decise de partide și de alianțe. Independenții, în acest context, s-ar putea să facă doar act de prezență în Parlamentul European, neavând o forță prea mare, ci reprezentând mai degrabă voci izolate și ignorate. Țineți cont și că voturile date independenților vor fi relativ puține la nivel național.

Probabil că unul dintre contraargumentele ce se pot invoca, atunci când vine vorba despre partide (ptiu!), e că trebuie să avem conștiința împăcată atunci când aplicăm ștampila pe buletinul de vot. Nu știu dacă e posibil. Vă spun și de ce.Citește mai mult »

Suferința altora ca agresiune afectivă

(Sursa)
Refugiați armeni părăsesc Turcia. (Sursa)

Știu că mi-am ales un subiect problematic și subliniez dintru început că textul de față reprezintă o depoziție subiectivă. N-am soluții, dar sper să formulez cât de cât adecvat problema.

Internetul și mass-media facilitează o uluitoare acumulare de imagini ale suferinței de diverse tipuri. Puțini sunt cei care mai cad încă în capcana „like”-urilor salvatoare de pe facebook, dar asta nu diminuează semnificativ cantitatea de suferință umană care se perindă pe sub ochii oricui are acces la aceste mijloace de vehiculare a informației.

Copii cu boli grave, morți violente, atrocități, conflicte sângeroase, persecuții, mutilări, amenințări, catastrofe naturale, deviații psihice, cruzime gratuită, teroare psihică, spaime hrănite constant, scenarii catastrofice etc.

Invocând aici și observații ale nobelizatului Konrad Lorenz, tind să cred că omul n-a fost făcut să reziste la un potop atât de mare și de constat al suferinței. E de domeniul evidenței că epocile anterioare nu aveau cum să adune într-un singur loc, accesibil unui număr tot mai mare de oameni, poveștile atâtor suferințe – cu dovezi multimedia.

Un afect bombardat permanent cu stimuli ce reclamă compasiune nu are cum să reziste și să răspundă corespunzător de fiecare dată. E evident că omul va fi silit să selecteze cu cine să simtă și pe cine să ignore.Citește mai mult »

Cum s-a votat pentru Eurovision (public vs. juriu)

(sursa)
(sursa)

Deja circulă legenda (urbană) că „boborul” ar fi votat împotriva piesei câștigătoare de la Eurovision, dar juriile naționale progresiste ar fi răsturnat balanța votului în favoarea emancipării*. Ei bine, aruncați un ochi pe acest tabel și veți vedea că doar publicul din Ucraina și Lituania s-ar putea plânge de așa ceva. În rest, votul publicului a fost foarte similar cu cel al juriului.

Ba mai mult, juriile au influențat în mare măsură votul acolo unde Austria a primit puncte foarte puține sau deloc. Deci nici urmă de deturnare de voturi în favoarea divei câștigătoare. Rămâne numai să mergem pe alte variante conspiraționiste, cum ar fi aceea că votul publicului ar fi fost măsluit pentru simplul motiv că nu se mai poate verifica cine cu cine a votat sau că pe site-ul Eurovision-ului ar fi fost măsluite rezultatele. Dar astea deja sunt pure speculații.

Deocamdată rămâne faptul că votul popular al europenilor a stabilit, în realitate, ierarhia finală. Și că, dacă nu erau câteva jurii mai fioroase (inclusiv cel din România), punctajul obținut de piesa clasată pe primul loc ar fi fost și mai mare. Așadar, sub rezerva acurateții datelor, s-ar putea ca primul loc să fie o oglindă fidelă a dorinței europenilor care au votat.

Am reținut în acest tabel doar punctajele foarte mari (8, 10, 12) și foarte mici (0, 1, 2, 3, 4, 5) acordate piesei câștigătoare. Dar am verificat situația și pentru celelalte țări – nu există deosebiri notabile. M-am folosit de datele disponibile aici și aici.

Ce am mai remarcat e faptul că, în cazul juriilor care au acordat punctaje mici, se remarcă mai degrabă câțiva membri ai juriului care au fost drastici, deci nici acolo nu a existat unanimitate. În fiecare juriu național au existat 4 persoane ale căror nume sunt publice. Juriul României a votat astfel:  Mădălin Voicu (14), Mirela Fugaru (7), Mihai Stoica (9), Călin Geambașu (5), Nicoleta Matei (7). Citește mai mult »

În timp ce noi dormeam…

(Sursa)
(Sursa)

Mărturisesc păcatul de a fi stat treaz până târziu după miezul nopții pentru a afla cine are să câștige premiul Eurovision. Că nu e un premiu important pentru muzică e deja stabilit. Dar acest trofeu asigură o vizibiltatea deosebită de-a lungul și de-a latul Europei.

Europa ema(n)ci(p)ată și-a ales drept câștigătoare femeia cu barbă – sau, mai precis, un bărbat care se vrea femeie. La nivel simbolic, mesajul este foarte puternic. Și eu cred că simbolurile contează într-o lume atât de vizuală ca a noastră.

Însuși faptul că ești silit să o privești este deja un mare punct marcat, fiindcă, dacă și alții seamănă cu mine la reacții, apariția tovarășei respective mi s-a părut caricaturală. Dar încoronarea ei o impune ca fiind serioasă.

Dar, la nivel de simbol, nu pot ignora mesajul pe care l-a transmis învigătoarea de la Eurovision: „We are unstoppable!”. Sigur nu se referea la cântăreți. Mă gândesc că trebuie să aibă vreo legătură cu comunitatea pe care o reprezintă (LGBT), altfel această afirmație revoluționară pare complet fără noimă.

Merită observat încă un fapt de natură simbolică certă. Numele de scenă al femeii-bărbat este unul pe care și l-a ales: Conchita Wurst. Am avut și eu o curiozitate: să văd ce înseamnă Conchita. Potrivit site-ului Behind the Name, Conchita, Concha sau Chita sunt toate variante ale numelui Conceptión – ce face directă trimitere la imaculata concepție. Iar wurst înseamnă „cârnaț” – de la o expresie germană care ar fi echivalentă cu „mă doare în cot”.Citește mai mult »

Scrisoare către politicieni

(sursa)
(sursa)

În 2012, Eduard Orășanu scria pe blogul lui o scrisoare adresată candidatului (de atunci) Teodor Baconschi. Textul mi se pare în continuare de actualitate și e valabil indiferent cine-i destinatarul. Am selectat numai 3 paragrafe, citiți restul pe blogul lui Edi.

Poate cei din Copou, fiind mai fini si mai subtiri intelectuali va vor vota cu bucurie stiind si apreciind valoarea dumneavoastra. Zic poate pentru ca Iasul are o istorie legata destul de puternic de Iliescu si “fructele” lasate in urma sa (FSN, PSDR, PSD).

Poate cei din Valea Lupului, fiind oameni de afaceri, isteti si descurcareti va vor vota. Zic poate pentru ca acolo locuiesc multi dintre imbogatiti din ultimii ani. Dar cum multe dintre aceste averi nu sunt nascute prin etica sau har crestin raman dubii.

Dar tata, dar mama, dar cei din Alexandru? Ei bine ma tem ca tata e greu de convins. Si nu numai tata, dar si prietenii lui tata (cei cu care joaca sah la un club al pensionarilor). Tata se uita la Antena 3, nu mult, dar suficient. Mama are emisiunile ei si voteaza c-am cum spune tata. Cartierul dormitor e greu de cucertit.

Imponderabilitatea vocației

(sursa)
(sursa)

Știu că e o adevărată obrăznicie să vorbești despre vocații[*] într-o epocă a mercantilismului acerb. Când doar dacă găsești o pasiune din care mai întâi să faci bani și abia pe urmă să obții și satisfacții necomerciale, merită să vorbești în public despre ea. Sau poți să vorbești în stil dizident, anti-mainstream și într-o păsărească a culturilor de nișă, accesibilă numai câtorva inițiați care-ți împărtășesc țicneala și-ți caută în coarne.

Tot ca obrăznicie poate fi socotită invocarea vocației și în anumite medii creștine, în care există numai câteva „chemări” validate, celelalte fiind socotite mofturi de recalcitranți chitiți să tulbure liniștea și uniformitatea comunităților.

Dar nu-i bai. Că subiectul e unul mai fierbinte decât poate părea la prima vedere. Și asta pentru că are de-a face cu copiii noștri – niște ființe de mirare, care sunt tratate adesea ca niște idolași sau, dimpotrivă, ca niște șoareci de laborator, pe care ne testăm fel și fel de noi teorii educaționale vechi.

Suspiciunea de la care plec este aceea că în mulți dintre noi, pe vremea când eram copii, exista un sâmbure de vocație, un germene ce fie s-a dezvoltat și prins a crește, fie a fost înăbușit de grijile existenței.

Acum, prima și cea mai predictibilă reacție ar fi să ne repezim cu lupa, binoclul și microscopul asupra copiilor căutându-i de vocații, ca nu cumva să ne scape printre ustensile. Teamă mi-e că n-o să găsim mare lucru, fiindcă aceste lăstare pot fi extrem de sfioase și să se închidă în fața prea marii atenții acordate.

Baiul e că unele chiar au nevoie de un context în care să se reveleze: nu poți deveni sculptor fără să cioplești vreun obiect, nu poți să cânți la harpă dacă mânuiești bine doar furca etc. Dar poți ajunge astfel, ca părinte, să-ți dai copilul și la pian, și la tenis, și la germană, și la karate, și la înot, și la desen… doar-doar o izbucni pe undeva talentul din el. Și îi furi copilăria…

Totuși, există riscul ca ele, vocațiile, să nu se dezvolte prea bine nici lăsate în umbra indiferenței. Tocmai de aceea mi se pare dificil de găsit echilibrul. Care echilibru nu se află la jumătatea drumului dintre nepăsare și preocupare excesivă, ci altundeva.

Dacă aș ști unde, sigur nu v-aș spune acum, ci aș scrie o carte despre asta și poate ar deveni bestseller. Citește mai mult »

Demascarea parțială – adevăratul meu chip confesional

Dyo și d-l Danuț Mănăstireanu m-au făcut curios, așa că am riscat și eu să fac testul care-ți dezvăluie, cică, adevărata identitate confesională. Sunt, în parte, surprins de rezultat. Afișez doar top 10 al confesiunilor care mi-au ieșit la sorți.

Probabil că, dacă testul ar fi fost conceput în conformitate cu „oferta confesională” românescă, altfel ar fi stat lucrurile. Mereu am suspectat însă că în mine se ascunde unul mai puțin „pe linie”, dar constat că e un adevărat război între „sfere de influență”. Acum trebuie să mă gândesc pe care să le cultiv și pe care să le suprim. 🙂

Denominatia

Guest post: Florin Betea – Urme de oameni

(Sursa)
(Sursa)

Dimineaţă de august. Peisaj urban de un gri momoton, apăsător precum asfaltul ce se simţea din când în când călcat în picioare… Soarele începea să muşte din blocurile care încă mai păstrau ceva din căldura dogoritoare a zilei trecute, care se scursese nicăieri. Nimic neobișnuit. Părea că tot ce se petrece nu este altceva decât repetiţia unei alte monotonii, n-avea ce altceva să se-ntâmple! Era de-ajuns să priveşti soarele pentru a primi confirmarea unei absenţe a extraordinarului.

Linişte grea. Nu se auzeau nici măcar glasuri de copii, care să poată fi socotite un semn că încremenirea asta s-ar putea curma… Măcar un geam spart sau un bătrân ciufut enervat de gălăgia lor de-ar fi fost! Dar nu era nimeni. Lipseau poate doar ciulini rostogolindu-se sumbru pe străzi sau rotocoale de praf stârnite-n deşert  şi decorul ar fi fost complet.

De nicăieri se iviră nişte soldaţi! Păreau desprinşi din peisajul banalului cotidian. Tăcuţi, prăfuiți, cu feţe îmbătrânite de prea multa oboseală acumulată, se întorceau de la instrucţie. Fusese o noapte lungă, prea lungă pentru nişte tineri de nici douăzeci de ani, o noapte care le-a mai omorât câte puțin din vise. Încrâncenaţi, tăcuţi, mărșăluiau spre nicăieri, dorind parcă să nu lase pe unde trec nici cea mai efemeră urmă. Îi trădau doar armele care, din când în când, se izbeau cadenţat de lopeţile atârnate pe şoldul stâng. Era un clinchet  nedorit de nimeni pentru că suna a moarte… Oare să fi răsărit soarele degeaba și azi?!Citește mai mult »